Cu toate acestea, când am aflat că s-a sinucis actorul Robin Williams m-a apucat o tristeţe enormă. O tristeţe uscată, din acelea care te lovesc în moalele capului, scurt şi direct, fără alte comentarii. O tristeţe care nu depinde de tine.

Prima dată când am văzut un film cu Robin Williams eram, cred, prin clasa a şasea. Doamna profesoară de franceză Rodica Mitrofan, care încerca să deschidă minţile unor copii blocaţi în manuale, ne punea la orele ei tot felul de filme şi ne aducea multă muzică. Într-o zi, ne-am uitat împreună la „Cercul poeţilor dispăruţi“. Îmi amintesc perfect ziua aia, pe atunci toată lumea era bine. Îmi amintesc culoarea aerului, îmi amintesc cum se simţea dunga mesei pe care îmi plimbam degetele. Atunci a fost prima dată, cred, când m-am gândit mai bine la ce frumos ar fi ca viaţa mea să fie diferită de vieţile altor oameni.

Fizic vorbind, iau acest sentiment al neputincioasei tristeţi la moartea cuiva care îmi aminteşte de copilărie. Iau acest sentiment şi îl lungesc ca pe o gumă îndelung mestecată, apoi îl lăţesc până îl fac foiţă, până mă uit prin el, până mă holbez şi văd bine, de partea cealaltă a durerii, şirul meu de morţi personali care vor să nu fie uitaţi.

Anul trecut, o prietenă bună a mea s-a sinucis. Am aflat de pe Facebook. Fusese şi înmormântarea. Ratasem, desigur, totul. Nu m-am dus nici măcar la pomana de un an. Nu m-am dus de frică. Sunt o nenorocită fricoasă. Nu m-am dus pur şi simplu de frică, de frica unei tristeţi cât tot cerul. Zilele trecute, eram la festival la Summer Well şi mi s-a părut că o văd printre toţi tinerii ăia de acolo. Pentru vreo trei secunde, nişte secunde cât toată viaţa mea, am dat să mă ridic şi să o salut. Probabil că am şi zâmbit, probabil că în mintea mea începuse deja să curgă prima frază pe care aveam să i-o spun. Apoi, după cele trei secunde, mi-am dat seama că nu are cum să fie ea. Am stat şi m-am holbat la mâinile mele, m-am uitat la degete, la felul în care ele sunt încă vii, ca nişte tulpini netăiate.

Morţii altora ne aduc aminte de morţii noştri. De toţi vecinii bătrâni de acasă care au dispărut unul câte unul. De colegul meu Vali. De mătuşa mea Aida. De bunica mea de la Severin, pe care am visat-o săptămâna trecută. Afară ningea şi eu m-am dus să o întreb dacă vrea ceva de la magazin, pentru că apoi se vor troieni străzile. Mi-a zis că nu, eu am insistat: „Vrei nişte dulciuri?“. A dat din cap în semn că „Poate“. Apoi m-a oprit şi m-a rugat să îi cumpăr un bec, pentru că al ei s-a ars. M-am trezit. Am cumpărat dulciuri şi am dat de pomană, dar cu becul n-am ştiut exact cum să procedez. Apoi mi-am amintit cum spunea uneori, seara, că ar trebui să aprindem becurile măcar acum, în viaţa asta, pentru că pe lumea cealaltă vom sta sigur în întuneric. Mamaie Victoria, de dorul tău aprind la nesfârşit fiecare bec ce-mi iese-n cale.