Vocea Olteniei: Poveşti şi daruri de la tanti Dida

Agăţam în brad globuri, beteală şi, aruncând o privire pe geam, am văzut că ploua, se formase polei. „Tanti Dida!”, mi-am zis, îngrijorat că ar putea să alunece când se duce să ia lemne.


După o clipă mi-am amintit că nu mai e cazul, doar gândul, obişnuit aşa, porneşte spre ea de câte ori ninge, bate vântul ori se lasă gerul.
La ultima vizită, nu ne-a putut conduce la poartă. “Să fii cuminte!”; “Da”; “Să îţi dai cu alifia aia!”; “Da”; “Şi să îţi faci focul!”; “Da”, repeta, ca un copil ascultător, şi simţeam că nu o voi mai vedea, că îmi vor rămâne de la ea poveştile.

A fiecăruia dintre cei nouă fraţi, între care mama era mezina, a bordeiului din curte şi a atelierului de tâmplărie al bunicului din Alexandria, a vieţii dinainte de război şi a primului aparat de radio din oraş. A ocupaţiei germane, a cutremurului din ’40 şi a bombelor americane căzute peste Bucureşti, a bădărăniei soldaţilor ruşi şi a speranţelor la început de socialism. Povestea muncii, a înfiinţării cooperativelor meşteşugăreşti, a vaietelor celor închişi, a minciunii din discursurile activiştilor de partid.

De la ea am învăţat că nu există daruri interzise. Sumele fabuloase pe care mi le dădea când o colindam, costumul roşu de velur dintr-a IV-a, bicicleta Pegas din anul următor au fost primii paşi în bucuria provocată de surpriză sau de aşteptări împlinite. Şi tot de la ea ştiu că sub brad nu se pun doar cutii cu bomboane, ci şi gesturi, cum ar fi să urci pe acoperiş şi să scuturi coşul unuia, dacă el de asta are nevoie.


Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos: