Draga mea din Vaslui, îţi povestesc despre bestia din viaţa mea. Şi despre judecata care n-a fost

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Draga mea, nu ne-am cunoscut niciodată. Poate de aceea mi-am şi găsit curajul să îţi scriu. Nu îţi voi spune că ştiu ceea ce simţi. Pentru că nu ştiu şi te-aş minţi. Nu vreau să îţi dau sfaturi. Nici n-aş avea cum. Nu vreau să te-ntristez mai rău. Îţi scriu doar pentru că tu eşti puternică. Eşti puternică, aşa cum eu nu cred că aş fi putut fi.

Draga mea, ceea ce urmează e o filă din jurnalul meu. O filă pe care n-am avut niciodată puterea să o scriu. Nu e vreo poveste cu final fericit. Pentru că nu i-am găsit niciodată sfârşitul. Ceea ce urmează e o amintire din vremea în care aveam nouă ani. Cât are, acum, copilul meu. Matei îl cheamă şi mi-ar plăcea să-l cunoşti. E o amintire pe care n-am reuşit, atunci, la nouă ani, s-o şterg nici cu lacrimi, nici cu disperare, nici cu teamă, nici cu joacă, nici cu poveşti, nici cu desene animate, nici cu vorbele mamei, nici cu 25 de ani puşi peste ea, nici cu scări.

Da, nici măcar cu scări! Cu acele scări multe, multe, până la etajul opt, pe care le-am urcat într-o goană nebună, c-o groază cum nu bănuiam că există. Nici n-aveam cum să bănuiesc. Aveam, cum îţi spuneam, doar nouă ani. Iar scările, nici măcar cele până la etajul opt, nu şterg tragedii. Draga mea, nu ştiu cum erai tu la nouă ani. Dar bănuiesc că şi tu, ca şi mine, jucai şotron, săreai aţa, jucai ascunsa, erai veselă, mergeai la şcoală, aveai o droaie de prieteni.

Nu ştiu dacă tu aveai frici la nouă ani, eu, însă, aveam. Îmi era frică de lifturi. Îmi era groază să urc singură în cuşca aceea semiluminată, care să mă ducă acasă, la etajul opt. Şi acum îmi este frică, mai mult decât atunci. Dar, la nouă ani, găsisem soluţia să-mi înfrâng teama, aşa că îmi făcusem o strategie ca să nu urc pe scări de zeci de ori pe zi, cât tot intram şi ieşeam din casă la joacă şi invers. Îmi vânam vecinii care intrau în bloc sau aşteptam în casa scării pe câte unul şi aşa mai urcam şi eu cu liftul unu, două, cinci sau câte etaje puteam lângă ei. Asta până-ntro zi.

Era, de fapt, spre înserat, aproape beznă-n bloc, liftul mergea, dar nu puteam, cum îţi spuneam, urca. Şi-am aşteptat, însă foarte puţin, pentru că am auzit imediat uşa de la scară. Venea cineva! Am ţopăit bucuroasă câteva trepte care duceau spre cuşca aceea cu buton, am apăsat să vină şi mă uitam să văd cine-i vecinul acela erou care mă va urca măcar un pic mai aproape de casă. Dar n-a fost un vecin. Nici un erou. A fost, spre groaza mea, un psihopat, care şoptea ceva apropiindu-se de mine. Ceva ce nu înţelegeam. Şi a ajuns la mine. A ajuns despuiat, de la brâu în jos, şi-a pus mâna pe mine. Iar eu, copilul acela care puteam să ţip de o mie de ori pe zi din faţa blocului la mama, la etajul opt, să-i cer orice, eu, copilul acela care habar n-avea ce înseamnă teroarea, eu, fata care era mai băieţoasă decât băieţii, am îngheţat. N-am scos un sunet. Simţeam doar groază.

Draga mea, fila mea de jurnal nu seamănă nici pe departe cu a ta. Nu seamănă pentru că, în toată nenorocita aceea de zi pe-nserat, eu am avut noroc. Am avut noroc de un zgomot venit chiar în secunda în care blestemul urma. Nici acum nu ştiu de unde a venit acel zgomot. Din bloc sau de afară sau de la Dumnezeu. Un zgomot care l-a speriat, m-a lăsat o secundă din mâini şi am putut fugi, cu toată disperarea pe care un copil o poate simţi, pe scările de după lift.

Eu am scăpat atunci, am scăpat doar fugărită vreo două-trei etaje. Dar am scăpat. Şi am ajuns întreagă, cu inima în gât, acasă. Draga mea, n-am spus nimic. Nimic, nimănui. Îmi era foarte ruşine! Ba chiar am şi minţit când am intrat înspăimântată-n casă. Am zis că mi-a fost teamă-n bloc, că nu era lumină, că am fugit mai repede pe scări, că... că de aceea-s cu sufletul la gură. Să-i spun eu mamei că am văzut, cât puteam vedea în semibezna aceea, un bărbat cu pantalonii desfăcuţi? Să-i spun eu mamei aşa o ruşine? Şi am ascuns totul o zi, două, trei, până când eu, copilul acela care se zbânţuia mereu pe-afară, nu mai ieşeam la joacă. Nu mai vorbeam. Nu mai râdeam. Aşa a reuşit mama să înţeleagă că nu sunt bine, aşa a reuşit să mă facă să-i vorbesc. Şi i-am vorbit.

Au trecut 25 de ani de atunci. Şi, draga mea, nu am uitat nimic din clipele acelea îngrozitoare. Le-am retrăit de multe, foarte multe ori. Le-am răsucit în fel şi chip. Mi le-am tot povestit. Am încercat cu mintea de 15, 18, 20, 30 de ani să schimb tot ce-am simţit. Şi tot ce am reuşit a fost să scap de groază, să nu mă învinovăţesc, să nu-mi fie ruşine de tot ce am trăit. Am reşit să îmi transform toată spaima într-o uriaşă părere de rău pentru că bestia aceea care putea să mă nenorocească definitiv (şi nu am siguranţa că nu a făcut asta cu un alt copil) a scăpat atunci. Ce am mai reuşit a fost să-ţi scriu acum. Să-ţi spun că nu eşti singură în povestea oribilă pe care alţii au scris-o în jurnalul tău, că niciun om întreg la minte, la suflet n-o să te judece vreodată. Că nu ai niciun motiv să îţi fie ruşine. Nu ai greşit cu nimic.

Ce îţi doresc din suflet este să nu laşi zeci de ani ca să înţelegi că, în povestea asta teribilă pe care o cari acum în mintea şi în inima ta, în povestea asta cu multe personaje oribile, eşti singura îndreptăţită să lupţi şi să ai parte de fercire.

P.S. 1: Domnilor procurori şi judecători care i-aţi lăsat liberi pe cei şapte violatori din Vaslui, mi-aş fi dorit să vă fiu alături. Mi-aş fi dorit să vă privesc cu admiraţie, aşa cum îi privesc pe mulţi dintre colegii dumneavoastră care au reuşit, cel puţin în ultimii ani, să trimită în puşcării infractori care nici nu visam, acum vreo 10 – 15 ani, că vor ajunge. Mi-aş fi dorit să fiţi oamenii aceia care luptă cu legea în mână până la ultima fărâmă de dreptate. Mi-aş fi dorit să fiţi eroii care distrugeau toate ştirile odioase care încep cu „O vasluiancă a fost bătută cu bestialitate de...“ sau „O bătrână din Vaslui a fost violată de...“. Mi-aş fi dorit să nu fiţi cei care contribuiţi la statisticile acelea oribile, care ţin judeţul Vaslui în topul violurilor, criminalităţii, hoţiilor. Mi-aş fi dorit, dar tot ce-aţi reuşit a fost să îi eliberaţi pe ei şi să ne violaţi nouă toate credinţele şi speranţele că putem trăi într-o ţară în care dreptatea ne-o facem cu legea în mână. Dar nu cu legea junglei.

P.S. 2: M-a bucurat enorm valul uriaş de mesaje de încurajare venit din partea cititorilor „Adevărul“ pentru eleva din Vaslui. Mii de cuvinte ne-au fost transmise din partea celor care au înţeles nevoia de a i se face dreptate tinerei, de a avea parte de un proces în care să nu mai înghită umilinţă. De un proces în care violatorii să nu se bucure de o libertate nemeritată, de o libertate pe care, atunci când au avut-o pe drept, şi-au ucis-o singuri. De un proces în care victima a fost aruncată, cu ajutorul magistraţilor, într-o închisoare a sufletului. Aş vrea să le mulţumesc din inimă şi sutelor de oameni care, de sâmbătă, atunci când am scris despre acest caz pe blogul de pe adevarul.ro, mi-au transmis mesaje atât de încurajare, cât şi prin care îşi ofereau sprijinul de orice natură pentru copila din Vaslui. Mobilizarea uriaşă şi mesajele dumneavoastră nu rămân fără ecou şi, cu siguranţă, atunci când vom şti de ce alt ajutor va mai avea nevoie copila, în afară de vorbele noastre bune şi de lupta pentru a i se face dreptate, vom scrie despre asta.

Aş vrea să le mulţumesc şi celor care m-au criticat! Celor care au văzut în cuvintele mele violenţa, nu şi mesajul. Celor de la care mi-aş fi dorit să judece articolul meu exact aşa cum mi-aş fi dorit de la magistraţi să judece cazul fetei violate: adică în litera, dar şi în spiritul legii. Mi-aş fi dorit să fie altfel. Mi-aş fi dorit să nu fie nevoie de disperare, de o deznădejde uriaşă, de un sentiment incredibil de neputinţă, de umilinţă şi frustrare în faţa legilor ţării în care îmi doresc, ca mulţi dintre voi, să trăiesc. În faţa celor care ne conduc şi care fac justiţie în această ţară.

Mi-aş fi dorit ca măcar pentru un caz înfiorător, aşa cum este cel de la Vaslui, să nu existe magistraţi care să aibă dubii în privinţa felului în care trebuie făcută dreptatea, în care trebuie apărată victima şi protejată întreaga societate. Mi-aş fi dorit ca din judeţul în care am rude încă de pe vremea străbunicilor mei, în judeţul în care cunosc mulţi oameni minunaţi, dar sătui de cazurile oribile de violenţă din jurul lor, să aud că se face, în sfârşit, dreptate până la capăt. Mi-aş fi dorit ca, după acest caz oribil, să vă scriu altceva. Să vă scriu o ştire simplă: „Cei şapte violatori ai elevei din Vaslui au primit închisoare pe viaţă“. Şi asta pentru că #violulecrima.

Violeaz-o pe mă-ta cinci minute, mă, psihopatule! Sigur o să-i placă!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite