Istoric, despre prejudecăţile românilor:„La sat, preotul are puterea de a tămădui şi de a îmbolnăvi“
0
În satul românesc preindustrial preotul era considerat un vindecător, explică istoricul Valer Simion Cosma. Puterile tămăduitoare îi erau atribuite atât în sens tradiţional creştin, cât şi ca o moştenire a vechilor vraci cu puteri magice.
Valer Simion Cosma (34 de ani) este doctor în istorie, cercetător ştiinţific la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă din Zalău, membru al Institutului pentru Solidaritate Socială şi asistent de cercetare la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj. Pasionat de cercetarea spaţiului ţărănesc, a fondat Centrul pentru Studierea Modernităţii şi a Lumii Rurale şi a publicat studii în volume colective şi în reviste de specialitate din România şi din străinătate.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Valer Simion Cosma vorbeşte despre una dintre temele asupra căreia s-a oprit în cercetările sale: boala şi vindecarea în cultura ţărănească din Transilvania, în epoca modernă. Istoricul explică faptul că religia şi magia se împletesc în imaginarul colectiv al ţăranilor români pentru a diagnostica şi trata diversele boli, iar preotul ocupă o figură centrală în acest tablou.
„Weekend Adevărul“: Domnule Cosma, în trecut, cum era percepută boala în lumea satului românesc? Ce cauze i se atribuiau?
Valer Simion Cosma: În lumea ţărănească preindustrială, tradiţiei creştine, care presupunea o legătură între demon, păcat şi boală, i se asociază percepţia arhaică a bolii ca „un făcut“. E considerată ca fiind trimisă de cineva – un duşman, un rival – prin diferite tehnici vrăjitoreşti. Sau poate fi cauzată de contactul cu fiinţe mitologice, precum Ielele, sau de călcarea „în vreo urmă rea“ sau „loc rău“. Poate fi cauzată de agresiunea vreunui diavol sau a unui duh necurat, precum Samca sau Avestiţa, consecinţă a unui blestem sau urmare a încălcării unei prescripţii rituale, a unei interdicţii sau a unui tabu.
Descântece pentru viaţa de zi cu zi
Magia a reprezentat întotdeauna o componentă importantă a mentalităţii tradiţionale româneşti. La ce fel de practici apela ţăranul român pentru a se trata?
În satul secolului XIX şi al începutului de secol XX, diferitele boli erau tratate, în primă fază, de cei ai casei, cunoscători de descântece şi de leacuri băbeşti. Anumite gesturi şi credinţe magice acompaniază viaţa populaţiei rurale atât în momente de o importanţă sporită, precum rituri de trecere, sărbători bisericeşti, ceremonialuri agricole, cât şi în situaţii critice. Putem spune că magia este utilitară şi strâns legată de viaţa cotidiană şi de nevoile practice ale oamenilor.
FOTO Patricia Marina Toma
Acţionând asupra forţelor supranaturale şi asupra proprietăţilor supranaturale ale lucrurilor, magia participă zilnic la desfăşurarea diverselor activităţi, fiind profund înrădăcinată în conştiinţa populară. De pildă, în mediul rural din Transilvania aproape toată lumea recurgea la magie în forma sa simplificată. Făcând diferite gesturi magice, rostind incantaţii, ţăranii nu consideră că ar fi ceva magic, supranatural, ci pur şi simplu o necesitate ordinară a vieţii cotidiene, un dat elementar al realităţii. Forţele pe care ritualul le pune în joc li se par perfect naturale. Tehnica magică era necesară în orice activitate omenească, într-o lume ţărănească în care, în pofida anumitor progrese produse de modernizare, imaginarul magico-religios este extrem de viguros şi de bine ancorat.
„Desfăcutul“ bolilor: de la preot la babe cu puteri tămăduitoare
Dacă vorbim de imaginar magico-religios, înseamnă că şi preotul are un rol?
Adesea, preotul este prezent într-o manieră indirectă şi în operaţiunile magice de vindecare săvârşite de alţi actanţi, prin puterea sa de a sfinţi apa, tămâia, pasca şi alte obiecte constant utilizate în medicina ţărănească şi în diferite practici magice. Avem de-a face cu elemente, obiecte sfinţite cu ocazia Liturghiei săptămânale sau cu ocazia marilor sărbători şi hramuri, pe care enoriaşii le duc de la biserică acasă, spre păstrare şi spre utilizare pentru diferite necazuri. Stropirea cu agheasmă a celui bolnav, a animalelor sau a casei însoţeşte adesea rostirea descântecelor. Despre poamele sfinţite de către preot după slujba făcută în Ziua Sfintei Cruci se crede că „vor fi bune de lecuit durerile de cap, cele de dinţi şi gâlcile“. Culegerile etnografice prezintă un material extrem de bogat legat de utilizarea agheasmei sau a altor elemente şi obiecte sfinţite în cadrul diferitelor ritualuri de protecţie sau vindecare.
Dar preotul era dublat şi de alte personaje cu astfel de puteri tămăduitoare?
Etapa următoare presupunea, de regulă, chemarea unei babe ştiutoare, care descântă şi caută să desfacă suferinţa. Procedura presupune o analizare a cazului. Avem de-a face cu o simptomatologie şi o diagnosticare în toată regula, însă cu un sens total diferit de cel medical, pentru că simptomele se constată nu pentru a diag-
nostica boala, ci „făcutul“ care a cauzat boala, pentru a putea fi „desfăcut“, cu alte cuvinte, combătut prin acte şi vorbe cu valoare de antidot.
FOTO Patricia Marina Toma
Vindecările, între miracol şi ocultism
Aţi realizat o cercetare privind rolul preotului în tămăduirea membrilor comunităţii rurale. De ce îi erau atribuite astfel de puteri şi pentru ce categorii de afecţiuni apelau bolnavii la el?
Clerul şi o serie de rugăciuni şi ritualuri bisericeşti fac parte din galeria de vindecători şi leacuri specifice societăţilor ţărăneşti europene preindustriale, care până târziu, în secolul XIX, n-au cunoscut medicul şi medicina modernă. În Transilvania secolului XIX medicul şi moaşele devin prezenţe tot mai familiare, în special în mediul urban, asigurând populaţiei un relativ acces la îngrijire medicală specializată. Însă, chiar dacă medicina modernă şi sistemul medical public fac progrese semnificative, comparativ cu epocile anterioare, devenind mult mai accesibile populaţiei, lumea ţărănească rămâne în continuare între cele două culturi medicale, cea ţărănească, magico-religioasă, şi cea modernă, instituţionalizată. Recursul la preot pentru îngrijire medicală are de-a face deopotrivă cu dificultatea accesului la îngrijire medicală specializată, pentru o bună parte din populaţia rurală, cât şi cu o inerţie de ordin cultural, dublată de practica apelului simultan sau succesiv la leacuri şi vindecători din ambele culturi medicale.
FOTO Patricia Marina Toma
Ce metode de vindecare avea preotul? Şi putem spune cât succes avea?
În ipostaza de tămăduitor a preotului converg deopotrivă tradiţia creştină a vindecărilor miraculoase, săvârşite de urmaşii lui Hristos şi ai Apostolilor, cât şi tradiţia medicinei magice, specifică vracilor din culturile precreştine. Raportul dintre carte, cunoaştere şi putere este fundamental în construirea puterii atribuite preotului ca intermediar între oameni şi Dumnezeu, iar ipostaza de tămăduitor întruchipează o manifestare concretă a puterii preoţeşti la nivelul religiozităţii cotidiene, precum şi a modului în care cartea, cunoaşterea şi puterea sunt înţelese şi reprezentate în lumea ţărănească. Preotul vindecă prin rugăciuni şi slujbe. El este descris şi perceput ca intermediar al puterii divine, reprezentant al sacrului instituţionalizat – Biserica –, deci legitim, în opoziţie cu reprezentanţii maleficului – vrăjitoarele şi duhurile rele. Din punct de vedere antropologic, o bună parte din ritualurile şi practicile săvârşite de preoţi, aflate la limita religiei oficiale sau chiar dincolo de aceasta, pot fi descrise ca practici magice. Preotului i se atribuie puterea de a tămădui şi de a îmbolnăvi, de a binecuvânta şi de a blestema.
Vindecarea prin credinţă: ce ritualuri s-au păstrat astăzi
Care erau elementele folosite de preot în practicile cu rol terapeutic?
În multe cazuri, spovedania avea funcţia unei diagnosticări. În alte cazuri, unii preoţi deschideau Cartea – „Psaltirea“, „Biblia“ sau „Molitfelnicul“ –, practică interzisă de Biserică şi catalogată drept vrăjitorie, dar tolerată pentru că mulţi dintre preoţii care se ocupau cu aşa ceva dobândeau o mare faimă în rândul populaţiei şi stârneau o puternică fervoare religioasă în rândul credincioşilor. „Molitfelnicul“, carte liturgică esenţială pentru activitatea preoţească, cuprinde numeroase rugăciuni şi rânduieli pentru situaţii foarte diferite, de la dureri de dinţi şi insomnii, până la tulburări de duhuri rele şi farmece. Orice ritual şi rugăciune putea fi folosit şi în contextul unei „terapii“, fie că vorbim de Acatiste, Liturghii sau citiri de catisme din Psaltire, dar Maslul este considerat ca fiind prin excelenţă rânduiala vindecării.
FOTO Patricia Marina Toma
Unele dintre acestea se practică şi azi.
Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult de atunci, doar că astfel de practici şi credinţe sunt privite altfel de către majoritatea populaţiei, iar medicina instituţionalizată a devenit tot mai accesibilă şi mai hegemonică, le-a împins undeva în păienjenişul pietăţii populare, într-un fel de subteran al vindecărilor alternative, magico-religioase.
Mulţi oameni, deopotrivă din rural şi din urban, recurg în continuare la astfel de soluţii, de multe ori în paralel cu mersul la doctor şi cu urmarea unor tratamente ce ţin de medicina instituţionalizată. Şi nu numai din clasele sociale mai puţin înstărite sau mai puţin educate, după cum o probează numeroase cercetări asupra acestui fenomen în anii recenţi. Perioada postcomunistă a lărgit domeniul medicinei alternative, aşa că avem de-a face cu o veritabilă piaţă a serviciilor medicale neinstituţionalizate, în care activează tămăduitori şi terapeuţi de sorginte populară, alături de unii încadrabili curentului New Age.
Exorcizarea, un fenomen general
Aţi studiat şi fenomenul exorcizărilor. Era aceasta o practică la îndemâna oricărui reprezentant al Bisericii?
Conform învăţăturii bisericeşti Răsăritene, orice preot are această putere odată ce este hirotonisit, spre deosebire de tradiţia catolică, unde exorciştii sunt organizaţi într-un ordin aparte, fiind specializaţi pentru asta. Dar în practică şi în învăţăturile neoficiale, exorcizau cu precădere preoţii mai în vârstă, considerându-se necesare experienţa şi dobândirea unei tării spirituale pentru a intra în arenă cu demonii. De cele mai multe ori, exorcizările se desfăşurau la mănăstiri, preoţii-călugări fiind cei mai pregătiţi pentru aşa ceva. Exorciştii renumiţi atrăgeau credincioşi din zone îndepărtate, din clase sociale diverse şi inclusiv din rândul altor confesiuni şi naţionalităţi. În cultura populară maghiară există o întreagă mitologie despre preotul român şi puterea lui de a exorciza, de a vindeca şi de a blestema. Preoţii erau deopotrivă temuţi, respectaţi şi dispreţuiţi, pentru că reprezentau o zonă întunecată şi stranie, în contextul modernităţii raţionalizante.
Specializat în istoria religiei în spaţiul rural
Numele: Valer Simion Cosma (foto Daria Ioan)
Data şi locul naşterii: 1986, Telciu, Bistriţa-Năsăud
Studiile şi cariera:
A obţinut diploma de doctor în istorie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre rolul preoţilor în spaţiul rural ardelean în secolul XIX.
A fost cercetător în proiectul „Political Clientelism: a comprehensive frame for measuring electoral irregularities“, al Fundaţiei Research Innovation, coordonat de prof. univ. dr. Isabela Mareş de la Columbia University.
Între 2015 şi 2017 a fost cercetător în proiectul „East-West“ – „Vernacular religion on the boundary of Eastern and Western Christianity: continuity, changes and interactions“, găzduit de Institutul Etnografic al Academiei Maghiare de Ştiinţe din Budapesta.
În 2016 a fondat Centrul pentru Studierea Modernităţii şi a Lumii Rurale şi Şcoala de Vară de la Telciu.
A contribuit la documentarea şi realizarea filmului documentar „Disco is Dead“ (2017) şi performance-ului artistic „ÜBUNG IN TRAUER/ EXERCISE IN MOURNING by Maria Magdalena Ludewig & Guests“, un spectacol despre lumea rurală contemporană.
Locuieşte în Zalău.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
