Alimentaţia în regimul comunist: „Nicio masă fără peşte“. Măsurile drastice de înfometare a populaţiei

Alimentaţia în regimul comunist: „Nicio masă fără peşte“. Măsurile drastice de înfometare a populaţiei

Rafturile magazinelor alimentare erau mai mereu goale FOTO Arhivă

Lipsuri, cozi interminabile, alimente împărţite populaţiei pe bază de cartele sunt doar câteva dintre elementele care au caracterizat perioada comunistă.

Această perioadă comunistă în România a însemnat, în cea mai mare parte a ei, penurie alimentară. Rafturile magazinelor erau aproape goale, produsele alimentare erau raţionalizate, iar oamenii s-au văzut nevoiţi să se descurce cu puţin. O relativă prosperitate a marcat intervalul 1965-1971, denumit ulterior, "mica perioadă liberală din comunismul românesc", când dintr-un salariu mediu de 1.200 de lei din 1971 (oficial, paritatea era atunci de 18 lei pentru un dolar american), o familie de trei persoane cheltuia pentru masă aproximativ 800 de lei. Românii aveau posibilitatea de a consuma şi alimente de import, mai ales din ţările socialiste, dar şi din unele ţări din lumea a treia, care produceau citrice sau banane.

Raţionalizare şi stoparea risipei

Lucrurile aveau să se schimbe, însă, pentru că anii `80 aduc o austeritate majoră. “Rezervele guvernelor occidentale de a mai acorda credite pentru o industrie nerentabilă, presiunile Fondului Monetar Internaţional pentru reevaluarea planurilor de dezvoltare industrială, dar şi perspectiva intrării în incapacitate de plată, l-au determinat pe Nicolae Ceauşescu să anunţe că România intenţiona să îşi achite datoria externă, o povară care a fost aruncată asupra populaţiei”, precizează specialiştii Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău. Preocupările pentru raţionalizări, economisiri şi stoparea risipei au devenit obsedante, ducând la măsuri ce frizau uneori absurdul. Spre exemplu, secretarul general a interzis servirea cafelei la mesele şi întâlnirile oficiale, pentru a reduce cheltuielile de protocol, cafeaua devenind oricum un produs inaccesibil, substituit ulterior cu celebrul „nechezol“ - un amestec de cicoare, năut şi orz.

Pe măsura intensificării restricţiilor, regimul impune o serie de reglementări, cu scopul de a organiza şi distribui mai eficient resursele alimentare. Prima măsură restictivă, emisă în 1980, viza "constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume şi fructe". Practic, populaţiei îi era interzis să îşi procure alimente din alte zone decât cele în care locuia.

Un an mai târziu, arată sursa citată, Decretul 306, ce făcea referire la prevenirea şi combaterea speculei, sancţiona cu închisoare de la 6 luni la 5 ani constituirea de stocuri alimentare, în condiţiile în care, într-o încercare de diversiune, autorităţile atribuiau lipsurile persoanelor care cumpără peste nevoile normale şi fac stocuri. În plus, circulaţia normală a produselor de la un judeţ la altul era oprită, iar fiecare judeţ era obligat să livreze surplusul de alimente la fondul centralizat al statului.

Soluţii anti-criză

Potrivit specialiştilor instituţiei muzeale, alimentele de bază raţionalizate erau diferenţiate pe centre de locuire, ajungând ca pâinea şi produsele de panificaţie să se vândă numai celor ce locuiau în centrul respectiv. Zahărul şi uleiul se vindeau pe liste, cu numele persoanelor arondate unui magazin alimentar din apropierea domiciliului.

Nu doar alimentele de bază ajunseseră o raritate, ci şi conservele, de la cele de mazăre, la cele de carne şi pateu. “Raţionalizarea consumului s-a reflectat şi în calitatea produselor puse în vânzare, iar obsesia pentru soluţii ieftine a făcut ca în 1982 să se dispună realizarea unor sortimente de mezeluri care să conţină mai puţină carne şi mai mulţi înlocuitori. Debuta, astfel, epoca salamului de soia, cel care a devenit ulterior expresia înfometării populaţiei, în magazinele alimentare găsindu-se doar compoturi şi conserve de legume, picioare de porc denumite ironic „adidaşi“, creveţi vietnamezi. Mezelurile veneau în cantităţi reduse, la fel şi „fraţii Petreuş“, puii congelaţi, de mici dimensiuni, care erau la mare căutare, sau conservele de carne din China, pentru care se formau cozi imense”, arată sursa citată.

Pe fondul crizei alimentare, au existat, totuşi, preocupări pentru identificarea de soluţii, subliniază Corina Bejinariu, managerul Muzeului din Zalău (foto jos-n.n.): “Nicolae Ceauşescu a avut tot felul de iniţiative greu realizabile. Spre exemplu, la începutul anului 1982, a cerut înfiinţarea de ferme de iepuri care să asigure necesarul de carne de pe piaţa internă, considerate a fi mai rentabile decât cele de pui. Apoi a descoperit o altă sursă de proteine, una mai ieftină şi mai hrănitoare: ciupercile şi bureţii de pădure. Ca urmare, a dat dispoziţie ocoalelor silvice să predea 800-1.000 de tone pe judeţ şi alte câteva mii rezerve pentru export. În seria aceloraşi iniţiative se înscrie şi ideea revoluţionară “nicio masă fără peşte”, care va influenţa, ulterior, cel mai cunoscut slogan culinar al epocii: nicio masă fără peşte. Iniţiativa s-a soldat cu reglementarea cantităţilor de peşte ce trebuiau predate din exploatarea bălţilor, pârâurilor şi râurilor, undeva la 500 de kilograme pe judeţ”.

Programul de alimentaţie ştiinţifică

Oficialul Muzeului precizează că anii `80 au adus cea mai spectaculoasa realizare în domeniul alimentaţiei, prin care s-a încercat ascunderea cauzelor reale ale crizei şi s-a mutat centrul motivaţiei asupra grijii faţă de sănătatea cetăţeanului: Programul de alimentaţie ştiinţifică. “Partidul dorea să se asigure că starea de sănătate a populaţiei era una corespunzătoare. Acest program era elaborat de o comisie multidisciplinară, formată din specialişti din diferite domenii, şi declanşa, practic, lupta împotriva caloriilor şi a obiceiurilor culinare sănătoase”, spune Corina Bejinariu.

Statisticile anului 1982 arătau că românii consumau 3.300 de calorii, în timp ce recomandările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii prevedeau doar 2.800. Ca urmare, alimentaţia raţională stabilea că fiecărui locuitor îi reveneau anual cam 50-60 kg de carne, 8-10 kg de peşte, 260-280 bucăţi de ouă. “Toate aceste cantităţi erau intangibile în condiţiile raţionalizării şi a lipsurilor din comerţ, ele rămânând doar cifre pe hârtie”, explică managerul MJIA Zalău. Mai mult, spune acesta, la nivelul simţului comun există percepţia că sfârşitul regimului comunist sau căderea lui Ceauşescu s-a datorat faptului că populaţia a fost înfometată, că dacă Ceauşescu ar fi dat de mâncare oamenilor regimul şi-ar fi continuat existenţa.

Consecinţele industrializării masive

Perioada comunistă a presupus o schimbare radicală a structurării spaţiului de locuit, în raport cu noile deziderate ideologice şi socio-economice. Cum proiectele industriale de dimensiuni impresionante erau în continuă dezvoltare, iar regimul vremii avea nevoie de mână de lucru, începând cu anii `50, autorităţile au încurajat dizlocarea forţei de muncă tinere spre centrele industriale nou apărute.

Este şi cazul Zalăului, care, asemeni altor oraşe ale României comuniste, s-a format prin migrarea populaţiei din mediul rural, atrasă de fenenomenul masiv de industrializare din anii `60-`70. "Urbanizarea şi sistematizarea înseamnă, pentru o bună parte a populaţiei, o îmbunătăţire evidentă a condiţiilor de locuire. Utilităţile specifice oraşului şi mai ales traiului la bloc sunt elemente extrem de vizibile şi de puternice pentru cei ajunşi în anii socialismului la oraş sau pentru cei care schimbă gospodăria individuală de la ţară ori de la periferia oraşului, cu o locuinţă într-un bloc nou construit", punctează Bejinariu.

Potrivit acesteia, blocul comunist a adus o schimbare majoră pentru toţi aceşti noi locatari, respectiv un spaţiu consacrat prin excelenţă alimentaţiei: bucătăria. Odată cu acest spaţiu vine şi infrastructura specifică, bucătăriile fiind dotate cu mobilier specific, instrumentar, dar şi cu electrocasnice. "Apariţia electrocasnicelor a generat transformări importante în rutina şi în ritmul de viaţă al familiilor: aragazul asigură timpi reduşi pentru prepararea mâncării, în timp ce frigiderul permite păstrarea ingredientelor mereu la îndemână şi dă posibilitatea pregătirii unei cantităţi mai mari, oferind, astfel, gospodinei, posibilitatea de a nuu mai găti zilnic", subliniază specialistul.

Bucătăria, centrul locuinţei din blocul comunist

Bucătăria nu era, însă, doar locul unde se prepara mâncarea, ci spaţiul în care se produce mare parte a vieţii domestice: "Tot pe fondul anilor de criză, bucătăria devine un spaţiu de interacţiune şi de trai zilnic. În perioada în care şi energia electrică, şi agentul termic devin probleme majore, bucătăria preia şi rolul celorlalte încăperi, astfel că cea mai mare parte din viaţa zilnică se întâmplă în acest loc. Îi avem chiar şi pe copii care îşi fac temele în bucătărie, alături de părinţi, uneori la lumina lumânării ori a lămpii". Mai mult decât atât, bucătăria devine, treptat, şi tot şi spaţiul "micii socializări", locul în care gospodinele îşi primeau prietenele şi vecinele pentru a face schimburi de reţete, de sfaturi ori trucuri legate de pregătirea mesei.

Pentru "marea socializare", însemnând mesele festive şi evenimentele importante de familie, era folosită camerea de zi/sufrageria. "Amenajat ca un spaţiu de primire şi reprezentare, acest loc devine o formă de afişare a prestigiului familial, dar şi de validare a competenţelor gastronomice ale gazdelor", punctează Corina Bejinariu.

Fiecare gospodină cu caietul său de reţete

Un element important al periodei l-au reprezentat caietele de reţete şi cărţile de bucate, ca modalităţi de transmitere a competenţelor şi priceperilor culinare. “Există, după anii `60, o inflaţie de cărţi de bucate. În egală măsură, se intensifică transmiterea domestică a priceperilor alimentare, respectiv caietele cu reţete. Orice gospodină deţine un astfel de instrument esenţial pentru bunăstarea alimentară a familiei, privită mai ales din perspectiva gustului şi a plăcerii, nu doar din cea a subzistenţei”, adaugă Bejinariu.

După cum susţine, deserturile sunt majoritare, ceea ce arată preocuparea gospodinelor pentru îmbunătăţirea priceperilor în această zonă: “Vorbim tot de o schimbare produsă de regimul comunist, întrucât desertul nu e specific bucătăriei rurale. Întâlnirile cu vecinele, dar şi interacţiunea cu anturajul profesional ofereau ocazia schimburilor de reţete. Acest aspect este evident şi în faptul că, în general, prăjiturile căpătau numele persoanelor de la care erau copiate: prăjitura Doina, tortul Viorica. Aceleaşi prăjituri puteau fi găsite în caietele de reţete cu denumiri diferite”.

Nelipsit din bucătărie era best-sellerul culinar al României, Cartea de bucate a Sandei Marin, care a apărut pentru prima dată în 1936 şi a fost reeditată în numeroase rânduri în comunism. “Şi această carte prestigioasă suferă modificări sub influenţa regimului, trecând printr-un proces de cenzură; astfel, preparatele cu denumiri străine sunt rebotezate, tortul Napoleon, de pildă, pentru că suna prea vestic, este redenumit tortul marmorat, reţetele cu cantităţi mari de ingredinete sunt ajustate, iar cele care presupun ingrediente ce trebuie aduse din import, eliminate din carte”, afirmă sursa citată.

Aspecte ce ţin de alimentaţia în perioada comunistă fac obiectul unei expoziţii interesante, intitulată “Nicio masă fără peşte”, ce poate fi vizitată în această perioadă la Galeria de Artă “Ioan Sima” din cadrul MJIA Zalău.

Citiţi şi:

FOTO De la peştele de sticlă la carnetul de partid. Expoziţiile ce rememorează viaţa cotidiană în comunism

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările