Tristeţea care ne paşte

Eu, taică-miu şi Simba ne aflăm în maşină, mergem la vie în a doua zi de Paşte. Simba, labradorul alb, stă pe bancheta din spate, palpitând de fericire că e cu noi. La fiecare curbă, Simba alunecă şi se trânteşte de geam, dar se redresează rapid. Din când în când, încearcă să ajungă la noi printre scaunele din faţă. Taică-miu vorbeşte cu el şi îl linişteşte. Îi zice „Ia spune ce vrei tu, băiatule“ şi lucruri din astea.

E cea mai caldă zi de primăvară, iar noi mergem la vie să facem un picnic de Paşte. Simba are un an, iar eu – 18. Stăm cuminţi în iarbă, unul lângă celălalt, şi ne alintăm ca şi când.

Simba a murit luna trecută. N-ai ce să povesteşti ieşit din comun despre moartea unui câine. E vorba de un animal care moare pur şi simplu, de bătrâneţe sau de vreo boală sau, cine ştie, îl calcă vreo maşină şi atât. Nu?

Ai mei mi-au spus despre moartea lui la telefon, la patru zile distanţă, când Simba era deja îngropat în grădină. Era un bătrânel care în ultima vreme nici nu mai auzea şi nici nu prea mai vedea, mergea şontâc-şontâc şi probabil singura chestie care-l ţinea în viaţă era pofta enormă de mâncare, la orice oră din zi sau din noapte. Era un câine hrăpăreţ. „Hrăpăreţ“, ăsta da cuvânt.

Simba a fost un labrador alb supranumit şi „câinele planetei“. A fost întâi foarte mic, apoi foarte mare, multă vreme a fost gras, apoi a fost slab, din ce în ce mai slab. Când era mic, dormea sub patul meu, în mansardă. Apoi, când nu a mai putut ieşi de sub pat, ne-am prins că a venit vremea să doarmă afară.

Ca toţi câinii care se respectă, a ros papuci, a făcut caca pe covoarele cele bune, a fugit de acasă şi a fost recuperat de tata (care a pus afişe prin tot oraşul), s-a îmbolnăvit şi s-a făcut bine, a dat din picioare în somn, a dormit pe fotoliul din sufragerie în nopţile geroase de iarnă şi a lătrat de fiecare dată când cineva l-a întărâtat spunându-i cuvântul „Pisicile!“. „Simba, unde-s pisicile?“. Nu a ştiut niciodată cu adevărat care sunt aceste pisici, în niciun caz nu le-a asociat cu motanii graşi şi adormiţi din vecini, ci cu nişte fiinţe supranaturale, invizibile, care mereu l-au chinuit. Simba a fost timid cu necunoscuţii, i-au plăcut ciorba şi ouăle fierte, dar a mâncat cu delicateţe orice, absolut orice.

A dat milioane de ture printre straturile cu roşii plantate de tataie, un teritoriu complet interzis, iar într-o seară, pe întuneric, m-a găsit nemişcată şi şi-a pus capul pe piciorul meu stâng ca şi când ar fi înţeles despre ce era vorba. Cel mai bine îmi amintesc acum corpul lui de câine mare şi blând lipit de piciorul meu: sentimentul că suntem vii. Că suntem aici şi acum. Că amărâta noastră de inimă totuşi e vitează. Totuşi continuă să bată.

Simba a murit. N-ai ce să povesteşti ieşit din comun despre moartea unui câine, n-ai cu ce s-o compari, n-ai cum s-o măsori, nu? Căutând poze cu el, am găsit de fapt fotografii cu cei mutaţi dintre noi: cu bunică-mea zâmbind înfofolită într-un flanel galben, cu tanti Aida la noi în grădină vorbind despre vreme şi despre oameni sau cu Monica, trecându-şi mâna peste umerii mei, în tabără la Mraconia, luminând fotografia, pentru că ea a fost mereu mai frumoasă şi mai înaltă.

Din fericire, voi merge anul ăsta acasă de Paşte. Din fericire, unii dintre noi sunt încă bine. Din păcate, nu cred că ne vom mai lua niciodată un alt câine. Din păcate, suntem din ce în ce mai puţini.