Fatidicul an 1940, începutul calvarului familiei Coposu. Cum şi-a scăpat Seniorul mama şi surorile din calea trupelor horthyste

Fatidicul an 1940, începutul calvarului familiei Coposu. Cum şi-a scăpat Seniorul mama şi surorile din calea trupelor horthyste

Preotul Valentin Coposu, alături de familia lui FOTO Arhivă Marin Pop

Agoniseala de-o viaţă a familiei Coposu s-a dus pe apa sâmbetei în anul 1940, când, în urma Dictatului de la Viena, din 30 august, este nevoită să părăsească satul natal, Bobota.

Ştiri pe aceeaşi temă

Anul 1940 a fost ultimul în care familia lui Corneliu Coposu a petrecut Paştele acasă, în satul Bobota, din judeţul Sălaj. Cum tatăl, protopopul Valentin Coposu, figura pe lista neagră întocmită de autorităţile maghiare, întreaga familie s-a văzut nevoită să se refugieze în comuna Coşlariu, din judeţul Alba.

După cum susţine istoricul sălăjean Marin Pop, cercetător ştiinţific în cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, a fost „cea mai neagră vară din istoria României, când am pierdut Basarabia, nordul Bucovinei, Cadrilaterul şi Ardealul de Nord. Semnarea Dictatului de la Viena a căzut ca o adevărată bombă pentru românii din Ardeal. Au urmat patru ani de ocupaţie horthysto-hitleristă, teroare psihică şi fizică, asasinate în masă, precum au fost cele de la Ip sau Treznea”.

Din fericire, însă, precizează istoricul, Iuliu Maniu a aflat de la ataşatul cultural român la Budapesta, Moise Baltă, despre listele negre care se întocmeau, dar şi că trupele de ocupaţie urmau să intre în Ardeal mai repede decât promiseseră în aşa-zisul Arbitraj de la Viena din 30 august. În aceste condiţii, l-a chemat de urgenţă pe Corneliu Coposu şi l-a trimis la Şimleu să ia arhiva de la Bădăcin şi pe sora sa, Cornelia, după care să se deplaseze la Bobota să-şi salveze familia din calea urgiei ce avea să vină.Într-un interviu pe care Marin Pop i l-a luat Flaviei Coposu, aceasta rememora acele momente: "Era ambasadorul nostru la Budapesta, unul Moise Baltă, care era în relaţii de prietenie cu Maniu, şi care a prins o listă făcută de unguri cu toţi cei care o semnat actul Unirii, pe care-i urmăreau să vadă dacă trăiesc, cu adresele lor respective, din localitate... Nu ştiau dacă trăiesc, da ştiau adresa. Şi-au făcut pentru ei nişte manifeste d-astea... cu poza tatii făcută la Seghedin în închisoare. Scria acolo: prins viu sau mort; recompensă 100.000 de pengo. Şi atuncea, domnu` Maniu l-a trimis pe Cornel la Mera. A luat autobuzul, a mers la Bădăcin, a încărcat arhiva lui Maniu. Şi l-a trimis să vină s-o ia pe sora Cecilia şi arhiva de la Bădăcin, să vină să ne ia pe noi. A venit şi ne-a luat pe noi, cu ce-a fost pe noi. Exact o jumătate de oră o stat, şi am plecat".

Şi mai marii Mitropoliei de la Blaj au aflat despre celebrele liste negre, astfel că i-au chemat pe cei vizaţi, printre care şi pe protoporul Valentin Coposu. "În 3 septembrie, tata s-a urcat în tren şi a plecat la Blaj şi în ziua de 4 a venit Cornel şi ne-o luat că în 5 veneau ungurii, deşi nu trebuia să vină decât în 15. Aşa a fost stabilit. Noi eram deja plecaţi şi lucrurile s-o ales praf, ce ştiu, o fi furat, le-o fi mâncat, că nu cred că le-o fi luat, că ungurii n-o luat atunci numa` pe baciu Nicolae. L-o arestat şi l-o dus cu ei”, mai spunea sora lui Corneliu Coposu.

Imaginea fratelui venit în Bobota pentru a-şi salva familia a rămas vie în mintea Flaviei Coposu şi după zeci de ani.

„În după-amiaza zilei de 5 septembrie, la un moment dat a intrat pe poarta mare un autobuz din care a coborât fratele nostru Cornel. Palid, grăbit şi cu figura marcată. A intrat în casă şi i-a spus mamei să împacheteze repede actele mai importante, banii, bijuteriile şi, pentru fiecare dintre noi, o haină de ploaie, o pereche de pantofi solizi şi, în rest, cu ce eram îmbrăcate (rochii de vară şi sandale), să ne urcăm în autobuz, căci trebuie să ajungem la Cluj pe lumină, drumurile fiind nesigure".

În doar o jumătate de oră, au părăsit satul natal, fără a bănui că vor trece 50 de ani până vor reuşi să se întoarcă acasă. Au lăsat în urmă tot ce au construit înaintaşii lor. Pe drum, explică Marin Pop, autobuzul a fost oprit de nenumărate ori, la insistenţele Ceciliei Coposu, pentru a lua diverşi refugiaţi, cu bocceluţa în spate, care făceau semne disperate. În scurt timp, autobuzul a fost plin de lume, de la copii, la femei şi bătrâni, care se doreau să ajungă la rude, cât mai aproape de noua frontieră. Pe partea dreaptă a şoselei, călătorii vedeau ostaşii armata română ce se deplasa pe jos ori călare, pe care de luptă ori pe tancuri, soldaţi şi ofiţeri cu capetele plecate, cu steaguri înfăşurate în tocuri de piele, umiliţi după ce au fost siliţi să cedeze în faţa duşmanilor şi să părăsească cazematele de luptă.

"Drumul nostru anevoios se strecura prin sate şi livezi în care locuitorii (bărbaţii neraşi şi femeile despletite), în semn de mare doliu, ofereau armatelor blide cu fructe şi, cu lacrimi în ochi, întrebarea: Pe noi cui ne lăsaţi? Aveam senzaţia că facem parte dintr-un imens cortegiu de înmormântare şi, abia mai târziu, am realizat că asistasem, fără să ne dăm seama, la înmormântarea bucuriei noastre", scria Flavia Coposu în volumul "Amintiri povestite. Amintiri trăite".

La intrarea în sat, trupeld de ocupaţie au fost întâmpinate de populaţia de etnie maghiară. Potrivit lui Marin Pop, care a discutat cu câţiva localnici, soldaţii îl căutau pe preotul Coposu. "Aveam o poză cu bătrânu` Coposu pusă acolo într-o ramă şi o venit ceva soldaţi c-un ofiţer şi o cerut mâncare. Şi maică-me o pus pâine pă masă, slănină, ce-am avut, şi: - Pălincă von? - Von. Le-o dat şi pălincă şi o zîs: - Unde-i respectivu? - Păi nu ştim. - E, nu ştiţi dacă-l aveţi acolo? Şi atunci l-am luat d-acolo şi l-am ascuns. Că nu ne-am dat sama noi că s-or lega şi dă treaba asta. No, nu-i, nu-i. O băut şi-o plecat. Nu ne-o mai întrebat nime în veci dă treba asta decât o venit doi jandarmi şi cu trei soldaţi şi-o zis să le dăm linguri dă lemn. Aveam linguri dă lemn, că pe camp cu ale să mânca. Ale nu să rupeu nici aşe uşor şi nu se îndoieu. În sfârşit, şe-am dat 3-4 bucăţi şi zice unu: Coposu? Coposu? Îl căutau, dar era plecat deja. - Coposu? Coposu? Popa? Popa? L-o urmărit da n-or avut norocu să pună mâna pă el", povestea, în 2013, Ioan Pop a Găvrilii Ilchii.

Din gospodăria lăsată în urmă, la Bobota, s-a ales praful. Trupele horthyste ajunse în sat au distrus arhiva familiei Coposu, printre care o serie de documente şi însemnări ale protopopului Gavril Vaida, şi au dinamitat statuia lui Ghoerghe Şincai, ridicată cu un an înainze de către localnici, cu sprijinul escadronului de cavalerie condus de căpitanul Gheorghe Rizescu.

După cum relata Flavia Coposu, în 5 septembrie 1940, în căutarea protopopului, soldaţii maghiari "au venit la casă, acolo au spart uşa, au pus toate cărţile lui Tata mare în mijlocul sufrageriei şi i-au dat foc, au spart ce au putut sparge acolo, s-au dus la biserică, au dărâmat monumentul tatei şi crucile celelalte, s-au dus şi au dinamitat statuia lui Şincai şi au plecat. Şi acolo o rămas vraişte. O fi luat cine o vrut, n-o fi luat? Horthyşti au ars toată biblioteca lui tata mare şi toată arhiva. Şi-i păcat, că acolo o fost o valoare. Pentru că el, în afară de faptul că o fost acolo, mă rog, tutorele satului să zicem, el o făcut şi fel şi fel de cercetări”.

Despre tragedia ce s-a abătut asupra satului natal a scris însuşi marele om politic Corneliu Coposu, în paginile ziarului "Ardealul". "Stăpânit de revoltă şi ură, dar plin de speranţă în viitor, protestează împotriva odiosului Dictat. În satul său, care acum era <<undeva, departe de steag românesc, în ţara vremelnic robită de cruntul destin, feciorii pământului sfâşiat, cu suflet amar, trag clopotele învierii>>. Locuitorii satului se adună, de Paşti, la biserică însă, <<pacea sărbătoririi nu s-a coborât în sufletele lor răscolite de furtună. Priviri întunecate, ca o noapte de iarnă, se desprind din figurile lor, pe care dungi aspre au însemnat îndelung reţinuta durere. Acolo au rămas astăzi, în ziua neagră a bunei credinţe minţite. Acolo vor fi şi mâine, în ceasul socotelilor şi al dreptei judecăţi>>", subliniază istoricul sălăjean.

Astfel începea calvarul familiei Coposu, suferinţă ce s-a sfârşit abia în 1990, după căderea regimului comunist.

Vă mai recomandăm:

Adevărul ascuns 71 de ani despre lovitura de stat din 23 August 1944. De ce a oprit Iuliu Maniu de la publicare un interviu istoric acordat de Corneliu Coposu

Calvarul familiei Coposu în timpul regimului comunist: „Vindeam lucruri din casă ca să avem bani de pâine“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările