Calvarul familiei Coposu în timpul regimului comunist: „Vindeam lucruri din casă ca să avem bani de pâine“

Calvarul familiei Coposu în timpul regimului comunist: „Vindeam lucruri din casă ca să avem bani de pâine“

Toată familia Coposu: Corneliu, soţia sa, Arlette (prima din stânga), mama, Aurelia, cele patru surori şi cumnatul. Constantin Bălescu, soţul Flaviei. FOTO: Arhiva familiei

Pe 14 iulie s-au împlinit 69 de ani de la arestarea lui Corneliu Coposu. Toată familia Seniorului a fost supusă unei serii de abuzuri mult timp după aceea: soţia, Arlette, a fost arestată, mama, Aurelia, a rămas fără pensie, iar surorile Cornelia şi Doina au fost date afară de la serviciu. Câteva noi documente descoperite de istoricul Marin Pop în arhivele CNSAS arată modul în care Securitatea a ţintit familia Coposu.

Despre calvarul îndurat în comunism de Corneliu Coposu s-au scris sute de pagini, însă puţină lume ştie că familia marelui om politic a fost supusă în perioada în care acesta se afla în temniţă unor persecuţii şi abuzuri greu de imaginat. Astfel, a doua zi după arestarea lui Corneliu Coposu, soţia sa, Arlette, a fost dată afară din casă. După câteva luni, mama Seniorului, Aurelia Coposu, a rămas fără pensie, iar surorile sale Cornelia şi Doina au fost date afară de la serviciu. Familia a ajuns, astfel, într-o situaţie disperată, pusă în situaţia de a se descurca doar cu bursele surorilor mai mici, Flavia şi Rodica. Teroarea Securităţii nu a încetat nici după eliberarea lui Corneliu Coposu. Conform unor documente descoperite recent în arhivele CNSAS de istoricul Marin Pop, cercetător ştiinţific în cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, familia lui Corneliu Coposu a fost urmărită permanent, Securitatea având infiltrat un informator inclusiv la înmormântarea soţiei fostului lider ţărănist, Arlette, în decembrie 1966.
 

RODICA ŞI FLAVIA COPOSU: „N-ARE ROST SĂ NE VĂITĂM“

 
În cadrul cercetării realitate de istoricul Marin Pop, cele două surori ale lui Corneliu Coposu care mai sunt în viaţă, Flavia (92 de ani) şi Rodica (84 de ani), au rememorat câteva momente grele trăite în regimul comunist. Bineînţeles că totul a început cu arestarea lui Corneliu Coposu: „El a sosit în Bucureşti în seara de 13 iulie şi în 14 s-a dus la sediul paridului, pe Clemenceau. Pe la ora 11.00 i-a dat telefon mamei şi i-a spus: «Am sosit în Bucureşti. N-am putut veni la voi dimineaţa. O să vin după-amiază sau disear㻓. Pe urmă a mai apucat să o sune pe Arlette şi i-a spus: «Să ştii că eu sunt arestat». Mai târziu, ne-a telefonat Maniu şi ne-a spus că a fost arestat Cornel şi că se duce şi intervine pentru el. Dar l-au arestat şi pe Maniu“, a povestit Flavia Coposu.
 
Despre calvarul prin care au trecut membrii familiei în urma arestării lui Corneliu Coposu, surorile fostului lider ţărănist au vorbit cu modestie. „N-am vrut niciodată să vorbim despre ce s-a întâmplat cu noi după arestarea lui şi ştii de ce? Dintr-o foarte justificată decenţă. N-are rost să ne văităm noi, că foarte mare parte din populaţie a suferit... foarte mare. Că a fost pe nedrept, că a fost pe drept, că nu ştiu ce... E foarte adevărat că nu am acceptat niciun fel de compromis. A începe şi a vorbi de suferinţa noastră: că ne-a dat afară din serviciu, că n-am putut progresa, că n-am făcut brânză mare e una. Dar când compari suferinţa noastră cu ce-a păţit amărâtu’ ăsta de Cornel, căruia comuniştii i-au mâncat cei mai frumoşi ani din viaţă ţinându-l în puşcărie, atunci zic că este indecent să te vaiţi. Aşa este. Aşa-i moral şi aşa-i creştineşte“, a răspuns Flavia Coposu.

Arlette Coposu

SOŢIA LUI COPOSU, SCOASĂ DIN CASĂ ŞI, MAI APOI, ARESTATĂ

 
Soţia lui Coposu, Arlette, este dată afară din casă chiar a doua zi după arestarea marelui om politic, fiind nevoită să se refugieze la soacra şi la cumnatele sale. „Pe ziua de 15 dimineaţa (n.r. –  iulie 1947), au venit la Arlette acasă şi-au dat-o afară. Au lăsat-o să-şi ia o valiză cu lucruri strict personale: cămaşă, papuci şi o pereche de pantofi şi gata (...) Şi restu’ tot ce a avut a rămas acolo: haine, îmbrăcăminte, lenjerie, veselă, tot, tot, tot“, îşi aminteşte Flavia Coposu.
 
Arlette a locuit alături de soacră şi de cumnate până în momentul arestării ei, în 1950, despre care surorile Coposu îşi aduc aminte cu lux de amănunte: „Pe Arlette au arestat-o la noi în casă. Erau îmbrăcaţi în civil. Au înconjurat casa şi au stat o zi şi o noapte la pândă. Şi pe toţi care au venit la noi i-au înhăţat. Mi-aduc aminte că venisem de la Constanţa şi a doua zi trebuia să mă întorc. Au vrut să-mi ia buletinul şi le-am spus că îi rog să nu mi-l ia pentru că mă întorc la serviciu. Dimineaţa m-au urmărit până în gară să vadă dacă plec la Constanţa“, povesteşte Flavia Coposu.

În aceeaşi zi au arestat-o şi pe France, sora lui Arlette. Motivul arestării celor două era un pretex: erau acuzate de spionaj pentru Legaţia Franţei, unde lucrau cele două surori. La rândul ei, Rodica Coposu îşi aduce aminte de arestarea cumnatei sale, Arlette: „Se întâmpla în 13 iunie 1950, de ziua Sfântului Anton. Când am venit noi acasă de la biserică, au intrat şi au făcut percheziţie (…) Şi a venit o mulţime de lume atunci la noi. Toţi au fost nevoiţi să dea declaraţie că nu o să spună la nimeni ce-au văzut“.
 

 CORNELIA, DIN INGINER A AJUNS MUNCITOARE

 
Din 1947, prigoana comunistă s-a îndreptat asupra întregii familii. Aureliei Coposu, adică mamei lui Corneliu Coposu, i-a fost tăiată pensia, iar surorile mai mari, Cornelia (foto jos) şi Doina, au fost date afară din serviciu. În aceste condiţii, familia a ajuns într-o situaţie materială foarte precară, aspect pe care Flavia Coposu i l-a relatat istoricului Marin Pop: „A fost o perioadă, în ’48, în care noi am trăit din bursa mea şi a lui Rodi, pentru că mamei i-au tăiat pensia când l-au arestat pe Cornel. Pe surorile mai mari le-a dat afară din serviciu şi pentru trai nu mai erau decât banii din bursa mea şi cea a lui Rodi“.
Cornelia, sora mai mare, şi-a pierdut locul de muncă în toamna anului 1947. Era angajată ca inginer, şef de laborator chimic la Fabrica Laromet din Bucureştii Noi. „În toamnă a chemat-o inginerul-şef şi i-a spus că îi pare rău că se desparte de ea, dar a primit ordin că trebuie să o dea afară. I-a arătat şi hârtia venită de la partid“, spune Flavia. Mai apoi, Cornelia a trebuit să presteze tot felul de munci de jos, prin diverse cooperative, în condiţii de lucru mizerabile, care i-au şubrezit sănătatea. Aşa a ajuns Cornelia Coposu să lucreze până în 1949, la atelierul Turnicrom din Bucureşti, ca muncitoare. Din iulie 1950 se angajează la cooperativa „Construcţia Populară“ ca pontatoare, pentru ca după numai un an să se mute la cooperativa „Agrochim“. La scurt timp, ea a fost încadrată la întreprinderea chimică „Dealul Spirii“, la început ca muncitoare, apoi ca dispeceră cu probleme de protecţia muncii, iar mai târziu, ca meşteră la secţia nr. 2 din str. Căluşei nr. 7.
 

„NU E CAZUL SĂ-I ATRIBUI O MUNCĂ DE RĂSPUNDERE“

Într-o caracterizare-referat din 28 februarie 1966, cerută de Securitate Serviciului de cadre al întreprinderii chimice unde era angajată Cornelia Coposu, se subliniază, printre altele, că din punct de vedere profesional „tov. este bine pregătită, pe unde a lucrat – inclusiv la noi – s-a achitat bine de sarcinile ce i-au fost trasate“. În ceea ce priveşte problemele politice pe care le avea din cauza „originii nesănătoase“, în documentul păstrat în arhiva CNSAS se precizează: „putem arăta că fraţii tov. Coposu – în special Corneliu Coposu – avocat şi ziarist a făcut politică ţărănistă, având în vedere această situaţie credem că nu este cazul a i se atribui tov. Coposu Cornelia o muncă de răspundere“. După eliberarea liderului ţărănist din închisorile comuniste, Cornelia, ca de altfel şi ceilalţi membri ai familiei, au fost atent urmăriţi de Securitate, care încerca să afle detalii, prin intermediul informatorilor, despre fratele ei.
 
Într-o astfel de notă primită de locotenentul de Securitate Cîrlova P., de la sursa „Carpaţi Ilie“, datată 18 iunie 1964, se menţionează că în 11 iunie, informatorul, care lucra la altă secţie a întreprinderii chimice, a vizitat-o pe Cornelia Coposu cu scopul de a afla mai multe detalii despre fratele ei. A aflat că era angajat ca zidar la un trust de construcţii, că „munceşte toată ziua“, şi că „este mulţumit că a găsit serviciu“. În nota informativă erau incluse şi câteva observaţii ale reprezentantului Securităţii referitoare la activitatea informatorului pe care îl sfătuia „să nu mai întrebe în mod direct despre Cornel, ci printre alte discuţii, să aibe în vedere şi aceasta, pentru a nu trezi suspiciuni“.

Corneliu şi sora sa, Doina Coposu.

Doina Coposu, navetistă în „trenul morţii“

 
De prigoana comunistă nu a scăpat nici Doina, care, potrivit relatărilor Flaviei Coposu, a dat concurs pentru a ocupa un post la Spitalul „Dr. Cantacuzino“, unde lucra ca farmacistă. În vara lui 1947, „deşi avea toate recomandările pentru Interne“, a fost chemată de director şi dată afară din serviciu, tot pe baza unor ordine venite de sus, de la partid. Rămasă şi ea pe drumuri, Doina Coposu a avut noroc cu o fostă colegă de facultate, care a ajutat-o să-şi găsească un loc de muncă la o farmacie dintr-o comună din Argeş. 

Naţionalizarea farmaciilor din mediul rural, de către statul comunist, a lăsat-o, din nou, fără serviciu. Între 1950 şi 1962, explică istoricul Marin Pop, a făcut naveta între Bucureşti şi Găeşti, localitate în care fusese repartizată. „Trenul denumit «al morţii», din cauza condiţiilor mizerabile în care funcţiona, pleca din Gara de Nord la 5.00 dimineaţa şi revenea la 18.00. Anii grei de navetă şi-au pus amprenta asupra stării ei de sănătate“, susţine reprezentantul Muzeului Judeţean.
 

Flavia, persecutată de un fost colaborator al lui Cornelui Coposu

 
La momentul arestării fratelui său, Flavia Coposu era încă studentă. După ce a terminat facultatea, din cauza „recomandărilor“ primite, nu a găsit niciun loc de muncă. S-a angajat, în cele din urmă, în martie 1948, ca zilieră la Statistică, la recensământul agricol care a început atunci.
 
Flavia Coposu explică modul în care reuşea să câştige suficienţi bani cât să-şi poată întreţine familia: „Ne plăteau cu ziua pe bucată codificată, iar eu depăşeam norma şi câştigam destul de mult. A fost foarte bine pentru familie. Şefa noastră, o economistă mai în vârstă, mi-a făcut referate excepţionale să mă angajeze la institut. Dar ghinionul meu a fost că directorul, care a fost coleg cu Cornel, m-a ras de pe listă. Mi-a povestit alt prieten de-al lui Cornel că, după terminarea războiului, pe vremea când fratele meu era ministru adjunct la Economia Naţională (n.r. –  director de cabinet al ministrului Aurel Leucuţia în perioada 4 noiembrie – 5 decembrie 1944), individul, ajuns acum şef la Statistică, l-a rugat să-i dea nu ştiu ce fabrică. Cornel a zis că nu avea cum să-i dea lui, ci trebuia să facă licitaţie şi ăsta s-o supărat şi o zis: «Lasă că ne mai întâlnim noi în viaţă». A ajuns la Statistică şi nu m-a angajat“.

Flavia Coposu a încercat să-şi găsească, fără succes, un loc de muncă stabil: „M-am dus peste tot şi am făcut solicitări nenumărate şi tot îmi venea răspunsul: respins, respins, respins“. Soluţia a venit de la o fostă colegă de facultate, Doina Negruţiu, care i-a sugerat o slujbă la şantierul unei fabrici de construcţii la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde se lucra şi cu deţinuţi politici. În toamna anului 1949, ajunsă într-o situaţie disperată, Flavia Coposu se împrumută pentru a-şi cumpăra biletul de tren până la Constanţa. Lucrează acolo până în anul 1953, când fabrica se desfiinţează. Cu greu a reuşit să-şi găsească o slujbă în Bucureşti, la un atelier, pentru a fi aproape de mama şi de surorile sale. După doi ani, s-a mutat la o fabrică de maşini unelte, al cărei director i-a dat o garsonieră. La întreprinderea respectivă, Flavia Coposu a lucrat timp de 13 ani, până în 1968, după care s-a transferat pe un post de economist la Ministerul Energiei, datorită unei conjuncturi favorabile, de unde a şi ieşit la pensie.

 
 
Surorile mai mici ale lui Coposu: Flavia şi Rodica FOTO: ADEVĂRUL
 
 
Când compari suferinţa noastră cu ce-a păţit amărâtu’ ăsta de Cornel, căruia comuniştii i-au mâncat cei mai frumoşi ani din viaţă ţinându-l în puşcărie, atunci zic că este indecent să te vaiţi.
Flavia Coposu,  sora Seniorului
 

Cum a refuzat Rodica o bursă de studii în URSS

 
Rodica Coposu, mezina familiei, avea doar 15 ani în momentul arestării fratelui său, fiind elevă la Şcoala Centrală din Bucureşti. Pentru ea, anul 1948, când s-a adoptat o nouă reformă a învăţământului, după model sovietic, a fost unul de coşmar. Renumita Şcoală Centrală, înfiinţată de pe timpul lui Cuza, s-a transformat brusc în „Zoia Kosmodemianskaia“, iar copiii cu origine „nesănătoasă“ sau „alte categorii“ „nu erau demni să populeze acest bastion comunist“.
 
După adoptarea noii reforme a învăţământului, a urmat un examen de verificare a cunoştinţelor, prin care au fost marginalizaţi elevii proveniţi din familiile cu „origine nesănătoasă“. Rodica Coposu a fost umilită, prin nota care i s-a dat: „Am dat un examen de verificare a cunoştinţelor şi de unde eu aveam media peste 9,50, în clasa I, a II-a, a III-a, a IV-a (n.r. – cursul inferior de liceu de la vremea respectivă), 9,50 la capacitate din clasa a IV-a, în clasa a V-a am primit, după acest examen de verificare, nota 6,36. Şi am fost prima sub linia admişilor. Şi deasupra mea era repetenta noastră, corigenta clasei noastre, una Meliţă Elisabeta. Ea avea 6,37, eu 6,36. Şi deci n-am mai intrat la Şcoala Centrală“, povesteşte Rodica.
 
„Conform noii legi a învăţământului, în anul şcolar 1948/49, Rodica Coposu trecea în clasa al IX-a de liceu. A terminat liceul cu nota 10, fapt ce i-a permis intrarea fără examen la facultate“, ne spune istoricul. Pentru a putea deveni studentă la Facultatea de Energetică, Rodicăi i s-a cerut, din liceu, să devină membră în Uniunea Tineretului Comunist. Încercarea dirigintei de a o include în respectiva organizaţie a eşuat, în dreptul numelui tinerei fiind scris „suspect“. „Ştiau că Cornel e arestat. Pentru mine asta a fost o binefacere, pentru că, în primăvara anului 1952, începuse o nouă epurare politică, iar o mulţime dintre colegele mele au fost excluse din UTM. Pe mine n-au avut de unde să mă excludă. Aşa că am scăpat“, rememorează ea.
 
Având note mari şi fiind un domeniu important, la sfârşitul anului 1952, a fost chemată şi propusă pentru a merge la studii în URSS: „A fost destul de complicat să găsesc o modalitate de a refuza să plec. Am spus că nu pot să accept deoarece mama este bolnavă. E în vârstă, iar surorile mele mai mari lucrează prin diferite locuri. M-au crezut şi am rămas în ţară“. Rodica Coposu a absolvit cursurile Facultăţii de Energetică în iunie 1956 şi a reuşit să se angajeze imediat, pe post de tehnician la Institutul de Studii şi Proiectări, unde a lucrat până în 1991, când s-a pensionat.
 

„Vindeam lucruri din casă ca să avem bani de pâine“

 
După arestarea lui Corneliu Coposu în vara anului 1947, familia sa a ajuns într-o situaţie disperată, fără posiblităţi de a se întreţine. Prin urmare, surorile şi mama sa au început să vândă din casă obiecte de valoare pentru a face rost de bani. „Situaţia era grea. Cornel era arestat, fetele – date afară din servici, mamei i se tăiase pensia. Nu aveam de nici unele. Şi venea toată vremea Securitatea să ne întrebe din ce trăim, pentru că a vrut să ne termine. Am vândut tot ce s-a putut vinde din casă, tot, tot, tot. Oricine dorea să cumpere de la noi ceva, îi dădeam ca să avem de pâine, de lumină, de celelalte utilităţi. Aşa a mers situaţia vreme îndelungată“, povestesc Flavia şi Rodica Coposu.

 

„MARE MĂGAR DOMNUL POTOP ĂSTA, DUMNEZEU SĂ-L IERTE“

 
Lucrurile s-au agravat în primăvara anului 1952, când familia Coposu a fost dată afară din casa în care locuia, de pe strada Jianu din Capitală, de către un nomenclaturist comunist, pe nume Potop. „Aveam o căsuţă care avea la parter un hol mare, bucătărie, baie şi o sufragerie. Sus avea două dormitoare. Acolo am stat cu mama toate patru, când un domn Potop, un fost ţărănist care a trecut la comunişti imediat după 1945 şi a primit o funţie importantă, ne-a dat afară. Bineînţeles, ca orice cetăţean, vorba lui Caragiale, „imparţial“, după ce s-a ajuns, şi-a lăsat nevasta. Şi-a găsit o pupăză tânără şi trebuia să se mute de-acasă. Cum morala proletară nu-i îngăduia să-şi dea afară nevasta şi copilul, a ochit casa noastră, care era aproape vizavi de vechea lui locuinţă şi-a obţinut de la Securitate ordinul de a ne evacua. Şi am fost date afară. Un mare măgar domnul Potop ăsta, Dumnezeu să-l ierte, că a murit de mult. A venit cu 4-5 soldaţi, a aruncat pe fereastră toate lucrurile noastre din casă şi în două ore eram în stradă. Ne-au mutat în Dudeşti, în două camere cu baie comună“, rememorează Flavia Coposu.
 
În aceeaşi perioadă, subliniază Marin Pop, are loc un episod care ilustrează nivelul de josnicie până la care a coborât noua „elită“ a regimului comunist: „Pe lângă faptul că i-a dat afară din casă, pentru a avea un loc călduţ alături de amanta sa, nomenclaturistul Potop şi-a însuşit şi banii trimişi ca ajutor familiei sale de Flavia Coposu, din salariul pe care îl primea la Sovromul din Constanţa“.
 
În micuţa casă din Dudeşti au locuit Aurelia Coposu şi fiicele sale, Cornelia, Doina, Rodica şi Flavia, iar din 1959, şi Constantin Bălescu, soţul Flaviei Coposu. La eliberarea din închisoare, în anul 1964, în respectiva locuinţă s-a mutat şi Corneliu Coposu, împreună cu soţia sa, Arlette. Situaţia devenise de-a dreptul insuportabilă, cei opt membri ai familiei neavând paturi în care să doarmă. În cele din urmă, Flavia şi soţul său reuşesc să obţină o garsonieră în Balta Albă. 
 
Familia Coposu era urmărită permanent de Securitate deoarece existau informaţii că acestea „discută diferite probleme cu caracter politic la adresa regimului cu diferite persoane“. O notă informativă din 16 aprilie 1964 a sursei „Bihoreanul“, care a fost acasă la familia Coposu, preciza că „s-a manifestat o bucurie imensă din partea tuturor în legătură cu eliberarea lui Harlette (n.r. –  Arlette), de care nici nu le venea să creadă că este în mijlocul familiei“. Sursa a precizat că cei prezenţi în casă au declarat că ar fi fericiţi să-l vadă acasă şi pe Corneliu. A doua zi, cu ocazia unui cadou făcut de informator Arlettei cu ocazia eliberării, aceasta i-a spus, printre altele, că a vorbit de două ori cu Corneliu Coposu la telefon şi că „cu tot pesimismul lui“, de data aceasta, speră să vină şi el acasă.
 
Două zile mai târziu, o altă „sursă“ a vizitat familia Coposu. Acasă era prezentă toată familia, inclusiv Arlette, proaspăt eliberată din detenţie. „Sursa“ a stat de vorbă mai mult cu Aurelia Coposu şi cu Rodica, discutând despre întoarcerea soţiei lui Coposu. Cu acelaşi prilej, a aflat că femeia nu mai avea niciun obiect de îmbrăcăminte, motiv pentru care surorile se gândeau cum să strâmteze o rochie de-a lor. Arlette era încă în stare de şoc după ani grei de închisoare, stătea retrasă „şi se exprimă că nu vrea să se risipească bani pentru ea“. 

SURSELE „DOBRESCU SANDU“ ŞI „CARPAŢI ILIE“ RAPORTEAZĂ

 
„După eliberarea din închisoare a lui Corneliu Coposu, Securitatea a început să le urmărească sistematic şi pe surorile sale, la serviciu, pentru a afla detalii despre fratele lor“, precizează istoricul Marin Pop. Astfel, în 21 mai 1964, sursa „Dobrescu Sandu“ spunea într-o notă informativă că a urmărit-o la serviciu pe Flavia Coposu-Bălescu şi că „a încercat să asculte discuţiile purtate de ea cu colegii de birou şi din întreprindere“. Concluzionează că Flavia „nu discută altceva în afară de lucrările pe care le are“ şi că este o „funcţionară bună“, „chiar foarte bună“ şi era „apreciată de toţi şefii ei“. Sursa a prins un moment când Flavia era singură şi a încercat să afle mai multe detalii despre viaţa familiei. I-a pus întrebări obişnuite, iar aceasta i-a răspuns că „n-aş avea nimic de spus dacă mi-ar da locuinţă. Am fost trecută pe tablou, dar locuinţă nu mi-a dat. Dacă nu mi-o dau, o să plec de aici“.
 
În urma acestei note informative, organele de Securitate, prin nota Biroului, subliniau: „Deoarece cea în cauză nu discută nimic despre familie, agentului i s-a dat sarcină să nu mai insiste în discuţii, ci să caute să discute dacă se poate legat de anumite sarcini profesionale şi apoi să treacă la discuţii ce ne interesează pe noi“.
 
În 11 iunie 1964, o altă sursă, „Carpaţi Ilie“, informează organele de Securitate că a fost în Căluşeni, la unitatea Dealul Spirii, şi a stat de vorbă cu Cornelia Coposu, pe care a întrebat-o despre fratele ei. Aceasta i-a răspuns că este în serviciu la un trust de construcţii, angajat ca zidar şi că munceşte toată ziua. Două luni mai târziu, informatorul a revenit la Cornelia Coposu cu aceleaşi întrebări, aflând, astfel, că fratele ei lucra la un trust de construcţii în afara Bucureştiului câte 10 ore pe zi, pentru un salariu de 850 lei de lunar. ;
 
După eliberarea din închisoare a lui Corneliu Coposu, Securitatea a început să le urmărească sistematic şi pe surorile sale, la serviciu, pentru a afla detalii despre fratele lor.
Marin Pop, istoric
 
 

Informatorii Securităţii întocmeau rapoarte despre boala Arlettei Coposu

 
După eliberarea din închisoare, în vara anului 1964, soţii Arlette şi Corneliu Coposu au încercat să-şi refacă viaţa: „Prin moartea surorii, a tatălui şi a celorlalţi, ne-am plătit tributul nostru. Acum vreau să lucrez undeva. Vreau să-l ajut pe Puiu (Coposu) să-şi refacă viaţa, adică vreau să ne refacem viaţa. Nu-mi fac iluzii, mă mulţumesc cu puţin. Poate e şi vârsta. Puiu citeşte mult, mai ales literatură, pasiunea lui. Vrea să se pună la curent. Eu citesc mult mai puţin, sunt încă foarte obosită“.
 
Din păcate, pentru Arlette era prea târziu, fiind diagnosticată cu cancer în stadiu avansat. Informaţia o aflăm de la agentul delator „Poiană“, care l-a vizitat pe Corneliu Coposu, pe data de 2 august 1966. Printre altele, Corneliu Coposu îi spune informatorului că a avut foarte mult de lucru şi că soţia sa, Arlette, era grav bolnavă, fiind diagnosticată cu cancer, care era pe cale să se generalizeze. Făcea tratamente cu izotopi, dar din păcate, fără nici un rezultat. „Este foarte necăjit“ – spune informatorul – „şi nu are poftă de nimic. Vede că nu poate să-i ajute cu nimic soţiei“. Îi spune că sora sa Flavia a primit locuinţă, că de curând a primit şi sora mai mică, Rodica, la care urma să se mute mama sa şi el să rămână în locuinţa de pe Dudeşti, dar „nu-l bucură aceste lucruri din cauza bolii soţiei sale“.
 
„Calvarul s-a încheiat, parţial, în decembrie 1989. Spun parţial pentru că membrii familiei şi Corneliu Coposu, în special, au fost supuşi unor calomnii şi insulte grosolane în anii ’90, pentru care nu a dat nimeni socoteală“,
 
Marin Pop, istoric
 

„AŞTEAPTĂ DIN ZI ÎN ZI S-O PIARDĂ“

 
Despre boala necruţătoare a Arlettei aminteşte şi un alt informator cu nume de cod „Bucurescu Ion“, pe data de 25 august 1966. El spune că s-a întâlnit cu Corneliu Coposu şi acesta i-a spus că soţia sa se afla internată la Spitalul Floreasca, fiind diagnosticată cu cancer la ficat: „Este în mod sigur, a spus acesta (n.r. - Corneliu Coposu), că boala este consecinţa marilor suferinţe îndurate în greii ani de detenţiune, ea fiind condamnată în 1949 la muncă silnică pe viaţă de Tribunalul Militar Bucureşti pentru spionaj în favoarea Legaţiei Franţei. A scris recent la Berna unei verişoare a soţiei care era farmacistă acolo şi i s-au trimis medicamente noi pentru această boală. El însă o consideră condamnată şi aşteaptă din zi în zi s-o piardă“.
 
Informatorul „Marian Nicolae“ a vizitat familia Coposu la începutul lunii octombrie 1966 şi a găsit-o acasă doar pe mamă, de la care a aflat că nora ei, Arlette, era grav bolnavă. „Din această cauză, Corneliu, era foarte deprimat şi obosit, deoarece avea şi mult de lucru, întorcându-se acasă de la serviciu numai seara. I-a mai povestit că Tuţi (Cornelia) a fost şi ea bolnavă şi că din cauza aceasta, deşi Rodica a primit apartament, nu au reuşit să se mute. A încheiat spunând că în condiţiile date, ea nici nu putea merge în noul apartament şi să-şi lase fiul singur cu soţia grav bolnavă. În acel an, niciun membru al familiei nu şi-a luat concediu de odihnă din cauza bolii lui Arlette, pentru a-i fi aproape“, ne-a spus Marin Pop.
 
Arlette a trecut la cele veşnice în 27 decembrie 1966, la vârsta de 51 ani. O zi mai târziu, sursa „Bihoreanu“ a primit telefon de la Lupu Ion, care l-a înştiinţat de moartea soţiei lui Coposu şi că înmormântarea urma să aibă loc în 29 decembrie, la 15.30, în cimitirul Bellu-catolic. „Informatorul s-a dus la înmormântare, unde i-a întâlnit, printre alţii, pe Iustin Ilieşiu, Dănilă Pop, Victor Anca, Virgil Solomon, generalul Barbu, Ştefan Petcu, Roşu, cumnat cu Petcu, Ghiţă Cosman, Anton Ionel Mureşanu, Vasile Bourceanu şi Licinius Faina“, a adăugat istoricul. Acesta subliniază că familia Coposu a continuat să fie urmărită în permanenţă de către organele Securităţii. 
 
Citeşte şi
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: