Ştefan cel Mare şi Sfânt sau cel crud? Domnitorul Moldovei, sadic precum Ţepeş – cele mai aprige răzbunări ale lui Ştefan pe supuşii care-i ieşeau din vorbă

Ştefan cel Mare şi Sfânt sau cel crud? Domnitorul Moldovei, sadic precum Ţepeş – cele mai aprige răzbunări ale lui Ştefan pe supuşii care-i ieşeau din vorbă

Ştefan cel Mare a fost iubit de popor pentru dreapta judecată

Cronica lui Grigore Ureche oferă cele mai multe dovezi privind pedepsele deosebit de dure pe care le-a aplicat Ştefan cel Mare. „Aprig la mânie” şi „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovatu“, voievorul Moldovei a fost, potrivit mărturiilor vremii, la fel de sângeros  precum Vlad Ţepeş. Explicaţia sadismului caracteristic Evului Mediu, dată de specialişti

Ştiri pe aceeaşi temă

În Evul Mediu, pedeapsa cu moartea şi folosirea celor mai sadice mijloace pentru a-i pedepsi  pe trădători, tâhari şi pe cei potrivnici era o prerogativă a monahului. Conducătorul unei comunităţi, fie că era vorba despre un reprezentant al marii boierimi, un conducător de oşti sau voievod avea puteri absolute şi se mergea pe prerogativa că este “unsul lui Dumnezeu pe pământ”. În calitate de autocrat, conducătorul avea drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor, o practică medievală în care şi Biserica avea un rol important. În acest tablou s-au înscris şi marii domnitori români, aplicând pedepse sângeroase, întocmai cum se proceda în acele vremuri în toate colţurile lumii.

Ştefan cel Mare, domnitorul care dus frâiele Moldovei aproape jumătate de secol (1457-1504),  a rămas în istorie pentru întreaga sa operă de mare organizator de ţară, un reformator pe toate planurile, iubit de popor. Iar când l-au îngropat la mânăstirea Putna “atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură” (n.r. Letopiseţul Ţării Moldovei după Grigore Ureche).

Faptele de vitejie ale domnitorului au rămas în memoria poporului român, iar partea întunecată a lui Ştefan cel Mare, specifică, dealtfel, vremurilor, a perioadei în care a domnit şi tuturor voievozilor din acea vreme, a rămas mai puţin cunoscută. Aşa cum nici faptele de vitejie ale lui Vlad Ţepeş nu au fost umbrite de latura sa sângeroasă, dimpotrivă, a rămas ca un simbol al corectitudinii şi a capacităţii de a lua cele mai aspre măsuri împotriva celor care se opuneau ordinii şi legilor vremii.


“Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!” Scrisoarea a III-a, Mihai Eminescu

 

Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare au guvernat cam în aceeaşi perioadă, au avut legături dinastice şi familiale. Pentru realizarea unei stabilităţi interne şi consolidarea puterii, voievozii atrăgeau de partea lor forţe favorabile din rândul marii boierimi dar şi a altor categorii sociale (cler, armată, ţărani, boieri mici şi mijlocii) şi luau măsuri extrem de dure împotriva celor care complotau împotriva domnitorilor. Se folosea termenul “hiclenie” (dex online: Denumire dată în vechiul drept românesc trădării, feloniei) şi cei prinşi erau decapitaţi sau traşi în ţeapă pe loc.

“De ce unul dintre voievozi intră în epocă drept <mare> şi <sfânt>, iar celălalt domnitor a rămas drept unul sângeros?! Este simplu. Vlad Ţepeş a avut trei domnii scurte şi a preluat conducerea după aproape două decenii de lupte interne. În scurta domnie din perioada 1452-1462, cea mai lungă pe care a avut-o Vlad, a însemnat pe de o parte lupta împotriva boierimii, de ceaaltă parte, lupta pentru independenţă. Vlad a luat măsuri deosebit de dure nu numai împotriva marilor boieri, ci şi împotriva hoţilor, tâlharilor, a tuturor celor care nu aveau respect faţă de legile ţării. Măsura adoptată era tragerea în ţeapă, lucru ce reiese din cronicile germane şi maghiare. În aceste izvoare este acuzat de acte extrem de sângeroase. Asociat apoi cu legendele care circulau în epocă, a fost transformat câteva secole mai târziu în Dracula Carpaţilor. În cronicile muntene (cele româneşti), Vlad Ţepeş este descris ca un erou, un continuator a politicii duse de Mircea cel Bătrân, continuator al luptei pentru păstrarea independenţei”, a explicat, pentru “Adevărul”, prof. Oltea Răşcanu-Gramaticu, preşedintele Societatea Naţionale de Ştiinţe Istorice,  filiala Bârlad.

Prin urmare, Vlad Ţepeş, fiind încolţit din toate părţile, a fost nevoit să aplice repede cele mai aspre pedepse pentru a se impune şi a se apăra.

Spre deosebire de Vlad Dracul, vărul său Ştefan cel Mare a avut aproape jumătate de secol de domnie (47 ani, două luni şi trei săptămâni) şi nu a forţat lucrurile. A urcat pe tron când avea numai 17 sau 19 ani, era “necopt”. Marii boieri încercau să-i intre în graţii. Abia când a ajuns la maturitate a trecut la pedepse aspre. Spre deosebire de Vlad Ţepeş, domnitorul Moldav regurgea la decapitări. În perioada medievală, pe teritoriul României de astăzi fiind folosite de către toţi domnitorii pedepsele capitale prin spânzurare, decapitare sau crucificare.

“Ştefan cel Mare s-a bazat în luptele sale pe mica boierime, pe târgoveţi şi pe târanii liberi, pe răzeşi. I-a stimulat prin danii, le atribuiau terenurile şi averile luate de la marii boieri care l-au trădat. Era ceva nemaipomenit la acea vreme să primeşti pământ, să fii propriul stăpân. Ştefan cel Mare s-a sprijinit pe popor şi de aceea a şi fost iubit. A organizat armata, a spijinit Biserica prin ctitorii şi danii, a spijinit cultura. Pe plan intern a fost un adevărat reformator. În politica externă - mare diplomat şi ilustru comandant de oşti. De asemenea, avea relaţii cu Ungaria lui Matei Corvin, cu Polonia condusă de Cazimir al IV-lea, cu Papa Sixt al IV-lea, cu Uzum Hasan din Crimeea, cu cneazul Kievului şi alţii”,  a precizat istoricul Oltea Răşcanu-Gramaticu.

Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, relatează cum boierii erau decapitaţi. Chiar şi descrierea celebră pe care i-a făcut-o domnitorului subliniază că acesta era aprig şi “degrabă vărsătoriu de sânge nevinovatu”. În războiul de la Soci, unde Ştefan Vodă s-a bătut cu armata lui Radu Vodă, domnitorul muntenesc, cronicarul spune că “Radu Vodă pierdu războiul cu multă pagubă de ai săi, că pe toţi i-au tăiatu  (...) şi pre mulţi viteji i-au prinsu vii şi pre toţi i-au tăiatu...”.

În războiul de la Râmnic, Ştefan cel Mare, “cu mila lui Dumnezeu” a avut mare biruinţă. Muntenii au pierit fără număr în război şi le-au fost luate steagurile de luptă. Cît priveşte pe căpetenia lor “pre Ţepăluşi vodă l-au prinsu viu şi i-au tăiat capul”. În războiul cu Petru Hronda, pretendent la tronul Moldovei, finalul a fost asemănător “pierdu Hroiot războiul şi oastea, mai apoi şi capul. (...), Hroiot, fiindu prinsu viu de Ştefan vodă i-au tăiat şi capul”. Exemplele cronicarului Ureche privind decapitările comandate de Ştefan cel Mare continuă în majoritatea descrierilor luptelor din “Letopiseţul Ţării Moldovei”.

Ştefan cel Mare a luat măsuri la fel de sângeroase. Este cunoscut <giudeţul> (n.r. judecata) de la Vaslui din 1471, când au fost decapitaţi mai mulţi boieri potrivnici. Se înscrie în practicile medievale, dar fiind un domnitor drept, care a ştiut să-şi apropie poporul şi oamenii care l-au slujit cu devotament, rămâne în istorie prin întreaga sa operă de mare organizator de ţară, diplomat şi creştin”, a precizat istoricul vasluian.

Vă mai recomandăm:

Cât de mare era Ştefan cel Mare? Zece lucruri pe care nu le ştiai despre domnitor. Adevăr sau mit: a avut sute de femei şi era mai sângeros decât Ţepeş Ştefan cel Mare şi Sfânt, domnitorul care a ţinut frâiele Moldovei timp de 47 de ani (1457-1504), arăta cu totul altfel faţă de descrierile din manualele de istorie, a suferit înfrângeri zdrobitoare în unele războaie şi a avut doar două cuceriri amoroase extraconjugale consemnate în scrierile medievale.

Cât de afemeiat a fost, de fapt, Ştefan cel Mare? Domnitorul-Casanova a rămas în istorie şi pentru desfrâuri cu sute de ibovnice şi scandaluri cu zeci de bastarzi. Ştefan Cel Mare, domnitorul Moldovei din perioada medievală  (1457-1504), a avut reputaţia unui bărbat cu mare slăbiciune la femei. Cât de adevărată este legenda potrivit căreia a avut o ibovnică şi câte un bastard în fiecare sat al Moldovei.

Cât de sfânt a fost Ştefan cel Mare şi Sfânt. De ce a fost canonizat domnitorul „aprig la mânie şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat“ Ştefan cel Mare şi Sfânt, fost domnitor al Moldovei între anii 1457-1504, a rămas cunoscut în istorie şi ca apărător al creştinătăţii. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat pe 20 iulie 1992. De atunci este serbat Sfântul Ştefan cel Mare, domnitorul care a purtat 42 de războaie şi a construit 36 de lăcaşe de cult

De câte ori a luat Ştefan cel Mare bătaie de la turci? Domnitorul care a băgat spaima în otomani a pierdut două mari cetăţi în urma acestor înfrângeri Ştefan cel Mare şi Sfânt, domnitor al Moldovei aproape jumătate de secol, rămâne o personalitate marcantă a istoriei medievale a românilor. În perioada comunistă, pentru a sublinia vitejia şi patriotismul domnitorului, au fost consemnate în manuale războaiele purtate şi luptele câştigate, cele care i-au dus faima şi au băgat spaima în inamici, omiţându-se pierderile suferite

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: