INTERVIU Radu Vereş, psiholog: „Stilul de predare al unor profesori amprentează personalitatea copiilor şi pot apărea o serie de dezechilibre“

INTERVIU Radu Vereş, psiholog: „Stilul de predare al unor profesori amprentează personalitatea copiilor şi pot apărea o serie de dezechilibre“

Psihologul Radu Vereş FOTO Alexandra Georgescu

Psihologul şi psihoterapeutul Radu Claudiu Vereş (36 de ani), din Drobeta-Turnu Severin, explică în ce fel mediul şcolar le poate crea probleme tinerilor şi care este cauza violenţei care se observă în rândul multor copii. Aduce vorba şi despre modul cum elevii ar trebui să abordeze examenele

Ştiri pe aceeaşi temă

Radu Claudiu Vereş lucrează ca psihodiagnostician la Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă „Constantin Pufan“ din Turnu Severin, unitate şcolară care are rolul de integrare a copiilor cu cerinţe speciale în structurile învăţământului de masă. A fost expert şi coordonator al mai multor proiecte finanţate de Uniunea Europeană. Este psiholog şi, de 23 de ani, membru în trupa de satiră, umor şi pantomimă „Cavalerii Râsului“ a Palatului Culturii „Teodor Costescu“ din Drobeta-Turnu Severin. Pe lângă cei doi veterani ai trupei, Radu Vereş şi Cristi Drăcea, activează şi 17 tineri. Unul dintre ei este un adolescent cu autism. „Este un tânăr special, are o evoluţie surprinzătoare, cu care s-a lucrat mult şi nu pot să-mi asum eu aceste merite. Cei din familie au lucrat extraordinar“, explică Radu Vereş.

„Weekend Adevărul“: Cum aţi reuşit, de-a lungul anilor, să îmbinaţi pasiunea pentru teatru cu ceea ce înseamnă profesia de psiholog şi psihoterapeut?

Radu Vereş: Din 2006, am încercat să oferim experienţă de teatru copiilor şi tinerilor din Turnu Severin. Nu spun cursuri, pentru că niciunul dintre noi nu suntem calificaţi din acest punct de vedere, adică nu avem o facultate de profil, ci pur şi simplu facem acest lucru din pasiune. Este mai mult o ofertă de petrecere a timpului liber pentru tinerii din Turnu Severin. Deci de aprope 12 ani suntem aşa, ca nişte bătrâni profesori, prin mânile cărora au trecut câteva generaţii de copii, care de obicei vin prin clasa a IX-a şi până la sfârşitul liceului au patru ani de experienţă prin ceea ce înseamnă „Cavalerii Râsului“.

Cu ce rămân după aceşti patru ani în care activează în cadrul trupei „Cavalerii Râsului”?

În primul rând, vorbim de uşurinţa de a comunica, de a te exprima. Teatrul îţi oferă şi posibilitatea de a exprima într-un mediu controlat lucruri pe care poate altfel nu ai avea curaj să le faci. E un fel de demascare a unei laturi artistice care cu siguranţă se regăseşte în fiecare dintre noi. Este o bună modalitate de a comunica, de a te exprima, de a relaţiona cu alţii, de a trece peste emoţii, de  a stăpâni emoţiile, de a vorbi în public.

FOTO Radu Vereş alături de două eleve în timpul unui spectacol pe scena Palatului Culturii Teodor Costescu din Turnu Severin

Cum a început povestea integrării în cadrul trupei de teatru şi a unor tineri care au diverse probleme de intelect, tineri cu autism?

Povestea porneşte chiar din 2006. Când am terminat facultatea, lucrarea de licenţă a fost tot ceva conex activităţii artistice, am lucrat cu o grupă de 12 copii cu probleme de intelect şi am pregătit un spectacol timp de un an. Bineînţeles a fost şi partea teoretică, cu argumentări, însă partea practică a fost efectiv realizarea unui spectacol cu persoane cu probleme de acest tip. Şi atunci am constatat un lucru care cumva era la nivelul simţului comun, acela că arta până la urmă ajută în absolut orice problemă. În ceea ce priveşte autismul sau elemente autiste, probleme de relaţionare - poate că de multe ori ne grăbim să punem diagnotice atât de răsunătoare şi de grave, nu orice tulburare de adaptare sau de relaţionare este neapărat autism - nu cred că te poate ajuta altceva mai mult decât efectiv interacţiunea cu alţi oameni. Şi dacă acest lucru se petrece şi într-un mediu relativ controlat şi nonformal, care să nu presupună etichete, restricţii, lucrurile nu au cum să evolueze de cât spre bine.

Spuneaţi că sunt foarte multe probleme emoţionale care pleacă din mediul şcolar. Şcoala nu ar trebui să creeze astfel de probleme tinerilor şi totuşi vedem că se întâmplă astfel de lucruri.

Sunt copii care nu pot fi adaptaţi cum trebuie la mediul şcolar, modalitatea, stilul de predare, de a fi al unor profesori la un moment dat amprentează foarte puternic personalitatea copiilor şi pot apărea o serie de dezechilibre. Dacă unui copil îi spui în fiecare zi că nu e bun, că nu poate şi nu îi potenţezi şi îi apreciezi nimic din ceea ce face bun şi dacă îi arăţi doar că greşeşte, atunci evident ai foarte multe şanse să creezi un individ cu o personalitate cu probleme, să-i spunem. Prin faptul că vin la teatru, aceşt tineri au un rol, o responsabilitate, sunt apreciaţi, sunt încurajaţi atunci când fac bine. Asta am încercat întodeauna, să valorizăm ceea ce ştiu să facă. Evident trebuie să punctezi şi lucrurile care trebuie îmbunătăţite, dar aceasta este diferenţa de nuanţă, când îi spui <<uite, ai greşit aici>> sau <<uite, ai putea să îmbunătăţeşti aici>>.

Dar există la nivelul şcolilor acei consilieri şcolari. Cât din aceste probleme cu care se confruntă tinerii rezolvă consilierii?

Eu am lucrat 11 ani ca şi consilier şcolar. Îi cunosc pe toţi, sunt oameni foarte bine pregătiţi, însă legea este de aşa natură încât un consilier şcolar trebuie să se ocupe de 800 de elevi şi cu asta cred că am cam spus totul. Asta înseamnă că într-un an este posibil, dacă nu vine cineva în mod special să spună că un anumit elev are problema X, să nici nu ajungi la clasa lui.

Până la urmă părinţii sunt cei care au rolul important şi responsabilitatea de a aduce copilul la psiholog atunci când observă o problemă.

Da, şi asta se întâmplă de cele mai multe ori. Şi aici, la cabinetul meu privat, copiii sunt aduşi de către părinte. Şi atunci când eram la şcoală, foarte multe dintre cazurile cu care lucram la cabinet erau semnalate de către părinţi. Evident şi psihologul are o muncă de cercetare, dar este limitată şi din punct de vedere al timpului şi al resurselor, ş.a. În cabinetul psihologului şcolar ajung elevii care sunt diagnosticaţi sau reperaţi de către psiholog, sunt acuzaţi, cu ghilimele de rigoare, de către cadrele didactice sau aduşi de părinţi.

FOTO Radu Vereş şi partenerul său de scenă, Cristi Drăcea

Se apropie sfârşitul anului şcolar şi cresc emoţiile elevilor din clasele a VIII-a şi a XII-a, care trebuie să susţină examene în perioada următoare. Ce sfat le-aţi da acestor copii, cum să abordeze aceste examene?

Trebuie să aibă mai multă încredere în ei pentru că informaţiile şi competenţele pe care le deţin nu ţi le poate lua nimeni. Sunt lucruri exterioare care nu au absolut nicio legătură cu ceea ce eşti tu şi ceea ce ştii. Să se concentreze şi să scrie ceea ce au învăţat şi atât cât au învăţat. Până la urmă fiecare individ se raportează la ceea ce îi este bine, unii învaţă mai uşor subliniind, alţii cu muzică, alţii doar în linişte, suntem diferiţi. Trebuie să identificăm starea care ne produce confort şi acolo să lucrăm din punct de vedere al învăţării pentru situaţii de examen. Pentru învăţarea în general trebuie să identificăm starea care ne produce disconfort şi acolo să acţionăm pentru a putea învăţa şi pentru a putea creşte. Pentru că dacă ne plafonăm într-o situaţie în care suntem confortabili evident că nu vom învăţăm nimic. Ca să învăţăm trebuie să ieşim din zona de confort. Examenul este un pas către ieşirea din zona confort şi atunci înseamnă că suntem în creştere.

Şi cum să treacă peste un posibil eşec?

O reuşită sau un eşec este o experienţă, depinde cum ne raportăm la ea. Ne putem demoraliza sau ne putem mobiliza să vedem ce am greşit şi unde am greşit şi să intervenim acolo pentru ca următoarea experienţă să fie una pozitivă. Mi-ar plăcea să am o reţetă universală şi să spun <<da, putem face asta>>. Până la urmă suntem diferiţi şi reacţionăm diferit la aceeaşi situaţie sau în situaţii diferite.

Am asistat recent la o scenă unde mai mulţi copii participau ca spectatori la o simulare de luptă între gladiatori. La un moment dat, moderatorul îi întreba dacă unul din luptători să fie cruţat de către adversarul său, dar copiii într-un glas au cerut moartea acestuia. De unde vine această reacţie a copiilor?

La patru-cinci ani e foarte greu pentru un copil să înţeleagă fenomenul morţii, al vieţii, depinde şi cum le sunt explicate, nu conştientizează că este o chestie ireversibilă. Se uită la televizor, se uită la desene, se uită la Youtube, au tot felul de false modele din unde învaţă, iar noi ca părinţi suntem liniştiţi că nu se urcă pe pereţi, că nu sparg geamul cu mingea Dar ce învaţă el? Este partea a doua. Dacă ai sta să-i explici copilului că moartea este un lucru ireversibil şi că dacă l-ai omorî pe acel om nu se mai întoarce, atunci poate nu ar mai spune aşa uşor cuvântul <<moarte>>. Realitatea este că uşor-uşor începem să ne dezumanizăm. Fie că vrem, fie că nu vrem violenţa este un fenomen care face parte din viaţa noastră şi implicit şi din şcoală, că este fizică, că este verbală, că este psihică. Şi nu putem să o atribuim doar elevilor sau cadrelor didactice ori doar părinţilor. Este un fenomen care există în şcoală, din acest motiv sunt tot mai multe programe şi proiecte care îşi propun să combată acest fenomen, unele mai inspirate, altele mai puţin inspirate. Lucrez acum la un proiect pentru copii ceva mai mici, clasele I-IV, pentru că din punctul meu de vedere, şi acesta ar putea fi un sfat pentru părinţi: absolut orice lucru trebuie început de timpuriu, în prima parte a copilăriei, când lucrrurile se pot îndrepta, când lucrurile pot să pornească bine, când învaţă că e bine să nu omori gladiatorul.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările