Ce ar face ţăranii români cu refugiaţii musulmani: „Ei se înmulţesc repede, nu-s ca noi. Vor vrea moschee, loc în Primărie. „Dacă vor să moară de foame, să vină!”
0
Departe de politicienii cu nume grele de pe bătrânul continent, care fac şi desfac jocurile lumii în privinţa crizei refugiaţilor, departe de declaraţiile oficiale pentru care destinele fugarilor veniţi în Europa din statele arabe se rezumă la câteva numere împărţite în cote pentru o ţară sau alta, în satele româneşti problema imigranţilor se judecă simplu, mai mult prin „tribunalul” conştiinţei.
„Adevărul” a încercat să afle ce ar face oamenii simpli, de la ţară, dacă în satele lor ar fi aduşi o parte din cei 4.837 de refugiaţi repartizaţi, în primă fază, României. Trecuţi prin destine aspre, mulţi ţărani spun că „i-ar primi cu plăcere, dar suntem şi noi necăjiţi” sau că „dacă vor să moară de foame, să vină refugiaţii în Gorj”.
Alţii, primari sau preoţi din comune, sunt de părere că, odată veniţi, imigranţii ar face probleme, pentru că „ei se înmulţesc mai repede, nu ca noi” şi că, în scurt timp, ar trebui să le ridice moschee sau chiar să le rezerve un loc în consiliile locale. O altă problemă, după cum spun unii săteni, ar fi posibilele conflicte cu străinii pentru că „noi, moldovenii, suntem oameni care mai înţelegem de vorbă bună, însă lor le sare ţandăra cam repede”
VASLUI. „În doi ani, trebuie să le construim moschee”
Primarul comunei Ştefan cel Mare, Mihai Moraru, consideră că problema refugiaţilor trebuie analizată pe termen lung şi nu ca o soluţie de ajutor imediată, pentru că efectele stabilirii unor refugiaţi veniţi dintr-o cu totul altă cultură şi religie, se vor vedea în viitorul nu tocmai îndepărtat.
Dacă ar fi ca în comuna pe care o conduce să ajungă refugiaţi, edilul Mihai Moraru spune că i-ar primi „cu mare drag”, însă nu crede că cetăţenii străini ar sta într-o zonă săracă, unde nu au posibilităţi. Admite însă că stabilirea unor arabi în comuna sa i-ar crea serioase probleme în viitor, având în vedere că „au un grad de înmulţire mult mai rapid“, iar într-un an doi ar putea fi obligat să le construiască o moschee sau să aibă printre consilierii locali un musulman.
„În chestiunea cu refugiaţii sirieni trebuie gândită o strategie pe termen lung şi adoptate soluţii de criză, imediate, pentru că problemele nu vor întârzia să apară. Noi, comunitatea noastră suntem oameni săritori şi venim în sprijinul unui om aflat în nevoie. Dacă ar fi să îi primim pentru o perioadă scurtă de timp, nu ar fi o problemă, şi românii noştri când au plecat în străinătate pentru a-şi face un rost tot un fel de refugiaţi au fost. Problema este unde îi primim, pentru că la localnici, clar nu pot sta. Mai sunt localităţi care mai au sediile fostelor CAP-uri în picioare ar putea fi găzduiţi accolo, dar asta tot ca o soluţie de moment”, spune primarul Moraru.
În opinia sa, posibilitatea stabilirii în zonă a unor refugiaţi, ar avea ca efect benefic găsirea de forţă de muncă mai ieftină decât cea locală.
”Dacă mergeţi acum în prima crâşmă din sat o să o găsiţi plină de tineri. Bătrânii sunt pe câmp la muncă, însă tinerii nu vor să meargă fără să le asiguri ce vor ei. Fără 40 de lei pe zi, cu ţigări, băutură şi mâncare asigurată, nu îţi vine niciunul la muncă. În total, ajungi la peste 60 de lei. Să zicem că un refugiat ar fi dispus să meargă doar cu 40 de lei, fără alte pretenţii. Dar nu vă temeţi, ar putea să apară probleme, că fiind străini, vine ITM-ul şi te întreabă dacă le asiguri forme legale, ca şi zilieri. Ce ţăran credeţi care are timp de astfel de documente şi formalităţi?”, se întreabă retoric primarul Moraru, convins că de teama amenzilor aplicate de inspectorii de muncă sătenii săi nu ar angaja cu ziua refugiaţi.
„Primăria abia face faţă la problemele noastre, d-apoi la alţii”
În opinia autorităţilor locale, problemele adevărate vor fi create de diferenţele de cultură şi educaţie.
”Nu am fost noi acolo să vedem cum sunt, însă, însă din ce vedem la televizor par nişte oameni mai violenţi. Noi, moldovenii suntem oameni care mai înţelegem de vorbă bună, însă lor se sare ţandăra cam repede şi nu stau mult de vorbă”, spune Vasile Popa, recunoscând că nu ar avea curajul să primească nişte arabi la el casă. Alţi localnici, spun că ar primi refugiaţi, dar nu au cu ce să îi ajute pentru că abia reuşesc să îşi asigure lor cele necesare traiului.
”Noi i-am ajuta cu mare plăcere, dar suntem şi noi necăjiţi. Cel puţin la mine, familia mea, nu avem niciunul pensie, pentru că nu am ajuns la vârsta de ieşit la pensie, cu ce să îi ajutăm? Poate ar trebui cei de la Primărie să le ofere ajutorul dar cei de la primăria abia fac faţă la problemele noaste d-apoi la alţii străini”, afirmă Luarenţa Buraga (54 ani).
Primar: „Într-un an doi trebuie să le facem moschee“
Principala temere a primarului din localitatea Ştefan cel Mare este că un grup de refugiaţi s-ar putea transforma în scurt timp într-o comunitate care va avea tot mai multe cerinţe.
”Spre deosebire de noi, ei au un grad de înmulţire mult mai rapid. Anul ăsta sunt zece, la anul 20, peste doi ani 30. Odată stabiliţi aici, trebuie să le asiguri drepturile. Dreptul la educaţie, la religie. Nu este exclus să îşi aleagă reprezentant în consiliul local. Vă daţi seama să avem un consilier local arab? Nu mai spun că într-un an doi, am putea fi obligaţi să le construim moschee să se roage, pentru că, din ce ştiu, ei nu renunţă la religia lor, nici în ruptul capului. Apoi la şcoală, cum să îi ajuţi? Limba lor este destul de grea, cine îi va înţelege? Repet, trebuie să ne gândim pe termen lung, nu aşa că le acordăm ajutor o lună, două.”, completează primarul Mihai Moraru.
„Refugiaţii ar fi şocaţi să-i vadă ziua în amiaza mare în birturi”
Profesorul de istorie, Paul Zahariuc este însă convins că stabilirea unor refugiaţi arabi în judeţul Vaslui nu ar fi agreată nici de localnici, dar nici însăşi refugiaţii, care ar putea rămâne şocaţi când ar observa cum chefuiesc moldovenii.
„Problema refugiaţilor şi a azilanţilor economici din Orientul Mijlociu este una complexă dar, în contextul lumii rurale din judeţul Vaslui (şi nu numai!), îşi are un răspuns cât se poate de simplu: creştinii noştri ortodocşi nu vor nici în ruptul capului să-i aibă ca vecini pe cei despre care se spune şi se arată mereu la televizor tăind capete cu cuţitul, ca la porci sau la găini. Un musulman ajuns într-un sat de-al nostru, ar rămâne extrem de şocat când ar vedea, ziua în amiaza mare, oameni tăifăsuind la birt sau bodegă, cu o bere, un pahar cu vin sau unul cu rachiu în faţă. Să nu uităm, Coranul interzice categoric consumul alcoolului dar şi al cărnii de porc!”, avertizează Paul Zahariuc. În opinia sa, sătenii vasluieni nu se vor acomoda, ”cu una cu două”, la una din cerinţele Coranului pe care orice musulman trebuie să o respecte: cele cinci rugăciuni zilnice cu faţa îndreptată spre Mecca.
„Părerea mea este că, atât Guvernul României cât şi Parlamentul, trebuie să dea dovadă de o maximă prudenţă faţă de presiunile venite de la Bruxelles, Berlin sau Paris şi să nu accepte directivele fără ascultarea cu atenţie a glasului poporului. Cred, în sinea mea, că mai degrabă s-ar accepta refugiaţi din Ucraina decât din ţările arabe unde ura şi violenţa sunt la ele acasă. Până la urmă, atât românii cât şi ucrainenii ar merge la aceeaşi biserică pe când musulmanii, nici vorbă”, este de părere profesorul Zahariuc, cel care în această vară a realizat monografia comunei Ştefan cel Mare.
VRANCEA. „Nu tot oameni sunt şi ei? Tot oameni sunt, dom’le”
Subiectul refugiaţilor sirieni din Europa este la ordinea zilei şi în comuna Urecheşti (Vrancea), localitate cu circa 2.800 de suflete, aflată la 15 kilometri de Focşani. Impresionaţi de imaginile prezentate la televizor, sătenii se arată inimoşi atunci când vorbesc despre posibilitatea de a-i primi la ei pe imigranţii din statele arabe.
„Nu tot oameni sunt şi ei? Tot oameni sunt, dom’le! Decât să stea să-i omoare pe acolo, se găseşte loc în toată ţara asta pentru două-trei mii de oameni. Ne mişcăm, mergem din om în om şi îi ajutăm, chiar şi cu bani. Nu putem să-i lăsăm pe drumuri, că vine iarna acum, mor de frig, săracii. Problema este cu locurile de muncă. Dar în agricultură se găseşte pe la noi. Eu sunt de acord să vină la noi în comună, dar nu mulţi, vreo 10-15 ar fi de ajuns”, ne spune Puiu Pârjol, un sătean trecut de 60 de ani.
„Mamă, eu i-aş primi cu plăcere”
Într-un alt colţ de stradă, tanti Ioana, cu o prăjină de lemn în mână şi o găleată, merge la un vecin mai în vârstă să-i bată nucul din curte, că i-a venit vremea. O întrebăm despre aceiaşi refugiaţi şi ne răspunde din prima că este la curent, că doar din cauza asta ţine televizorul în casă, ca să se informeze. „Mamă, eu i-aş primi cu plăcere, pentru că sunt necăjiţi rău de tot. Şi eu sunt necăjită şi am fost mereu. De aia vreau să-i primim. Am trăit noi vremuri şi mai grele, iar părinţii noştri, nu mai spun. Aş vrea ca oamenii să nu se mai duşmănească atât. Am văzut la televizor că unii refugiaţi au şi pretenţii, că nu vor în România, zic că-i sărăcie şi, atunci, nu ştiu ce să mai cred”, ne spune Ioana Bornaz.
Martoră la discuţie, o altă localnică, Daniela Leica, patroana unui magazine din comună intervine în discuţie:
„Eu spun doar atât: ne punem şi noi în poziţia lor, dacă s-ar întâmpla ceva cu noi, să plecăm din sat cu toţii, atunci trebuie să ne accepte şi pe noi cineva. Eu de părerea asta sunt, că trebuie să-i ajutăm”.
„Mâine dacă vin, îi primim”
Primarul comunei, aflat cu treburi prin sat, la împrăştiat piatră pe uliţe, ştie că păstoreşte o comună de oameni gospodari, astfel că nu-şi face nicio grijă dacă, mâine, s-ar trezi cu câţiva refugiaţi repartizaţi la el în localitate.
„Mâine dacă vin, nu s-ar pune problema să nu-i primim. Chiar ar prinde bine aş zice eu. Importăm din greu forţă de muncă, în această perioadă. Suntem localitate viticolă şi cred că sunt vreo două sute de vasluieni la muncă la noi. Avem o primărie veche, unde am putea să-i găzduim, avem căminul cultural, le-am putea pune la dispoziţie două şcoli dezafectate, unde nu se mai învaţă. Aici, de primăvara până toamna, este nevoie de forţă de muncă. Eu zic că unii s-ar putea integra fără probleme la noi”, ne spune primarul Nistor Bratosin.
SIBIU. Preot: „Ca să primeşti un necunoscut în casă, e foarte greu”
În localitatea sibiană Dealu Frumos, centrul geografic al României, o zonă săracă unde mulţi oameni abia reuşesc să supravieţuiască, problema refugiaţilor este privită cu destul de multă reticienţă. Nicolae Godan (64 de ani), preotul care slujeşte la biserica în Dealu Frumos, nu prea vede variante de cazare în eventualitatea în care grupuri de refugiaţi ar ajunge aici.
Şcoala din Merghindeal, prea mică pentru a găzdui refugiaţi
„Aici în sat, majoritari au fost saşii şi, plecând ei, au rămas casele, unele le-au vândut, unele le-a luat statul, le-au dat la ţigani. Nu mai sunt case părăsite, nu sunt locuri libere să cazăm noi refugiaţi aici”, explică preotul, care nu crede nici că oamenii din comunitate ar fi foarte deschişi să primească străini în case. „Ca să primeşti pe un necunoscut în casă, e foarte greu, mai ales în zilele noastre. Vedeţi câte se întâmplă, câte violuri, crime, nu cred că e dispus nimeni să primească în casă pe nişte necunoscuţi, nefiind nici români. E greu să pleci din ţară, dar românii noştri aşa au făcut? Nu, s-au luptat pentru ţară, pentru dreptate. Ce era dacă fugeau toţi românii din ţară, ce mai era astăzi din ţara noastră?”, se întreabă preotul.
„Loc am, dar nu i-aş primi”
Totuşi, variante de cazare s-ar găsi, până la urmă, şi la Dealu Frumos, însă primarul nu crede că străinii vor ajunge chiar până în inima României. „Oamenii la noi, ca toţi românii, sunt şi ei primitori. Refugiaţii ăştia vin, dar nu o să stea la noi, ţinta lor e Europa de vest, Germania, Franţa, ţările dezvoltate. Dacă ajung la noi, avem locaţii unde putem caza, avem căminul cultural, un azil de bătrâni care nu e ocupat sută la sută. Şi pe la şcoli am putea să-i primim”, spune Aurel Ţerbea (48 de ani), primarul comunei Merghindeal, de care aprţine Dealul Frumos. Şi dacă ar ajunge totuşi aici, oamenii, odată cazaţi, nu ar avea prea multe variante de locuri de muncă, să se poată întreţine. „În zonă nu sunt locuri de muncă, sunt la Agnita nişte făbricuţe mici care sunt insuficiente şi pentru populaţia de aici, locuri de muncă mai greu, doar agricultură”, adaugă primarul.
Uliţă din Dealu Frumos
Dacă primăria ar găsi cumva locaţii unde să-i cazeze pe oameni, nu la fel stau lucrurile şi cu oamenii din sat. Puţini sunt cei care ar fi dispuşi să-şi împartă cu ei casele. „Nu aş primi. Loc am, dar îmi e frică, pentru că eu sunt femeie singură de 75 de ani. Am două camere şi bucătărie, dar îmi e frică, toate minunile se aud, că iau copiii şi îi duc şi îi omoară, nu ei dar străinii care vin. Mâncare şi haine am mai da”, spune Ana Moldovan (75 de ani). Nici Maria Buha (75 de ani) nu i-ar primi: „N-am primi, eu am om paralizat pe pat, am 75 de ani, am pensie de 4 milioane, nu am cum. Nu mi-e frică, de ce să-mi fie frică de un om, dar noi suntem bolnavi, cu pensia ce fac, cu ce să-i ţin, că nu sunt în stare să-mi plătesc curentul, telefonul, cablu”, spune Maria Buha.
GORJ. „Dacă vrei ca un emigrant să moară de foame, adu-l in aici”
„Dacă vrei ca un câine să moară de foame, trimite-l in Gorj” este o vorbă din bătrâni care reliefa sărăcia din judeţul aşezat în nordul Olteniei. Cam aşa stau lucrurile şi acum, iar Ana Berta, o bătrână de 82 de ani, din comuna Dăneşti, şi-a adus aminte de această zicătoare atunci când am întrebat-o ce s-ar face dacă s-ar trezi la ea în sat cu emigranţi sirieni:
„Eu n-am unde să-i primesc. Stau într-o cameră şi în cealaltă sunt copiii. La noi e sărăcie. Era o vorbă veche şi eu aş spune că dacă vrei ca un emigrant sirian să moară de foame, adu-l in Gorj“. Totuşi, bătrâna spune că sunt multe terenuri nemuncite, pentru că nu prea mai are cine să le lucreze: „Eu aş avea un teren pe care aş putea să-l dau ca să-l muncească. Să fie buni de muncă, nu moşi sau babe ca mine. Românii s-au cam boierit. Eu muncesc mai mult singură“.
Ana Berta
„Înţeleptul satului“
Comuna Dăneşti se învecinează cu municipiul Târgu Jiu, reşedinţa judeţului Gorj, dar, cu toate acestea, localitatea este slab dezvoltată. Asfaltul a apărut prin faţa sediului primăriei în urmă cu zece ani, şomajul este în floare şi nici măcar birturile nu mai au clienţi. Dumitru Dondera (57 de ani) este un fel de „înţelept al satului“. Este bine informat şi consideră că emigranţii ar putea băga România în criză: „Nu sunt împotriva lor, pentru că de bine nu cred că pleacă, dar în societatea noastră ar putea să ducă la o criză economică. Nu suntem, ca naţiune, un număr mare de emigranţi. În al doilea rând, integrarea lor necesită nişte costuri“. Despre eventuala convieţuire în acelaşi sat sau sub acelaşi acoperiş cu refugiaţii, Dumitru Dondera este cam circumspect: „La noi în comună nu cred că emigranţii ar găsi ceva de lucru. Multe familii de la noi se ocupă de creşterea animalelor, dar nu sunt ferme mari. Nu m-aş încurca să iau o familie de emigranţi acasă. Nu se ştie pe cine bagi în casă. Religia nu m-ar deranja. Nu există pădure fără uscături”.
„Ce să facă refugiaţii la noi?“
Prin birtul din satul Barza cam bătea vântul pe la orele amiezii. Nici picior de client la masă. Nea Victor, cârciumarul, mătura praful şi gunoaiele de pe pardoseaua din ciment, în lipsa unei alte ocupaţii: „La noi în sat nu prea mai este nimic de lucru, iar mulţi au plecat în străinătate. Ce să facă refugiaţii la noi? Dacă au ceva bani, pot să vină că suferim grav lşa capitolşul clienţi. În sat, locurile de muncă sunt numărate pe degete. Mai mult trăim pe seana pensionari. Dacă au 10-15 oameni din sat (n.r. – satul Barza) locuri de muncă. Restul sunt plecaţi pe dincolo, iar cei care au rămas sunt pensionari“, ne-a spus Victor, cârciumaru satului.
Nicoleta Brânzan, directorul şcolii gimnaziale din Dăneşti, spune că unitatea de învăţământ este pregătită să-i şcolarizeze pe copiii emigranţilor, dar numai după ce învaţă limba română: „În mediul rural, nu cred că s-ar putea integra. Cred că, mai înainte, trebuie să li se predea limba română şi, mai apoi, să fie şcolarizaţi. De ce să nu beneficieze şi copiii lor de ceea ce beneficiază şi copiii noştri? Şi copiii românilor care pleacă în străinătate pot urma cursurile unei şcoli. Noi ne confruntăm cu nun deficit de elevi şi ar fi bineveniţi“.
TIMIŞ. „Vrem să dăm din puţinul pe care-l avem”
Moraviţa se află la 60 de kilometri de Timişoara şi la doi kilometri de frontiera cu Serbia. Este una dintre cele două localităţi din judeţul Timiş unde autorităţile au ridicat o tabără pentru primirea refugiaţilor, cealaltă fiind Beba Veche. La Moravţa, oamenii simpli se arată dispuşi să îi ajute pe cei care fug din calea războiului. „Dacă vin, să fie bine primiţi! Ai noştri, când se duc peste tot în Europa, e bine. Dacă cumva vin alţii la noi, nu mai e bine. Tot oameni sunt şi ei. Ferească Dumnezeu că nu e război la noi şi că ne putem culca liniştiţi. Eu i-aş primi. Sunt dispus să iau la mine o familie, cu copii, nu mi-ar fi frică”, susţine Nicolae Palaghia, localnic.
„Ştiu ce înseamnă să nu ai nici 50 de cenţi”
Costel Petru, un alt sătean din Moraviţa, a lucrat opt ani, ca muncitor pe şantiere în Spania. A revenit acasă pentru că nu i-a mai fost nici lui prea bine printre străni şi nici bani nu rămâneau la finele lunii: „Eu am fost cam la fel ca ei în Spania, ştiu ce înseamnă asta. Nu am plecat acolo de bine ce îmi era în România. Tot de rău pleacă şi refugiaţii din ţările lor. Nu sunt teroşti cei care fug de război şi de foame. I-aş primi şi la mine în casă, dacă ar avea nevoie de ajutor. Ştiu ce înseamnă să nu ai 50 de cenţi, am trăit asta, având şi copil mic şi muiere după mine. Spaniolul nu te primeşte în casa lui”, ne-a declarat Costel Petru.
Aurel Baniaş are o pensie de boală de 270 de lei, însă afirmă că are suflet să primească la el în casă refugiaţi: „Nu pleacă nimeni din casa lui de la prea mult bine. Cine e om sărac ştie ce e sărăcia. Politicienii putrezi de bogaţi nu ştiu. Ei îi învrăjbesc pe oameni împotriva refugiaţilor. Ar trebui ca fiecare parlamentar să ia în vila lui un sirian. Eu, cu o pensie de 270 de lei, aş primi la mine în casă refugiaţi. Mi-e teamă că nu am ce să se dau de mâncare, nu poţi le dai iarbă să mănânce”, a spus Baniaş, care adaugă că a fost chemat la Primărie, alături de alţi săteni, unde li s-a explicat despre problema refugiaţilor. „Am primit sfaturi, ce trebuie să facem dacă vin la noi, cum să se comportăm, cum să-i ajutăm”, a mai spus bătrânul.
Se încarcă comentariile...
