Destinul trist al Veronicăi din Sălaj, o poetă uitată
0
Poeta cunoscută drept „Veronica din Sălaj“, de la a cărei naştere s-au împlinit recent 160 de ani, a fost bistriţeancă la origine.
Născută în 25 mai 1857, în Bistriţa, Veronica Chitta, cea care a fost cunoscută sub pseudonimul „Veronica din Sălaj“, şi-a petrecut primii 17 ani din viaţă pe meleaguri bistriţene. Acolo a studiat, acolo "i s-a dat ocazia să vadă şi să cunoască îndeaproape figura ţăranului stors de exploatare, care muncea şi trăia în epoca domniei banului şi a forţei brute", după cum susţine, într-un articol publicat în "Caiete Silvane", autorul studiului monografic despre Veronica din Sălaj, Petre Galiş.
Forţată de împrejurări - capul familiei moare, lăsând în urmă patru copii - Veronica se căsătoreşte la doar 17 ani cu Nechita Liscan, învăţător confesional în localitatea sălăjeană Cizer. "Fiind departe de meleagurile natale, o cuprinde mereu dorul de casa părintească, de mamă, de fraţi şi surori. De aceea, din când în când descindea spre Bistriţa. Când o vedeau din depărtare, apropiindu-se de casa părintească, rudele o întâmpinau, exclamând: «Vine, vine Veronica, Veronica din Sălaj!» Acest fapt a inspirat-o să-şi semneze creaţiile literare de mai târziu cu pseudonimul Veronica din Sălaj", explică Petre Galiş.
Devine mamă în 1878, însă după doar patru ani, fiul său moare. Acest eveniment dramatic o determină să îşi verse jalea, durerea şi speranţa în versuri, având colaborări cu mai multe publicaţii ale vremii, printre care „Gazeta de Duminică” din Şimleu Silvaniei, „Unirea” de la Blaj ori „Românul” din Arad. "Existenţa familiei Liscan în comuna Cizer a avut o mare influenţă în viaţa spirituală şi socială a locuitorilor. Veronica din Sălaj citea mult, era abonată la multe publicaţii. Alături de soţul său, învăţător, difuza cultura în mase", mai spune autorul studiului despre "poeta uitată".
În anul 1908, când Comitetul Central al Astrei, din care făcea parte şi scriitorul Zaharia Bârsan, s-a deplasat la Şimleu Silvaniei pentru adunarea generală, a făcut un popas şi la Cizer. Profitând de ocazie, Veronica îi citeşte înaltului oaspete câteva dintre poeziile sale, acesta apreciindu-le şi îndemnând-o pe autoare să le publice. Rămasă văduvă un an mai târziu, se mută la o nepoată în Cluj, însă dorul de casă, reflectat şi în versurile pe care le-a publicat în „Gazeta de Duminică”, o determină să se întoarcă în Cizerul drag.
O boală grea îi paralizează întreg corpul, pentru ca în 14 august 1932, Veronica din Sălaj să-şi dea ultima suflare. A fost înmormântată simplu, aşa cum a dorit, pe malul Văii Cizerului, alături de fiul şi soţul său.
Din opera s-a, au fost păstrate doar 40 de manuscrise, dintre care 37 de poezii înmănuncheate în trei volume, o scrisoare în proză compusă în 27 de pagini, neretuşată, scrisă şi semnată de Veronica din Sălaj şi intitulată "Din trecutul de zece ani ai unei bunici", precum şi un alt manuscris intitulat "Apel către surorile mele române". În versurile sale, poeta a abordat şapte teme: durerea pentru pierderea fiului şi a soţului, nostalgia satului revăzut, natura satului Cizer, iubirea, culturalizarea maselor, revolta împotriva asupririi naţionale şi ultima ei dorinţă.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
