Ciudata prietenie dintre Corneliu Coposu şi un marxist convins, care îl turna la Securitate. Seniorul şi-a convins amicul turnător să i se spovedească

Ciudata prietenie dintre Corneliu Coposu şi un marxist convins, care îl turna la Securitate. Seniorul şi-a convins amicul turnător să i se spovedească

Miercuri, 20 mai, se împlinesc 101 ani de la naşterea lui Corneliu Coposu

Domiciliul forţat de la Rubla l-a apropiat pe deţinutul politic Corneliu Coposu de un marxist convins, scriitorul Alexandru Ivasiuc, care se afla acolo în urma ispăşirii unei condamnări pentru deviaţionism politic, manifestat cu ocazia contra-revoluţiei din Ungaria.

Ştiri pe aceeaşi temă

Prietenia dintre cei doi - Corneliu Coposu, cu ale sale puternice convingeri ideologice naţional-ţărăniste, şi Alexandru Ivasiuc, un comunist - marxist convins - a fost una atipică, remarcă istoricul Marin Pop, cercetător ştiinţific în cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău,  atât prin prisma convingerile politice total diferite, dar şi a diferenţei de vârstă, Ivasiuc fiind cu 19 ani mai tânăr decât Seniorul. Condiţiile vitrege de la Rubla pare că i-au apropiat atât de mult încât chiar şi după ce scriitorul comunist i-a mărturist, mustrat de conştiinţă, prietenului său, că este informator al Securităţii şi că dă periodic note  informative despre foştii deţinuţi politici aflaţi în domiciliul obligatoriu din Rubla, în special despre Corneliu Coposu. ”La auzul acestei veşti credem că marea majoritate dintre noi ar fi rupt pentru totdeauna relaţia de prietenie. Nu a fost cazul lui Corneliu Coposu, care a dat dovadă, încă odată, că avea puterea să ierte, cunoscând metodele parşive prin care acţiona Securitatea, braţul înarmat al partidului unic, PMR sau PCR”, spune istoricul.


Prima notă informativă a lui Alexandru Ivasiuc referitoare la Corneliu Coposu, descoperită de Marin Pop la CNSAS, este datată 3 august 1962. În ziua respectivă, scriitorul Alexandru Ivasiuc, care folosea numele de cod „Eugen Stănescu”, se întâlneşte cu Victor Anca, fruntaş naţional-ţărănist şi prieten bun cu Corneliu Coposu. Îl întreabă dacă Coposu era „tot atât de hotărât şi aprins ca înainte” de a fi închis. Victor Anca, nebănuind că stă de vorbă cu un informator al Securităţii, îi spune despre Coposu că era „mai prudent, dar că a rămas pe poziţie, incapabil de absolut orice compromis, ferm hotărât să nu intre într-o încurcătură inutilă, însă decis pe aceleaşi poziţii”.

De asemenea, că le-a povestit regimul sever din Penitenciarul de la Râmnicu Sărat şi cine se găsea acolo „în amănunţime”. Victor Anca i-a povestit „un mare secret” şi lui Ivasiuc: Coposu a adus „vestea cea mai senzaţională”, veste „care a produs o vie impresie asupra ţărăniştilor” aflaţi cu domiciliu obligatoriu la Rubla şi anume că Ion Mihalache era încă în viaţă, era sănătos, mai avea „vechea sa energie neştirbită” şi se găsea în închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde fuseseră închişi împreună.

Dintr-o altă notă informativă dată de Ivasiuc aflăm că deşi erau condiţii mizere, Corneliu Coposu, ajutat de mama sa, Aurelia, care s-a mutat la Rubla pentru a-l ajuta să-şi revină, după anii grei de puşcărie politică. Ivasiuc subliniază, în nota sa informativă, că în casa în care îşi avea domiciliul obligatoriu Corneliu Coposu era „un du-te vino general, fiind foarte rareori singur”. Explică şi motivele „acestei frecventări asidue şi a polarizării” pe care Corneliu Coposu o exercita mai mult decât alţi PNŢ-işti:

„1) În general Coposu Corneliu se bucură de simpatia oamenilor pentru faptul că este în măsura posibilului în afară de întreaga şi bârfa cronică care bântuie în sat. E considerat un om serios, destul de demn, care a suferit mult, cu un bun prestigiu încă din penitenciar, destul de inteligent şi cultivat;

2) În afară de aceste calităţi pe care le are în proporţii diferite, Coposu este totdeauna amabil, vesel şi pare deschis şi de aceia are anumită influenţă asupra celorlalţi;

3) Faptul că atrage multă lume e şi acela că el are în general posibilităţi mari, iar mosafirii întotdeauna sunt serviţi cu ţuică, mezeluri, prăjituri. Deşi nu se poate afirma că acesta e factorul cel mai important care atrage lumea în casa lui Coposu, totuşi atmosfera cordială şi prietenoasă de aici este întreţinută şi de aspectul de îndestulare şi căldura care există aici (...);

4) Coposu ajută şi alte persoane din sat, fiind gata oricând să dea cuiva ceva. Încă din toamnă el aducea pachetele de prăjituri făcute de mama lui, Piei Zamfirescu după cum a adus un pachet, în timpul acestei săptămâni surorii Josepha. (...). Ajutorul acesta acordat, nu are neapărat un caracter organizat, ci pare a fi o caracteristică a lui Coposu în general şi a familiei lui. Toţi câinii străzii se adună în curte şi primesc mâncare (s.n.). În orice caz aceasta contribue foarte mult la popularitatea lui în sat”.


Cum a detaliat Coposu relaţia dintre el şi Ivasiuc, într-o declaraţie dată Securităţii

Cei doi au rămas prieteni şi după încheierea perioadei de domiciliu obligatoriu, pietenia lor încheindu-se în 4 martie 1977, când Ivasiuc moare în cutremur. îÎn 29 aprilie 1977, Coposu este chemat la Securitate pentru a da declaraţii despre relaţiile sale cu Alexandru Ivasiuc. ”Din cuprinsul declaraţiei reiese relaţia de prietenie dintre cele două mari personalităţi. Se observă, totuşi, o oarecare prudenţă din partea lui Corneliu Coposu, care nu a redat, desigur, unele aspecte pe care Securitatea nu trebuia să le cunoască. Subliniem, apăsat, că este vorba de una din numeroasele declaraţii pe care Corneliu Coposu a fost obligat să le dea în timpul anchetelor Securităţii şi nu altceva.


Declaraţie,

Subsemnatul, Coposu Corneliu, domiciliat în Bucureşti, str. Mămulari, nr. 19, în continuarea declaraţiei făcute anterior, la întrebarea care mi s-a pus să precizez în concret natura relaţiilor mele de amiciţie cu defunctul scriitor Alexandru Ivasiuc, declar: L-am cunoscut pe Ivasiuc în domiciliul obligatoriu impus foştilor condamnaţi politici, la valea Călmăţui (jud. Brăila). Numitul se afla acolo în urma ispăşirii unei condamnări pentru deviaţionism politic, manifestat cu ocazia contra revoluţiei din Ungaria. De la început mi-a spus că a făcut parte din UTM (fostul UTC) şi anume din cadrele de conducere studenţească de la facultatea de filozofie. Mi-a mai spus că este ardelean din Maramureş, înrudit cu Ilie Lazăr şi cu familiile Ciplea, Mihaly, Anderco - pe care eu le cunoşteam. Datorită acestor referinţe şi ţinând seama de jena materială în care se găsea, la invitaţia mea venea foarte des la mine la masă (deoarece nu prea avea unde să mănânce, iar eu eram asistat de familie şi de mama mea, care se deplasase şi ea în domiciliul meu obligatoriu, pentru a mă îngriji).

Cu prilejul vizitelor frecvente pe care mi le făcea, Ivasiuc dădea dovada unei inteligenţe remarcabile, a unui spirit de observaţie excepţional şi a unei culturi livreşti apreciabile. În nenumărate zile petrecute în acea comună strategică, mi-a cetit câteva schiţe şi nuvele scrise de el, care etalau un talent deosebit de scriitor.

Apropiindu-se mai mult de mine, numitul mi-a comunicat confidenţial că este obligat să colaboreze cu organele de Securitate şi să dea relaţii şi despre mine, împrejurare care nu m-a îndepărtat de el, mai cu seamă că discuţiile de acolo, cu Ivasiuc sau alte persoane, aveau exclus caracter de depănare de amintiri, impresii literare, retrospective istorice. La rugămintea lui Ivasiuc, i-am relatat, în diferite ocazii, în cursul anilor 1962-1964, felurite întâmplări legate de evenimentele politice mai importante din trecut. Relatările se refereau şi la anumite fapte amuzante din culisele evenimentelor dintre anii 1930-1946, de care Ivasiuc se arăta foarte interesat de a le cunoaşte.

După eliberare, începând cu anul 1964, la Bucureşti, Ivasiuc a continuat să-mi facă vizite sporadice, la început singur, apoi cu soţia lui, Tita Chiper, mai cu seamă datorită faptului că îmi cunoştea şi pe membrii familiei, încă de pe timpul domiciliului obligatoriu.

Impresia mea este că pe lângă gratitudinea ce îmi păstra Ivasiuc, datorită bunăvoinţei cu care l-am tratat, avea pentru sinceritatea şi loialitatea mea, o apreciere, pe care mi-a făcut-o cunoscută, în repetate rânduri. Raporturile noastre erau amicale. Datorită diferenţei de vârstă, el îmi spunea „Domnul Cornel” şi „Dvoastre”, eu îi spuneam „Saşa” şi „tu”.

Frecvenţa cu care mă vizita Ivasiuc era de 3-4 ori pe an. De obicei telefona că vrea să treacă pe la mine, singur sau cu soţia, la dejun sau la cină, iar eu îl sau îi pofteam, după caz, cu multă plăcere, deoarece conversaţia lui Ivasiuc, cât şi a soţiei sale Tita Chiper, erau atrăgătoare, spumoase şi pline de interes.

Se întâmpla să treacă 5-6 luni fără ca Ivasiuc să-mi dea un semn de viaţă. Lăsând iniţiativa întâlnirilor exclusiv pe seama lui, eu nu obişnuiam să provoc aceste sporadice întâlniri, din principiul pe care mi l-am impus în toate împrejurările, de a nu deranja pe oamenii sus puşi. Între timp Ivasiuc devenise secretarul general al Uniunii Scriitorilor din România, scriitor consacrat, Director general al Casei de Filme Unu, reintrase în Partidul Comunist Român şi, după spusele lui, avea relaţii bune şi întâlniri cu cele mai de seamă personalităţi ale societăţii noastre - iar eu rămăsesem un simplu şi modest funcţionar în Construcţii, handicapat de un program de muncă absorbant de 12 ore pe zi.

În vizitele făcute, Ivasiuc povestea (familiei întregi, deoarece conversaţiile aveau loc de obicei la masa familială) impresii ca şi conducător al Uniunii Scriitorilor şi mai târziu a Casei de Filme în străinătate: la Moscova, la Delhi şi Calcuta, la Iowa, la Paris. Datorită faptului că ne întâlneam rar, se întâmpla ca povestirile lui să se refere la călătorii făcute cu 3-4 luni de zile mai înainte. La istorisirile lui asista şi soţia sa şi familia mea (Nu-mi amintesc să-mi fi spus că a fost în Germania, poate în acea perioadă nu ne-am văzut).

De obicei, când îi ieşea de sub tipar o carte nouă, se anunţa şi venea cu volume cu dedicaţie pentru mine şi mama mea. La o întâlnire viitoare, mă întreba cu insistenţă despre impresia lăsată de cartea lui şi cerea părerea mea critică despre subiect, conflictul dramatic, prezentarea personajelor, stil, etc. Aceeaşi întrebare o punea şi surorile mele.

În schimburile de idei, pe care le făceam cu Ivasiuc, numitul se situa, întotdeauna, fără excepţie şi fără concesii, pe o poziţie strict marxistă.

În romanul său „Păsările” şi în romanul „Apa”, oferindu-mi cărţile cu dedicaţie, mi-a spus că şi-a permis să includă în paginile de atmosferă a epocei, bineînţeles romanţate şi depersonalizate, unele scene pe care i le istorisisem eu, în timpul domiciliului obligatoriu şi mi-a cerut opinia, dacă a ştiut să prezinte fidel cadrul povestirilor. Niciodată nu m-a prevenit asupra intenţiei lui de a aborda un subiect şi confirmând faptul că lucrează la un roman sau la o culegere de eseuri, niciodată nu mi-a spus dinainte despre subiectul lucrării.

În afară de aceste vizite, făcute la mine acasă, Ivasiuc m-a poftit, cu ocazia apariţiei unui volum (mi se pare „Vestibul) la masă la restaurantul Berlin, unde am mâncat ca invitat al lui şi mi-a dat cartea cu dedicaţie.

În ce priveşte vizitele mele la dânsul, am fost odată, rugat de el, la apartamentul ce i se repartizase recent în str. Pictor Iscorescu, pentru a-l sfătui cum să-şi amenajeze un complex sanitar, în locuinţa lipsită de baie. Ştiu că înainte de a primi locuinţă, stătea într-o grasonieră undeva în blocul Dunărea sau Confecţia.

Cu prilejul aplicării legii 162/1970, fiind comprimat din funcţia pe care o deţineam în construcţii, datorită stigmatului pe care îl purtam ca fost condamnat politic, din iniţiativa mea i-am cerut audienţă, la biroul lui din Palatul Scânteii. M-a primit imediat şi a arătat multă solicitudine, pentru a mă sprijini să primesc o slujbă în cadrul Consiliului Superior pentru Cultură şi Artă, asigurându-mă că situaţia mea de fost naţional-ţărănist cu puşcărie, nu este un impediment pentru a primi loc de muncă.

În timpul cât eram acolo, în audienţă, Ivasiuc mi-a spus că merge să se intereseze la cei mai mari şi că va întreba pe Dumitru Popescu preşedintele şi D. Ghişe vicepreşedintele Comitetului Superior de Cultură şi Artă, despre cazul meu. După circa un ceas a revenit în cabinet, spunându-mi că angajarea mea nu ridică nici o problemă şi a convocat pe şeful personalului, ca să opereze practic angajarea (Am renunţat la această soluţie, deoarece organele Securităţii aflând despre îndepărtarea mea din serviciu, au intervenit la conducerea construcţiilor, iar Directorul a anulat licenţierea mea, menţinându-mă în vechea slujbă).

În relaţiile mele cu Ivasiuc, acesta niciodată nu m-a informat despre plecările lui în ţară sau străinătate. Subsemnatul nu i-am cerut niciodată să-mi facă comisioane, să-mi aducă sau să ducă de la mine veşti pentru alte persoane. Nu ştiu ca Ivasiuc să fi cunoscut pe cineva din fostele mele cunoştinţe, care se află în străinătate. Niciodată nu i-am cerut să ducă vreo veste sau vreo informaţie la Cluj, lui Ilie Lazăr sau Matei Boilă pe care-i cunoştea şi nici el nu mi-a adus vreun comision de la aceştia, nici nu m-a prevenit vreodată că vrea să plece la Cluj sau în altă parte. Ştiu că era în termeni de apropiată prietenie cu Matei Boilă, căruia, după relatarea lui (Ivasiuc) am aflat că i-a făcut şi servicii privind pe fratele acestuia. Ştiu că era înrudit cu Ilie Lazăr şi că a depus eforturi (rămase infructuoase) pentru a-i obţine o pensie acestuia, care avea o situaţie materială disperată şi că (tot din relatarea lui Ivasiuc) a făcut intervenţii pentru transferul fiicei acestuia (Lia Lazăr), care făcea naveta la serviciu. Mai ştiu că (Ivasiuc) era înrudit cu fam. dr. Mihai Pop, profesor şi preşedintele Institutului de Folklor.

