Sfântul Nicodim a trecut Dunărea la Orşova pe o mantie. Mehedinţenii îi cinstesc numele în fiecare an de Ciumarca
0
Sfîntul Părinte Nicodim era de neam macedo-român, născut din părinţi binecredincioşi la Prilep, în sudul Serbiei, în anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr şi a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab.
După ce învaţă carte în patria sa, este chemat de Hristos la nevoinţa vieţii monahale în Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos, unde primeşte îngerescul chip, ajungînd mai târziu egumen al acestei lavre şi chiar proto-epistat în conducerea Sfîntului Munte.
În 1335 Nicodim întâlneşte monahii de la Muntele Athos care vizitau Mănăstirea Deciani, cu ocazia inaugurării ei. Această întâlnire îi va releva drumul pe care îl va urma în viaţă. Pleacă la Muntele Athos pentru a-şi desăvârşi instruirea. Este primit ca frate la Lavra Hilandar. În 1338 primeşte numele de Nicodim. În 1341 este hirotonisit ierodiacon, iar în 1343 ieromonah. Mai târziu ajunge protrosinghel. După moartea egumenului mănăstirii este ales în fruntea obştii călugăreşti de la Hilandar.
Prin 1369 Nicodim ajunge în Ţara Românească, trecând Dunărea plutind pe rasa călugărească, după cum este istorisită una dintre minunile sale, unde întemeiază în 1371, ca urmare a unei viziuni, Mănăstirea Vodiţa. Tradiţia spune că, într-o zi de mare sărbătoare, spre seară, sfântul a adormit câteva clipe, aşezat într-un jilţ, şi i s-a arătat în vis Sf. Antonie cel Mare, care i-a repetat porunca Maicii Domnului, adaugând îndemnul de a căuta un loc numit "La Cascade", unde să ridice o mare mânăstire, cu hramul Adormirii Maicii Domnului.
„Sfântul Nicodim a avut acest vis de a ajunge în Ţara Românească şi aici a întemeiat Mânăstirea Vodiţa. Se spune despre el că era un om foarte credincios şi a fost înzestrat cu anumite daruri de la Dumnezeu şi a trecut Dunărea pe mantia sa. A aruncat mantia pe Dunăre şi a trecut în dreptul localităţii Ruşava (Orşova de astăzi) pentru că sunt toponime care amintesc acest fapt, „Dealul Călugărului” sau „Valea Călugărului” şi la noi şi la sârbi. După un timp mânăstirea cade sub stăpânirea Imperiulului Austro-Ungar şi e nevoit să plece în altă parte”, spune preotul Mihai Zorilă de la Episcopia Severinului şi Strehaiei, care a publicat o lucrare despre Sfântul Nicodim, această mare personalitate a secolului al XIV-lea.
Mânăstirea Vodiţa din judeţul Mehedinţi reprezintă cea mai veche ctitorie voievodală atestată documentar şi totodată primul aşezământ monahal din ţara noastră administrat autonom (samovlastie) după regulile bisericii orientale stabilite de Sfântul Vasile cel Mare.
Ea a fost ridicată între anii 1370-1372 de Sfântul Nicodim pe cheltuiala voievodului Vladislav I. Încă de la înfiinţare a fost înzestrată de domnitor cu valoroase odoare bisericeşti, bani şi alte venituri. Toate daniile făcute Mânăstirii Vodiţa de Vladislav Voievod au fost întărite ulterior de către urmaşii acestuia: Dan I, Mircea cel Bătrân, Dan al II-lea, Vlad Dracul şi Radu cel Frumos. Chiar şi Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei (1387-1437) a recunoscut şi confirmat posesiunile acordate Mânăstirii Vodiţa de domnitorii români, iar Ştefan Lazarovici, despotul Serbiei îi dăruieşte în anul 1406, 10 sate sârbeşti ca metose.
Legat de venirea Cuviosului Nicodim cel Sfinţit în Ţara Românească, se păstrează, în Mehedinţi tradiţia numită “Ciumarca”. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în aceste locuri a fost o epidemie de ciumă neagră, adusă din Europa apuseană. După sosirea sa, văzând nenorocirea şi jalea, sfântul a călătorit din sat în sat şi a făcut vindecări în masă, prin rugăciuni rostite în aer liber, aşezat în genunchi, în mijlocul bolnavilor.
„Atât de puternică a fost autoritatea lui încât această tradiţie s-a păstrat prin satele pe unde sfântul a trecut. Oamenii începând de la Iloviţa, Bahna, Godeanu – unde în a treia vineri după Sfântul Petru este întotdeauna Ciumarca, se adună şi fac rugăciuni pentru îndepărtarea bolilor molipsitoare. Sărbătoarea se prăznuieşte numai în zilele de post şi are dată schimbătoare de la o localitate la alta”, spune părintele Viorel Vlăducu, purtătorul de cuvânt al Episcopiei Severinului şi Strehaiei.
În pelerinajele sale pentru aflarea locului numit "La Cascade", Cuviosul Nicodim s-a oprit, împreună cu alţi câţiva ucenici, în satul Ponoare, din ţinutul Mehedinţiului. Dar, spre surprinderea sfântului, acesta a fost singurul loc în care oamenii nu l-au primit cu bratele deschise.
Astfel după cum arată legenda prin aceste locuri după ce a construi mănăstirea Vodiţa (1370-1372) după pierderea acesteia prin ocuparea regiunii Severinului de către regatul maghiar, călugărul Nicodim plecând spre nord-est a poposit pe aceste meleaguri unde pitorescul l-a atras destul de mult, hotărându-se să întemeieze o nouă mănăstire. Prin întemeierea unei monastiri o parte din terenurile care aparţineau locuitorilor urmau să treacă in posesia mânăstirii. Această situaţie a alarmat pe cetăţenii satului determinându-i sa găsească o modalitate de a-l izgoni din aceste locuri.
Pe când călugărul Nicodim dormea în casa unui oarecare Vîlsan, acesta împreună cu alt fruntaş al satului Vucea, i-au tras cuţitul din teacă, au tăiat cu el o găină neagră pe care i-au băgat-o în desagi unde el avea pâinea şi mistriile de lucru. Dimineaţa călugărul a plecat spre Baia de Aramă. Vîlsan şi cu Vucea , necunoscându-i intenţia, s-au luat după el, l-au ajuns şi au început să îl bată ca pe un hoţ, după ce l-au căutat în desagi şi au găsit găina. Pentru a-şi arăta nevinovăţia călugărul le-a spus să îi scoată cuţitul din teacă sa vadă că nu-i plin de sânge. În realitate cuţitul era plin de sânge despărţindu-se de ei i-a blestemat ca din neamul lor să nu iasă decât cimpoieri, toboşari şi martori de meserie. Niciodată să nu le ajungă ce le trebuie: (când vor avea sare sa nu aibă mălai şi când vor avea mălai să nu aibă sare, iar când vor avea de toate sa le iese apa la vatra). În apă să nu trăiască nici-o vietate, nici măcar broaşte. Locul unde călugărul şi-a aruncat cuţitul, pâinea şi găina poartă denumirea de “Valea Găinii”.
În faţa unei asemenea prostii omeneşti, cuviosul s-a întristat şi le-a spus mai-marilor aşezării: "Nimeni nu v-ar fi răpit libertatea sau roadele pământului, dar dacă aţi fi pus umărul la zidirea lăcaşului şi i-aţi fi ajutat pe viitorii monahi, aţi fi avut cu toţii o mare casă în ceruri. Mi-e milă de prostia voastră şi de sărăcia ce vă aşteaptă, căci sărăcia sufletului vostru vă va aduce şi sărăcia vieţii de care vă feriţi acum!".
„Ştiind că Sfântul nu consumă carne, i-au pus o găină tăiată, i-au luat cuţitul Sfântului, l-au umplut de sânge, l-au pus la loc pe când el dormea şi în traista lui i-au pus găina tăiată. Când să plece din sat, l-au oprit şi l-au acuzat de furt. Se spune că Sfântul a aplecat mâhnit de acolo, iar în satul respectiv nu a fost biserică până în 2006, când s-a pus piatra de temelie şi s-a construit o biserică care are ca hram pe Sfântul Nicodim”, mai spune părintele Mihai Zorilă.
Deşi nu plouase în acea zi, enoriaşii prezenţi la slujbă au văzut cum pe cer a apărut din senin un curcubeu, semn al împăcării, semn că iată după 600 de ani Sfântul Nicodim i-a iertat pe locuitori, bucurându-se de aceea biserică. Această scenă este de altfel pictată acum în interiorul bisericii de la Ponoare.
În 1375 Nicodim este solicitat să facă parte din delegaţia care urma să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346, ca urmare a declarării unilaterale a Patriarhiei Sârbeşti. Deşi Nicodim îndeplinea formal doar rolul de „tălmaci de cuvinte”[15], Patriarhul Filotei al Constantinopolului l-a apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei părticele din sfintele moaşte ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teoforul şi ale sfântului Mucenic Teofil, moaşte care se află şi astăzi la Mănăstirea Tismana, şi l-a făcut arhimandrit. Misiunea delegaţiei sârbe a fost încununată de succes, întrucât patriarhul a ridicat anatema aruncată asupra bisericii sârbe.
Istoria bisericeasca sustine ca Nicodim cel Sfintit a fost duhovnicul de taina al primilor patru domnitori Basarabi, Vlaicu Voda, Radu I, Dan I si Mircea cel Batran, pana la inceputul secolului al XV-lea.
Se întoarce în Ţara Românească unde va întemeia mănăstirea Tismana, la 1378.
În ultimii ani ai vieţii, între 1399-1405, s-a mutat la Mănăstirea Prislop, unde între anii 1404-1405 a caligrafiat şi miniat un Tetraevanghel pe pergament pe care l-a ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, considerat o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Ţara Românească, cu cea mai veche ferecătură şi se află la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti. Datarea este pe spatele ultimei pagini, al cărui text în interpretarea Mitropolitului Tit Simedrea este: „Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Ţara Ungurească în anul al şaselea al acestei goane după isihie. Socotim de la facerea lumii anul 6913 (1405)”.la Tismana reprezenta un dar al lui Sigismund pentru Nicodim[17]. De asemenea, regele ungur a acordat în mai multe rânduri privilegii speciale pentru călugării de la mănăstirile Vodiţa şi Tismana şi le-a întărit acestora daniile din Serbia.
Nicodim se stinge din viaţă în 26 decembrie 1406 şi este înmormântat în pridvorul mănăstirii Tismana. Moaştele sale s-au păstrat un timp la Tismana, iar apoi au dispărut fără urmă, la Tismana rămânând doar un deget, cel arătător de la mâna dreaptă, alături de crucea sa de plumb.
Sunt considerate minuni ale Sfântului Nicodim: viziunile care le-a avut privind înfiinţarea mănăstirilor; trecerea miraculoasă a Dunării plutind pe rasa călugărească; întâmplarea de la Ponoare, în care blestemul lui Nicodim aruncat asupra localnicilor s-a împlinit; darul tămăduirii, de care a beneficiat şi o fiică suferindă de epilepsie a regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei; transformarea fripturii de purcel în păstrăv cu ocazia praznicului în onoarea lui Sigismund şi a lui Mircea cel Bătrân; mersul prin foc, ce a condus la convertirea la ortodoxism a regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei, care a primit prin botez numele de Matei.
Sfinţenia vieţii sale şi minunile săvârşite atât în timpul vieţii, cât şi după moarte, prin moaştele sale, l-au eternizat. Deşi a fost considerat un sfânt încă în timpul vieţii, a fost canonizat prin tomosul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române abia după aproape 600 ani, în 1955, fiind pomenit sub numele de Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, fiind cinstit în calendarul ortodox pe 26 decembrie.
Se încarcă comentariile...
