Un profesor susţine că cetăţenii din Republica Moldova sunt mai civilizaţi decât românii: „Acolo nimeni nu scuipă pe stradă. Aici a devenit sport naţional“

Nadina Nicolici FOTO Facebook

Profesoara de limba engleză Nadina Nicolici (44 de ani), un dascăl din Drobeta Turnu Severin, coordonator a sute de proiecte educaţionale internaţionale, face o comparaţie interesantă între Chişinău şi orice alt oraş din România.

Profesoara Nadina Nicolici este cunoscută pentru implicarea sa în sute de proiecte internaţionale care au promovat în lume şcoala românească. Un proiect al său este este model de bune practici democratice în şcolile din Europa în cadrul unei campanii derulate de Consiliul Europei împreună cu Centrul European  Wergeland, Campania “Free to Speak, Safe to Learn”, Democratic Schools for All.

Nadinei îi place foarte mult să călătorească şi împărtăşeşte impresiile sale de călătorie cu prietenii săi de pe contul său de Facebook.

Întoarsă recent din Basarabia, Nadina vorbeşte într-un text postat pe contul său de socializare despre Chişinău, despre lucrurile care au impresionat-o în capitala moldavă şi face o comparaţie inedită cu oraşele din România:

“Cam aşa mi s-a năzărit să încep povestea de azi. V-aş spune un singur lucru: îmi place să călătoresc sau să umblu, cum îmi place mie să spun, să descopăr, să cunosc oameni noi, să stau de vorbă, să fur idei, să împărtăşesc idei, să cunosc şi prin cunoaştere să mă înalţ. Ori de câte ori ajung într-un loc nou, văd totul cu ochi noi: nu etichetez, nu compar, nu judec. Experienţa recentă, care şi-a pus o amprentă puternică asupra fiinţei mele, m-a scos din tipar.

Am ajuns acolo unde mi-am dorit de mult să fiu şi anume în Basarabia, cum îi spun eu de când eram de-o şchioapă şi ascultam cu înfrigurare şi emoţie poveştile adevărate ale bunicului meu patern care luptase pe frontul de acolo. Odată ajunsă dincolo de Prut, a fost prima dată în viaţă când am comparat ce e ACOLO cu ce e AICI. Ştiu, am comis păcatul de a judeca, dar a fost involuntar. Ştiţi ce-am văzut?

ACOLO oamenii sunt oameni. Pe străzi aglomerate sau nu prea, i-am auzit spunând „Scuzaţi” atunci când au trecut pe lângă mine şi au fost prea aproape, invadându-mi spaţiul personal sau atunci când au trecut prin faţa mea. Apoi mi-au mulţumit. Şi au zâmbit. AICI au intrat în mine şi nici nu au întors capul. Mi-au trântit geanta de pe umăr şi nici nu le-a păsat.

ACOLO vânzătorii din orice magazin sau gheretă te privesc, te salută, îţi zâmbesc şi îţi dau restul la bani direct în mână. Asta înseamnă că te respectă, te simt aproape, nu le e teamă să primească şi să ofere ceva direct. Se creează o legătură între tine şi ei, care se traduce prin respect şi egalitate. AICI mă desconsideră. Restul îmi e pus pe tejghea. Între mine şi vânzător e o barieră.

ACOLO străzile sunt curate. Nimeni nu aruncă gunoaiele la întâmplare. Să vă dau şi un exemplu: eram pe unul dintre bulevardele din Chişinău, oraş care nu excelează la numărul coşurilor de gunoi, dar compensează prin educaţie. Un cuplu de tineri în faţa mea. Au mers vreo 300 de metri cu gunoiul în mână (nişte banale ambalaje din hârtie) până când au găsit un coş de gunoi. AICI totul e inundat de plastic. Ori de câte ori bate vântul, gunoaiele de pe strada mea aterizează direct în trandafirii care cresc la geamul meu. Dacă nu aş avea fereastra închisă, cred că ar intra peste mine. Chiar dacă exact în faţa casei mele este un coş de gunoi. Ne e mai uşor să aruncăm unde ne vine şi cum ne vine.

ACOLO nu am văzut pe nimeni mâncând seminţe. AICI calc pe covoare de coji de fiecare dată când merg pe jos.

ACOLO nimeni nu scuipă pe stradă. AICI a devenit sport naţional. Este una dintre cauzele pentru care în România se înregistrează anual un număr foarte mare de noi îmbolnăviri cu tuberculoză şi conducem detaşat în topul ţărilor cu bolnavi de TBC.

ACOLO oamenii vorbesc încet. Să îi audă doar cei de lângă ei. La fel fac şi când vorbesc la telefon. AICI oamenii ţipă. Îi aud de la două colţuri distanţă. Tot ce e gol sună mai tare, nu?

ACOLO oamenii salută. Spun clar „Bună dimineaţa!” sau „Bună ziua”. AICI de cele mai multe ori îmi este aruncat în faţă un „Neaţa!” care mă enervează de la prima oră. „Bună dimineaţa!” este cea mai frumoasă urare pe care i-o poţi face unui om. Are ceva magic şi pozitiv în ea. Ştiţi că şi la nunţile româneşti, oaspeţii sunt întâmpinaţi tot cu ea. E un început. De ce ne batem joc?
Şi ar mai fi, dar mă opresc aici. Cine are ochi şi urechi... Eu tot mai sper...”

Cine este Nadina Nicolici

Nadina Nicolici (44 de ani) este profesor din anul 2000 la Colegiul Tehnic „Lorin Sălăgean“ din Drobeta-Turnu Severin, specializarea limba şi literatura franceză / limba şi literatura engleză. A coordonat şi a participat cu elevii în peste 175 de proiecte internaţionale, care au avut ca parteneri şcoli europene sau de pe alte continente (SUA, Brazilia, Ghana, Iran), în proiecte Comenius (2006-2009 şi 2012), ePals, eTwinning, campanii de voluntariat cu impact la nivel mondial („Paper Cranes for Japan“, „Paper Beads for Water“, „Literacy Challenge“, „Flowers for Nepal“), proiecte axate pe protecţia mediului în colaborare cu World Wide Fund for Nature (WWF) Austria şi WWF România, proiecte POSDRU. A primit de-a lungul anilor următoarele distincţii: profesorul anului în învăţământ preuniversitar, în cadrul Galei Premiilor în Educaţie (2009), „ePals Teacher Ambassador“ (2010), „Mentor eTwinning pentru România“ (2011), „ePals Exemplary Teacher Award“ (2011). În 2017, a fost selectată alături de alţi trei profesori din lume să susţină patru conferinţe la Universitatea din Illinois, unde a prezentat un studiu comparativ dintre istoria României şi cea a Statelor Unite ale Americii, dar a vorbit şi despre sistemul de educaţie din România. Discursul dascălului român i-a captivat şi profesorii americani au ţinut să-i spună că multe din ideile împărtăşite acestora le vor pune în practică în şcolile unde predau.