Iuliu Maniu şi procesul care i-a adus condamnarea pe viaţă. Cum a fost cerută din SUA eliberarea fostului premier

Un proces simulat, condus de la Moscova, avea să-i aducă lui Iuliu Maniu condamnarea la închisoare pe viaţă şi, apoi, moartea. Simulacrul a fost contestat, la acea vreme, de Guvernul SUA, iar românii stabiliţi peste Ocean au protestat la New York, cerând eliberarea imediată a lui Maniu.

Trădare naţională, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la trădare prin necredinţă, instigare la trecerea frauduloasă a frontierei. Sunt acuzaţiile pentru care Iuliu Maniu a fost condamnat la temniţă pe viaţă sfârşind într-o celulă a închisorii de la Sighetu Marmaţiei.

Toate aceste acuzaţii nu erau altceva decât pretextul inventat de comunişti pentru a scăpa de opoziţia democratică din România, practic singurul obstacol în calea subjugării definitive şi totale a ţării.

Cum a decurs procesul

Preotul Cristian Borz scrie, în Monografia satului Bădăcin şi a familiei Maniu, că acuzaţiile aduse lui Maniu au vizat, în fond, condamnarea întregii sale activităţi politice: de la cea desfăşurată în timpul dominaţiei ungare asupra Transilvaniei, când a fost un „colaborator” al autorităţilor de la Viena şi Budapesta în politica de oprimare a poporului român, la unirea din 1918, când a căutat să „împiedice” acest act istoric punând tot felul de condiţii, la perioada interbelică, în care s-a dovedit un „reacţionar şi un sprijinitor al fascismului”. Acuzaţiile au continuat cu anii războiului, când a fost un „susţinător” al lui Antonescu şi al luptei armate împotriva Uniunii Sovietice, până la perioada de după 23 august, când a adunat în jurul său pe toţi „fasciştii şi reacţionarii”, pe „trădătorii de ţară” şi „agenţii imperialismului”.

Iuliu Maniu a fost arestat la 18 iulie 1947 la sanatoriul dr. Jovin din Bucureşti unde era internat pentru probleme medicale, fiind apoi dus în secret la închisoarea Malmaison din Calea Plevnei. ”În timpul procesului care a urmat, Iuliu Maniu şi-a asumat răspunderea pentru actele sale politice şi a respins cu hotărâre acuzaţiile false. Sentinţa era, însă, dinainte stabilită, pe baza unor acuzaţii fără acoperire materială, având la bază nu probe, ci indicaţii politice venite de la Moscova şi prezentate în haină juridică la Bucureşti. Rechizitoriul procurorului militar începea astfel: „Acţiunea trădătoare şi criminală a acuzatului Maniu, a acuzatului Mihalache şi a celorlalţi acuzaţi nu este decât o încoronare a trădării naţionale, care caracterizează întreaga activitate politică a Partidului Naţional – Ţărănesc”, explică preotul.

Potrivit acestuia, declaraţiile se făceau sub presiuni morale în lotul principal, care a fost "judecat" în perioada 26 octombrie - 11 noiembrie 1947. La aceste presiuni morale se adăugau promisiunile, mergând până la eliberare, dacă vor fi cooperanţi cu ancheta, în caz contrar fiind însoţite de şantaj (cu arestarea copiilor, soţiilor, darea afară din facultate şi altele); constrângerea se mai făcea prin şederea în carceră (timpul îl dicta anchetatorul) sau anchetarea nu­mai pe timp de noapte, ore în şir, până la epuizarea completă, fără dreptul de a se odihni în timpul zilei. Iuliu Maniu a fost singurul deţinut care nu a fost ameninţat, şantajat, înjurat sau bătut de-a lungul detenţiilor, până la moarte.

După cum o dovedesc şi cererile trimise de Iuliu Maniu completului de judecată, fostul premier al României a fost judecat fără să aibă temeinic putinţa de a se apăra.

Domnule Prim-Preşedinte,

Am cerut înainte şi după rechizitoriul acuzării cuvântul, pentru a prezenta unele rugăminţi care ar fi avut deplinul sens tocmai în acel moment. Nu mi-aţi acordat cuvân­tul, ceea ce pentru apărare va avea urmări foarte grele: din cauza neacordării cuvântului cerut, sunt nevoit să prezint un nou caz de nulitate. Voiam să cer în şedinţa publică:

1.    Să ordonaţi interogarea mea la toate punctele de acuzaţie, ceea ce până acum nu s-a făcut. Este elementar şi fundamental în procedura penală că acuzatul trebuie audiat. În contra mea, Ministerul Public a ridicat nouă puncte de acuzaţie, dintre care nu am fost întrebat decât la trei:

a.     Nu am putut arăta starea adevărată a problemelor şi nici nu am putut prezenta probe.

b.     A rămas însăşi dezbaterea haotică, nelămurită, fără cristalizarea punctelor de acuzare. Am cerut aceasta iar, în repetate rânduri, în decursul şedinţelor, am fost întotdeauna refuzat. Am anunţat întotdeauna caz de nulitate.

Repet acum din nou.

2.     Am cerut să fiu confruntat cu acuzaţii, care au fost toţi audiaţi în absenţa mea, din care cauză nu am putut prezenta în faţa afirmaţiilor lor, greşelile de care, sunt sigur, fără voie s-au făcut vinovaţi, să arăt adevărul şi să-mi prezint dovezile. Nu mi s-a admis nici această cerere a mea.

Repet cazul de nulitate anunţată.

3.   Am cerut ca martorii, peste 30, care au fost absenţi, să fie din nou citaţi în mod  obligatoriu. Am cerut şi rog ca aceşti martori să fie aduşi pentru a fi audiaţi.

4.   Voiam să cer, dacă mi s-ar fi aprobat cuvântul, ca, privitor la cazul de la Tămădău, să se examineze dacă el nu a fost o înscenare, ceea ce pot dovedi, în care caz acel punct de acuzare cade de la sine. Cer, deci, examinarea acestui fapt prin prezenta şi în caz de refuz: anunţ caz de nulitate.

5.   Voiam să protestez contra regimului la care sunt supuşi acuzaţii, chiar şi în afară de şedinţă:

         a. Orice contact cu coacuzaţii este oprit şi prin severe măsuri împiedicat. De aici urmează că nu putem să ne înţelegem între noi asupra tehnicii apărării, privitor la martori, experţi etc, ceea ce îngreunează dezbaterea şi face imposibilă o apărare eficace.

b.     Suntem împiedicaţi să ne procurăm documentele noastre care sunt de valoare dărâmătoare.
c.     Nu putem să intrăm în nici un fel de contact cu lumea exterioară, ceea ce, până erau în curs încă interogatoriile, poate avea înţeles, dar acum, după termina­rea lor, este o măsură vexatorie, care împiedică apărarea.

d.     Nu mi s-a pus la dispoziţie dosarul documentelor. Cu mirare am văzut cu ocazia rechizitoriilor că D-nii Procurori citeau după un întreg dosar cu documente, pe care eu nu le-am văzut măcar, necum să-l fi putut studia. Rog să mi se pună la dispoziţie acel dosar al documentelor şi să mi se facă posibilă procurarea de contra-documente. Aceas­ta s-ar putea face numai în caz dacă s-ar admite rugămintea adresată cu câteva zile înainte ca să-mi stea la dispoziţie un secretar, prin care să mi le pot procura.

În 10 noiembrie, i s-a dat cuvântul, ocazie cu care a negat toate acuzaţiile ce i se aduc.

"La primul capăt de acuzare, răspund: neadevăr de la început până la sfârşit. Nu este adevărat nimic din ceea ce se spune acolo şi Grigore Niculescu-Buzeşti n-a fost împuternicitul meu.

La al doilea capăt de acuzare, răspund: absolut nu este adevărat de la început până la sfârşit şi aş vrea să mi se arate dovezile pentru aceste afirmaţii absolut fantastice.

Din contră, daţi-mi voie să aduc ceva nou în dezbateri şi să vă expun următorul lucru în privinţa căruia mă va confirma Stârcea şi poate şi Pogoneanu. Agenţii ame­ricani în conversaţiile cu dl Stârcea şi-au arătat nemulţumirea faţă de mine, că eu nu vreau să fac organizaţiuni paramilitare. I s-a spus dlui Stârcea: spune dlui Maniu să nu fie străin de această idee, fiindcă, dacă dumnealui nu o va face, o va face primul aventurier şi acesta va avea o situaţie în România. Ce a răspuns dl Stârcea nu ştiu, dar dovada eclatantă este că eu, totdeauna, în partid şi în conversaţiile particulare şi în conversaţiile publice şi faţă de străini şi faţă de ai mei, am fost totdeauna contra organizaţiunilor secrete.

Pentru ce ? Pentru că partidul nostru este un partid mare, de mase, şi nu are nevoie de obscuritate.

Totdeauna am protestat şi am atras nemulţumirea agenţilor americani, din cauză că am refuzat să stau de vorbă pe această temă.

La al treilea capăt de acuzare, răspund: absolut neadevărat şi aş vrea să văd şi dovezile. Este foarte uşor să afirmi faţă de un om: ai făcut complot, ai făcut spionaj, ai vrut să faci răzvrătire, etc, dar unde este dovada? Eu neg aceste lucruri, fiindcă nu sunt adevărate. Nu fac afirmaţii de dragul negaţiunii, eu totdeauna recunosc faptele mele, fără nici o rezervă.

Al patrulea punct de acuzare, răspund: absolut inexact.

Dacă îmi daţi voie să clarific o chestiune. Este adevărat că eu am dus o activitate foarte sârguincioasă pentru a pune şi opinia publică din Ţară şi pe cea mondială în curent cu lucrurile care se petrec la noi şi nu am fost interogat asupra acestei chestiuni, în ceea ce priveşte aceste teribile acuzaţiuni. Vă puteţi Dvs. închipui că nu este un lucru uşor pentru mine ca eu, care o viaţă întreagă de om am sacrificat-o pentru prosperitatea acestei Ţări, să fiu acum acuzat cu următoarele drăgălăşenii: înaltă trădare, spionaj, complot, răzvrătire, război civil, război contra Rusiei, instigate de mine. Este posibil aceasta? Să vină Ministerul Public să-mi arate dovezile pe care se întemeiază aceste acuzaţiuni, luate, sunt sigur, din ziarele de pe Bulevard, care au o predilecţie să arunce asupra mea, zilnic, fel de fel de calomnii. Toate acestea sunt pure neadevăruri.

La a cincea acuzaţiune, răspund: aici este o mare confuzie.

Se spune că în anul 1946 s-a organizat secţia militară profesională a partidului nostru. Este un neadevăr care mă pune în uimire, că-l fac tocmai ofiţerii care ştiu cum au fost lucrurile. Secţia militară a partidului nostru s-a înfiinţat în 1926, au fost preşedinţi mai mulţi generali distinşi, generalul Rujinschi şi alţii, au fost colaboratori generalul Alevra etc..., am lucrat doi ani la fiecare şedinţă în această comisie a partidului nostru, în urma căror lucrări am putut face o operă mare militară, când în 1928 am venit la guvernare, fiind ministru de Război generalul Cihoski, distins ofiţer şi erou de la Mărăşeşti. Am făcut reforme militare foarte importante în baza lucrărilor făcute în comisia aceasta.

Acum iese la iveală că dl Mihalache şi cu Stoica şi Stătescu, în vederea unui complot oarecare, care s-ar fi înjghebat sau se înjgheba, ar fi făcut secţia militară în 1946.

Curat neadevăr. Această secţie a lucrat foarte mult din 1926 şi, când am fost la guvern în 1929, m-am folosit de învăţămintele căpătate.

La a şasea acuzaţie, răspund: s-au ţinut Conferinţele de la Yalta, Postdam şi Moscova, foarte importante, prin care s-a hotărât ca guvernul român să respecte cele patru libertăţi.

Înainte de toate, declar că nu am sustras nimic. Nu am sustras dar, am trimis, şi nu documente, ci documentaţii asupra faptului că guvernul Groza nu satisface convenţiunile internaţionale. Nu am trimis nimic decât memorii: M.S. Regelui, Co­misiei Interaliate şi celor trei miniştri ai celor trei Mari Puteri, cărora     le-am trimis Memorii documentate, pentru că aveam răspunderea morală, în care am arătat că guvernul Groza nu respectă tratatele internaţionale şi cele patru libertăţi fundamentale şi, prin urmare, acest guvern nu poate sta în fruntea statului.

La ultimul punct de acuzare, răspund: nu este adevărat, eu am fost totdeauna pentru pace şi ordine. Acestea sunt invenţiuni pe care le resping cu indignare şi rog Ministerul Public ca să arate afirmaţiunile sale pe bază de dovezi.

Nu pot să dovedesc contrariul. Nu am făcut complot, nu am făcut spionaj, nu am furat acte. Dumnealor sunt datori să facă dovada că eu am făcut aceste lucruri sau un însărcinat al meu.

Nici un însărcinat al meu nu le-a făcut şi nici eu. Este o situaţie procedurală imposibilă. Să dovedească dumnealor şi să ne dea posibilitatea să arătăm contra-dovezile, dar nu să ne ceară să dovedim, ceea ce este absolut imposibil".

Guvernul SUA, în ajutorul acuzaţilor

Într-o lucrare semnată de Ioan I.Pop, absolvent al secţiei de teologie - istorie a Departamentului Oradea din cadrul Facultăţii de Teologie Greco-Catolică, se arată că în ajutorul său şi al celorlalţi acuzaţi din ”lotul Maniu - Mihalache” a intervenit inclusiv Guvernul S.U.A., prin nota diplomatica din 26 noiembrie 1947, adresată guvernului român. În notă sunt enumerate o serie de aspecte care au prejudiciat procesul, între care campania de instigare contra acuzaţilor, numirea în fruntea instanţei a unui om compromis, fost sprijinitor al nazismului, nesocotirea dreptului acuzaţilor de a fi apăraţi de avocaţi aleşi de ei înşişi, apărarea incompletă a acuzaţilor de către avocaţii din oficiu, restricţii excesive la pregătirea apărării, lipsa de probe în susţinerea acuzaţiilor. Intervenţia a fost, însă, fără succes.

În 11 noiembrie 1947, Tribunalul Militar al Regiunii a I-a Militară - Secţia I, l-a condamnat pe Iuliu Maniu la 9 pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viaţă. Sentinţa de condamnare a fost pronunţată pe 11 noiembrie 1947: „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate…”. Apoi erau enumerate pedepsele. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost singurii condamnaţi la temniţă grea pe viaţă.

Preotul Cristian Borz spune că, tot atunci comunitatea românească din New York demonstrează împotriva regimului comunist şi cere libertate pentru Iuliu Maniu. Doi ani mai târziu, când Iuliu Maniu era deja condamnat, un grup de americani de origine română protestează în faţa hotelului Waldorf Astoria din New York împotriva întemniţării lui Iuliu Maniu. Niciunul dintre proteste n-a avut vreun efect.