Discuţiile mele cu Ivasiuc erau în general desfăşurate în domeniul literaturii. Marginal Ivasiuc făcea şi diferite caracterizări de scriitor. În acest context mi-a vorbit despre Zaharia Stancu, Fănuş Neagu, Teodorescu, Sorescu, Goma, Breban, şi alţi scriitori, uneori cu accente critice, alteori cu epitete laudative. În primul rând cât era director adjunct al editurii Eminescu mi-a spus despre conflictul avut cu Marin Preda. În ultima întâlnire ce am avut cu el în iarna 1976, la cererea lui, mi-a vorbit cu multă amărăciune despre calomniile ce le debiteză la adresa lui Goma şi radio Europa Liberă şi deoarece eu nu eram în temă mi-a relatat pe larg originea conflictului şi mi-a repetat calomniile ale cărui victimă se socoate.

Cu toată plăcerea pe care mi-o făceau discuţiile şi conversaţiile cu Ivasiuc, pe care-l apreciam pentru talentul lui excepţional şi pentru inteligenţa lui remarcabilă, în raporturile mele personale am avut în permanenţă o oarecare reticenţă faţă de el, păstrând o atitudine rezervată.

Personal, consider că Ivasiuc era marxist din convingere. N-am putut sesiza la el, în domeniul orientării ideologice rezerve sau poltronism. Avea întotdeauna cuvinte de apreciere pozitivă în ce priveşte pe Conducătorul Statului şi cei din jurul său. Nu acelaşi lucru îl spunea despre alte notabilităţi ca Jebeleanu, Marin Preda şi alţi câţiva scriitori.

Ştiu din spusele lui Ivasiuc că era prieten cu ambasadorul Americii la Bucureşti, încă de pe vremea când lucrase ca funcţionar la ambasadă, iar actualul ambasador era membru al ambasadei. Am aflat (de la scriitorul Breban) la înmormântarea lui Ivasiuc, că numitul ambasador i-a oferit ospitalitate soţiei lui Ivasiuc, sinistrată la cutremur. Nu ştiu dacă numita se mai află la ambasador su nu, deoarece nu am mai văzut-o.

Despre partidul naţional ţărănesc din trecut Ivasiuc spunea că a fost pe vremuri polarizatorul popularităţii opiniei publice din România, însă că datorită lipsei de supleţe, a ideologiei perimate şi depăşite de evenimente, odată cu revoluţia din 1944, a fost trecut în istorie, la obiecte a inventarului din trecut.

În afară de Ilie Lazăr, Matei Boilă, Carandino şi subsemnatul, nu ştiu ca Ivasiuc să fi cunoscut alţi naţional ţărănişti întâlniţi întâmplător în domiciliul obligatoriu şi poate unii pe care îi va fi cunoscut la Sighet în copilărie.

Această declaraţie o susţin şi semnez.

29 Aprilie 1977, Corneliu Coposu

Cine a fost Alexandru Ivasiuc


Alexandru Ivasiuc a fost un prozator şi un romancier născut în 1933 la Sighetu Marmaţiei, în Maramureş. Debutul său literar a avut loc în anul 1964, în Gazeta Literară, cu schiţa Timbrul. deosebit de scriitor”. Editorial, Alexandru Ivasiuc a debutat în anul 1967, cu romanul „Vestibul”, după care au urmat, într-o cadenţă incredibilă, romanele „Cunoaştere de noapte”, „Păsările”, „Apa” (1973), „Iluminări”, „Racul” (1976). De asemenea, a publicat un volum de nuvele intitulat „Corn de vânătoare” şi două de publicistică. Romanul „Apa”, în care îi spunea lui Corneliu Coposu că a redat şi câteva din povestirile sale, a fost ecranizat în filmul „Trei zile şi trei nopţi”. Mai mult, i-a descris, cu subînţeles, pe Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, ca două personaje ale cărţii, deşi numele celor doi, în special al lui Iuliu Maniu, era interzis.


Moare în 4 martie 1977, îm timpul cutremurului, când blocul Scala din Bucureşti se prăbuşeşte peste el.

Vă mai recomandăm:

Cum petrecea Corneliu Coposu sărbătorile creştine în detenţie, urmărit pas cu pas de Securitate

Minciunile istoriei: cum a fost "pictat" Corneliu Coposu drept un mare moşier şi un trădător de ţară

Cum a refuzat Corneliu Coposu să îl trădeze pe Maniu, deşi în schimbul trădării i se promisese libertatea


 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările