Învăţătoare, despre şcoala online. „Pe termen scurt, e colacul nostru de salvare. Pe termen lung, însă...”
0
Singurul dascăl Merito din Sălaj susţine că actul educaţional nu înseamnă doar a preda lecţii, ci şi relaţia socio-emoţională cu elevii, grija pentru întreaga lor dezvoltare, precum şi relaţia profesorului cu părinţii, ca parteneri în educarea copiilor.
Anca Tăut (45 de ani) învăţătoare la Şcoala Gimnazială „Mihai Eminescu” din Zalău, este singurul dascăl Merito din Sălaj, un proiect ce îşi propune să recunoască public şi material meritele profesorilor valoroşi ai României şi care promovează în sistemul de educaţie bunele practici ale acestor cadre didactice.
Într-un interviu pentru „Adevărul", învăţătoarea, care predă la clasa I, vorbeşte despre bucuriile pe care i le aduce această meserie, despre problemele din sistemul de învăţământ românesc, dar şi despre provocările şcolii online.
„Adevărul": De ce aţi devenit dascăl?
Anca Tăut: Am luat această decizie la vârsta adolescenţei. Poate părea o decizie prematură pentru un tânăr aflat încă pe băncile şcolii, însă pentru mine nu a fost grea. Această decizie s-a născut firesc şi e legată de primele experienţele de predare şi de starea interioară pe care o simţi ca elev al unui liceu pedagogic, atunci când te afli în situaţia de a preda unor elevi mici.
Îmi amintesc de prima lecţie pe care am susţinut-o la 17 ani, o lecţie de Ştiinţe ale Naturii, în faţa unor copii de clasa a IV-a de la Colegiul Naţional Pedagogic „Gheorghe Lazăr” din Cluj, unde eram elevă. Am aşteptat cu nerăbdare să încep, mă pregătisem conştiincios pentru acel moment, eram sigură pe mine, nu am avut emoţii înainte şi în clipa în care ora a debutat şi am adresat copiilor primele cuvinte, am uitat complet de cei prezenţi (învăţătoarea clasei şi profesorul metodist care ne asistau la lecţiile predate). Eram eu şi elevii.
Cred că starea de bine, de firesc, de bucurie, pe care am simţit-o atunci, faptul că mi-a plăcut să fiu în sala de clasă, alături de copii mici, a fost hotărâtoare. Acea stare am retrăit-o de fiecare dată când am desfăşurat practica pedagogică. T
e faci dascăl nu pentru că cineva te sfătuieşte (mama mea, care a fost învăţătoare nu a avut nicio influenţă în acest sens) sau pentru că cineva vede în tine un anume potenţial pentru această profesie, ci pentru că tu simţi că această profesie ţi se potriveşte şi, odată ce ai ales, înveţi să devii dascăl. Devii dascăl cu fiecare generaţie de elevi şi cu fiecare lecţie predată.
Profesorul nu încetează să înveţe
Care sunt principalele provocări ale acestei meserii?
A fi permanent în pas cu ritmul schimbărilor. Schimbarea e una dintre provocări, schimbarea lumii, a problemelor care apar, evoluţia cunoaşterii la modul general, a tehnologiei. Profesorul e un atlet de anduranţă. Înveţi fără să te opreşti. ”Never stop learning, teacher” e metafora pe care îmi place să o folosesc… profesorul care nu încetează să înveţe. Şi acest mesaj trebuie să îl transmitem şi elevilor noştri, că învăţarea nu se încheie atunci când clopoţelul sună.
Acum, în această perioadă a şcolii online, am învăţat şi m-am pregătit enorm, ca cei mai mulţi colegi de-ai mei. A fi selectiv cu informaţia e o altă provocare. Suntem expuşi cu toţii unei avalanşe de informaţii din toate domeniile. Chiar şi în domeniul psihologiei, al pedagogiei, al educaţiei parentale, al educaţiei în general, informaţia se perimează rapid şi apar noi şi noi informaţii care au la bază alte cercetări, alte studii, alte rezultate. Poate fi derutant acest lucru şi înveţi să îţi găseşti propria voce profesională.
Deprecierea unor valori, o nouă provocare, eu aşa consider. Valori umane, cândva repere ale bunei educaţii, sunt considerate acum desuete: bunul simţ, ascultarea, efortul, sârguinţa, meritul, onestitatea, respectul. Am văzut acum patru ani, în şcoli din Irlanda de nord, cum sunt expuse aproape din metru în metru, în clase, pe coridoare sau în curţi, mesaje de tipul ”Please, respect your teacher!” (Te rog respectă-ţi profesorul!”) Respectul nu se câştigă, se construieşte din metru în metru…. împreună, prin valori şi atitudini.
Care credeţi că trebuie să fie principalele calităţi ale unui dascăl?
Dorinţa de a deveni un profesor mai bun pentru elevii lui, răbdarea, empatia, bunătatea, deschiderea, entuziasmul, puterea interioară, iubirea. Se spune că e mai greu să devii, decât să fii şi pentru un profesor, a deveni cu fiecare zi mai bun, mai răbdător, mai creativ, mai eficient, e principalul exerciţiu de profesionalism.
Lecţia empatiei, predată la clasă
Cât de important este rolul învăţătorului în formarea unui copil ca viitor adult?
Prezenţa ta în faţa copiilor mici, mă refer la copiii cu vârste între 6-11 ani, are valoare de model şi cred că adulţii ar trebui să judece bine acest lucru când se află în preajma copiilor. Ceea ce faci, ceea ce spui, modul în care faci şi spui are impact, modelează, produce ecouri în memoria emoţională şi cognitivă a copilului.
La aceste vârste, copiii mici trec prin primele experienţe conştiente, intenţionate, de învăţare socio-emoţională şi e perioada în care se formează pattern-urile comportamentale şi valorice pe care se va clădi viaţa lor de adult: responsabilitatea, comunicarea cu cei din jur, gestionarea conflictului, organizarea timpului, exprimarea şi controlul emoţiilor, autocunoaşterea, autonomia, asumarea, rezilienţa, perseverenţa.
Thomas Gordon, unul dintre autorii mei preferaţi de psihologie practică, spune într-o carte de-a sa: „Tinerii se transformă în ceea ce le reproşează adulţii că sunt.” Eu spun acelaşi lucru, dar într-o altă manieră: copiii se transformă în ceea ce le spui tu că sunt.
Dincolo de materia predată la clasă, care sunt cele mai preţioase lecţii pe care un dascăl trebuie să le ofere elevilor?
Lecţia empatiei. E cea mai frumoasă dovadă de dragoste între oameni. Empatia e reglatoare, e reflexivă, transformă, înţelepţeşte, limpezeşte emoţiile.
Dacă mă pun în locul tău, înţeleg ce simţi, înţeleg de ce ai acţionat aşa, înţeleg cu ce am greşit, înţeleg cum să mă schimb. Lecţia acţiunii: nu sta deoparte, implică-te, acţionează, fă ceva, nu te plânge, găseşte soluţii.
Lecţia eşecului: nu eşti nici succesul, nici eşecul tău. În afara lor, rămâi tu cu stima ta de sine. Succesul să te bucure când e meritoriu. Când eşuezi, învaţă din el, nu încremeni în dezamăgire. Lecţia onestităţii: glasul tău interior îţi va spune întotdeauna adevărul, indiferent de ceea ce îţi spun ceilalţi.
Ce vă motivează atunci când mergeţi în sala de clasă?
Copiii. Când intru în atmosfera clasei, fie ea reală sau virtuală, sunt acolo pentru că îmi place să lucrez cu copiii. Şi orice stare aş avea, intră în funcţiune ceva ce eu numesc „adrenalina profesională”, o substanţă magică, energizantă, care mă ajută să uit că mă doare ceva sau că am o problemă. Copiii şi lumea lor fascinantă.
Ţipătul lor vesel la primul fulg de nea care cade când tu eşti prea preocupat să predai o lecţie, uimirea lor în faţa formei unei frunze, bucuria de pe chipul lor când reuşesc să facă un lucru. De aceea, dacă priviţi cu atenţie chipul unui învăţător, veţi descoperi ceva copilăresc întipărit în ridurile lui, ceva jucăuş şi sclipitor în privirea lui… sunt urme ale copilăriei. Aşa ne păstrăm noi tinereţea.
Abordări anti-plictiseală
Cum aţi descrie o oră alături de şcolarii dumneavoastră?
Îmi permit să o descriu mai întâi cu cuvintele lor. Deşi suntem de câteva săptămâni în online, îi întreb frecvent cum li s-a părut lecţia şi aud vocile lor din ferestrele acelea mici ale Meet-ului : frumoasă, extraordinară, interesantă, minunată, amuzantă! Bine, uneori o lecţie poate fi şi grea!
Dacă e să o descriu din perspectiva mea, cred că o oră alături de elevii mei e un urcuş pe care îl parcurgem împreună, cu consecvenţa celui care urcă muntele, ştiind că ţinta noastră e să ajungem în vârf, oprindu-ne să admirăm priveliştile aha-urilor şi să reflectăm la de ce-uri, făcând popasuri când vrem să ne refacem energia. Şi cel mai bine e când ajungem în vârf!
Cum reuşiţi să le captaţi şi menţine atenţia la ore?
Cultiv perseverenţa pentru rutinele de învăţare şi îi învăţ să se bucure de satisfacţia pe care le-o dă rezultatul prin crearea unor momente de reflecţie, de interacţiune, de creativitate. De exemplu, ei învaţă acum scrierea literelor de mână.
Activitatea de scriere e prin natura ei o activitate de rutină, eficientă pentru calitatea rezultatului doar dacă e susţinută. Poate deveni ceva plictisitor. Aşa că îi învăţ să interacţioneze cu scrisul, să se autoevalueze, să observe atent un rând de litere şi să acorde steluţe literelor pe care le-au scris cel mai frumos.
Alteori decorăm contururi cu litere de mână învăţate sau le cer să găsească ei cuvintele pe care să le putem scrie. Zilele trecute i-am învăţat sensul cuvântului german „zierzeilen” (linii decorative), o ghirlandă frumos desenată şi colorată care se face la finalul unei lecţii sau al unei teme şi care înseamnă „Sunt mulţumit de munca mea!” (am aflat despre această idee dintr-un articol scris de Liviu Papadima).
Construiesc scenarii interactive, bazate pe descoperire graduală, presar elemente-surpriză şi de joc (ghicitori, capcane, poezioare, exerciţii de tipul detectivului/vânătorului), citesc poveşti, recurg la momente de energizare în timpul unei activităţi şi la exerciţii de refocalizare a atenţiei.
Cum aţi caracteriza generaţia copiilor de azi?
Se spune că ei, copiii care s-au născut după anul 2010, sunt generaţia Alpha. Sunt nativii digitali prin excelenţă pentru care lumea, cunoaşterea şi relaţiile se află la un click distanţă. Trebuie să privim acest lucru cu realism. Aşa au crescut, de aceea adaptarea lor la online s-a produs cu foarte mare uşurinţă.
Viitorul care părea îndepărtat, e aici. Aceşti copii învaţă acum la distanţă. Au fost expuşi de mici la acest tip de explorare prin tehnologie, iar limbajul lor s-a articulat şi s-a emancipat în această direcţie. Ştiu foarte bine ce vor, au foarte clar formate gusturile, preferinţele, preocupările. Însă sunt generaţia care iată, va fi privată de dimensiunea socială a comunicării şi relaţionării aşa cum o cunoaştem şi cum am experimentat-o noi.
Vor reinventa socializarea? Poate, nu ştiu. Mai sensibili? Da, cu siguranţă. Mai sensibili, mai fragili emoţional, mai puţin rezistenţi în faţa provocărilor, dificultăţilor, lipsurilor. Dar plini de copilărie şi de pofta jocului. Vor reinventa jocul şi joaca? Poate că da. Şi poate că vom fi uimiţi de lumea pe care o vor construi ei.
Lipseşte un sistem naţional de standarde de evaluare
Se tot vorbeşte despre slaba pregătire a elevilor români, despre rezultatele nemulţumitoare de la testele Pisa, despre procentul tot mai redus al copiilor care promovează Evaluarea Naţională sau Bac-ul. Cum comentaţi acestea aspecte?
Sunt statistici, rezultate, procente care descriu realitatea tristă. Eu cred că s-a ajuns aici din două cauze mai importante. Prima este că nu s-au valorificat oportun, la nivel de sistem, rezultatele evaluărilor naţionale de la clasa a II-a şi a IV-a.
Prima intervenţie de sistem trebuia să se producă aici. În ciclul achiziţiilor fundamentale şi în cel de dezvoltare se pot repera pierderile academice care afectează evoluţia şcolară a unui copil şi problemele care indică analfabetismul funcţional (ştii să citeşti, însă nu înţelegi ceea ce citeşti). O intervenţie la timp scade riscul părăsirii timpurii a şcolii.
A doua cauză e legată de modul în care predăm şi evaluăm. Noi predăm în lipsa unui sistem naţional de standarde de evaluare. Sistemul e incapabil să măsoare calitatea câtă vreme nu ştie exact ce vrea să măsoare. Calitatea rezultatelor nu înseamnă doar conţinut asimilat, ci competenţe, ce ştii să faci cu ce ai învăţat.
Testările Pisa acest lucru îl măsoară: cum folosesc elevii informaţiile în rezolvarea problemelor vieţii de zi cu zi. Dacă aruncaţi o privire peste itemii din testele Pisa aceştia descriu sarcini relativ simple, dar care propun contexte autentice, legate de viaţă. Este foarte cunoscut exerciţiul de matematică numit „Un garaj”, o problemă uşoară de forme şi orientare spaţială, pe care, în 2012, cca 40% dintre elevii de 15 ani nu au reuşit să o rezolve. Încă avem de învăţat cum să predăm conţinuturi şi cum să dezvoltăm competenţe într-un mod practic şi conectat la realitate.
Ce credeţi că lipseşte sistemului românesc de învăţământ?
Curajul de a învăţa din greşeli şi de a îmbrăţişa schimbarea. Îi învăţăm pe elevii noştri că eşecul e o oportunitate de învăţare, dar sistemul nu o face. Vedem că formarea iniţială a profesorilor e vulnerabilă, că nu e suficient un modul de pedagogie pentru a şti să predai şi totuşi schimbarea nu se produce. Practica pedagogică, care ar trebui să reprezinte partea semnificativă în formarea iniţială a unui profesor, e deficitară.
Din 2012 vorbim de analfabetismul funcţional în rândurile elevilor români, dar nu a fost elaborată o strategie naţională care să producă măsuri în sistem, cu impact în curriculum şi în practica predării.
Lipsesc multe învăţământului românesc, dar eu cred ce a spus Thomas Gordon în cartea sa „Profesorul eficient”, o carte care descrie programul PG-PE (Programul Gordon pentru Profesorii Eficienţi), creat şi implementat de el în SUA, începând cu anul 1966, un program care a produs schimbări majore în practicile sistemelor educaţionale din 43 de ţări: că resursa umană a sistemului educaţional e cheia calităţii acestuia.
El spune acest lucru mult mai frumos, într-un context motivaţional: „Totul începe şi se termină cu voi şi cu ceea ce faceţi cu elevii voştri. Educaţia are loc ÎN CLASA VOASTRĂ şi în cadrul relaţiei cu elevii voştri. Educaţia nu înseamnă clădiri, programe şcolare, echipamente, administratori, sisteme, computere, cărţi şi materiale, bugete şi aşa mai departe. Toate aceste instrumente există doar pentru a vă ajuta să fiţi profesori mai buni şi călăuze pentru elevii voştri.”
„Nu există nu pot, există încerc!”
Care este impactul online-ului asupra elevilor mici?
Pe termen scurt, online-ul e colacul nostru de salvare. Imaginaţi-vă că am fi trăit această pandemie cu 20 ani în urmă. Ar fi fost un dezastru. Eu continuu să cred că online-ul este un colac de salvare, atât pentru învăţare, cât şi pentru comunicare.
E unicul nostru mod de a ne întâlni, de a ne practica profesia, de a relaţiona. Atâta vreme cât vom pune pedagogie şi echilibru în spatele tehnologiei, ne stă în putere să ne învăţăm unii pe alţii să rămânem umani. Din acest punct de vedere, online-ul transformă criza în oportunitate.
Mă gândesc la interesul cu care copiii din clasa mea îmi pun întrebări, la bucuria reală pe care o manifestă la fiecare revedere online, la curiozitatea legată de anumite aplicaţii digitale pe care le folosim. Ei practică acum învăţarea digitală cu un start de la care au pornit şi elevii mari, lucrul acesta e fascinant.
Învaţă să devină autonomi mai devreme, forţaţi de împrejurări. Inegalitatea de şanse însă, pentru copiii care nu au acces la tehnologie, va crea nişte decalaje greu de recuperat. Pe termen lung, nu manifest optimism, ci îngrijorare. Elevii mici sunt la vârsta la care socializarea, relaţionarea faţă către faţă, nevoia de învăţare prin explorare, descoperire, mişcare şi atingere, formarea atitudinilor şi a caracterului, investigarea alegerii şi deciziei, curiozitatea naturală, dezvoltarea fizică prin joc, interacţiune şi mişcare sunt vitale.
Dimensiunea relaţională a dezvoltării lor şi motivaţia lor ca suport energetic al cogniţiei vor fi profund afectate. Suntem prin definiţie fiinţe sociale.
Cum încercaţi să contracaraţi efectele online-ului asupra actului educaţional?
Trebuie să spun mai întâi că acest concept de „act educaţional” nu înseamnă doar a preda lecţii, a-ţi parcurge materia şi a bifa în planificările tale că ai mai parcurs un conţinut curricular.
Actul educaţional înseamnă şi relaţia socio-emoţională cu elevii, grija, preocuparea pentru întreaga lor dezvoltare, înseamnă şi relaţia ta cu părinţii, ca parteneri în educarea copiilor. Toată viaţa noastră s-a mutat în online şi ducem acolo cu noi atât predarea-învăţarea, cât şi nevoile noastre, emoţiile, gândurile.
În ciuda dificultăţilor şi limitărilor pe care le implică online-ul, în clasa noastră virtuală ne străduim să păstrăm rutinele care susţin cultura motivaţională şi relaţională a oricărui grup. Începem ziua cu devizele cu care ne motivam împreună, în fiecare dimineaţă, în sala de clasă cea adevărată.
Sunt devizele cu care ne-am identificat încă din clasa pregătitoare: „Toţi pentru unul, unul pentru toţi!”, „Nu există nu pot, există încerc!”. Aha! Chiar dacă e greu să predai scrisul de mână şi tu ca elev să înveţi asta, nu ne plângem! Ştim că dacă încercăm de mai multe ori, reuşim. Şi reuşesc copiii din clasa I! Pe de altă parte, valorific şi alte componente ale comunicării online în favoarea învăţării. De exemplu, copiii au învăţat să folosească chat-ul pentru a comunica prin mesaje scrise, îmi citesc aprecierile de la temele online sau îmi răspund chiar ei. Uneori uit dimineaţa să ne salutăm şi în chat (nu doar cu voce tare) şi îmi reamintesc ei acest lucru.
Creez momente de comunicare pură, de discuţii, mai ales la orele de Comunicare în limba română sau la Dezvoltare personală. Copiii simt nevoia să socializeze şi să comunice. Rămânem să stăm de poveşti unii cu alţii şi după încheierea lecţiilor. Din perspectiva predării, dat fiind faptul că elevii mei sunt mici, păstrez echilibrul dintre rutină şi noutate, cu accent pe strategii vizuale care ţin locul metodelor şi materialelor intuitive utilizate la clasă.
Diversific activităţile, le confer interactivitate, însă nu fac din utilizarea instrumentelor digitale pe care le utilizez un scop, ci un mijloc de a ajunge acolo unde ţintesc cu achiziţiile cognitive ale copiilor. Din martie şi până acum, copiii şi-au format abilităţi digitale care le uşurează învăţarea.
S-au văzut şi rezultatele activităţilor remediale, pe care le-am desfăşurat cu ei în clubul nostru online de vacanţă, din vară. Lecţiile propriu-zise sunt exerciţii constante de concentrare şi întreţinere a interesului pentru învăţare, nu fac rabat de la calitate. Prefer un ritm molcom, realist, cu insistenţă pe fiecare deprindere de învăţare şi pe activităţi de ameliorare.
Sunteţi singurul profesor Merito din Sălaj. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această titulatură şi cum aţi ajuns în această listă exclusivistă?
Înseamnă că cineva a privit în adâncime la ceea ce fac ca profesor, dincolo de criteriile formale cu care noi, profesorii, suntem obişnuiţi să fim evaluaţi. A căutat valori, ecouri, impact, schimbare, adaptare, calitate, urme profesionale pe care le-am lăsat şi care au devenit paşii din viitor ai copiilor în care am crezut. Aşa cred. Şi mai înseamnă ceva pentru mine acest titlu meritoriu: e o onoare adusă în primul rând meseriei de profesor.
Când un profesor primeşte o recunoaştere publică la un asemenea nivel, are de câştigat nu numai el, ca profesor sau persoană, ci întreaga comunitate profesională. Am înţeles acest lucru la gala Merito atunci când mi-am întâlnit colegii din generaţia Merito 2020 şi din celelalte generaţii, oameni de o modestie absolută, de o înaltă calitate umană, profesionişti îndrăgostiţi de ceea ce fac. Am descoperit în ei o trăsătură comună, o stare de a fi, care ne defineşte: entuziasmul de fi profesor.
A fost o surpriză enormă primirea acestui titlu, de fapt surpriza cea mare a fost când am intrat în procesul de selecţie, pentru că nu am ştiut cum am ajuns acolo Sigur, am aflat ulterior că în acest proces care durează mult timp ajungi în urma unor propuneri. Vor rămâne un mister plăcut şi pentru mine cine, cum, de ce.
Se încarcă comentariile...
