Gheorghe Ţiţeica, unul dintre cei mai mari matematicieni ai lumii

Gheorghe Ţiţeica

Gheorghe Ţiţeica este primul matematician român care a publicat un mare număr de lucrări ştiinţifice, iar valoarea acestor lucrări, recunoscută în toată lumea constituie o cinste ce se răsfrânge asupra ţării noastre.

Gheorghe Ţiţeica s-a născut la Turnu-Severin, la 4 octombrie 1873. Tatăl său a fost fochist pe vapoarele dunărene şi a murit de timpuriu. Pentru meritele sale şi prin dorinţa puternică de a studia, manifestată încă din primii ani de şcoală, tânărul Ţiţeica reuşeşte să obţină o bursă. El a urmat liceul din Craiova, unde s-a distins la toate obiectele. Cu mintea sa larg cuprinzătoare, el  se manifestă în toate activităţile culturale, îndemnându-şi colegii să colaboreze la  „Revista Şcoalei”. La această publicaţie, elevul Ţiţeica redactează rubrica matematică. În timpul scurt cât a durat revista, el publică douăzeci de probleme, la care primeşte soluţii pe care tot el le redactează. Din punct de vedere al istoricului revistelor matematice, după revista „Recreaţii Ştiinţifice” din Iaşi, care a apărut între anii 1883 – 1889, aceasta este a doua publicaţie românească cuprinzând chestiuni  de matematici. Totodată Ţiţeica colaborează la revistă prin studii literare şi filosofice. Aceste preocupări le-a avut Ţiţeica în tot cursul vieţii sale fiind totodată şi un iubitor de muzică.

După ce a absolvit liceul, Ţiţeica vine în Bucureşti. El obţine prin concurs o bursă şi poate să urmeze astfel  matematicile. La universitate are profesori pe Spiru Haret, pe David Emanuel, pe Constantin Gogu. În 1895 Ţiţeica îşi ia licenţa şi este numit profesor la seminarul Nifon. Curând însă, el a fost numit în învăţământul superior. Pregătirea temeinică şi puterea sa de muncă îi confereau acest drept. Pe atunci nu se putea obţine o calificare pentru învăţământul superior, decât într-un centru universitar din Occident. Ţiţeica izbuteşte să plece la Paris, din economiile făcute cu greu din salariul său.

După un concurs, la care cu mare greutate era admis un străin, Ţiţeica rămâne să studieze la cea mai vestită universitate din lume, de atunci, el îşi reface în primul rând licenţa, fiind clasificat primul. În tot timpul cât a stat la Paris, a studiat neîncetat, împărţindu-se aproape exclusiv între cursuri şi biblioteci, scria într-un articol profesorul N. Mihăileanu, apărut în numărul 8 din Gazeta Matematică, anul 1955. Ţiţeica socotea o datorie să se întoarcă în ţară cât mai repede, ceea ce a şi făcut în anul 1899, imediat după susţinerea tezei. G. Ţiţeica este al cincilea român doctor în matematici al Universităţii din Paris, după Spiru Haret, David Emanuel, Const. Gogu şi N. Coculescu.

Înaintea lui Ţiţeica şi alţi români publicaseră lucrări remarcabile în periodicele din Occident. Întorşi în ţară însă ei n-au mai continuat aceste lucrări, sub cuvânt că la noi nu sunt condiţii prielnice pentru aceasta. De obicei doctoratul era sfârşitul preocupărilor ştiinţifice, un titlu necesar pentru ocuparea unei funcţii superioare. Ţiţeica a rupt această tradiţie, continuându-şi lucrările în ţară şi ajungând unul dintre cei mai mari geometri ai lumii. La congresele internaţionale de matematici – Toronto (Canada) în 1924, Zurich (1928), Oslo (1936) – Ţiţeica a fost ales preşedinte al secţiei de geometrie. El a fost invitat la universităţile din Roma, Bruxelles şi de câteva ori la Paris, să ţină cursuri. Cărţile  sale se bucură de o deosebită preţuire şi au avut o mare circulaţie. În tratatele de specialitate, nu numai că sunt înscrise rezultatele date de Ţiţeica, (de ex. , în Finikov), dar autorii considerau o cinste ca anumite capitole să fie redactate în întregime de Ţiţeica (de ex. Fabini – Cech).
Întors în ţară, Ţiţeica este numit în 1900, la Universitatea din Bucureşti, ca profesor la catedra de geometrie, la care a funcţionat aproape 40 de ani, trecând prin toate gradele: suplinitor, agregat, definitiv, deşi obiceiul era ca numirea să se facă direct cu titlul definitiv cu puţină stăruinţă; dar Ţiţeica a vrut să arate prin exemplul său personal că legea trebuie respectată. Începând din 1928 Ţiţeica a funcţionat şi la Politehnica din Bucureşti, ca profesor de analiză.

A decedat la 5 februarie 1939, în vârsta de 65 de ani, în plină activitate.

Lecţiile lui Ţiţeica erau de o desăvârşită artă a pedagogiei. La începutul fiecărei ore de curs el recapitula ideile principale ale lecţiei anterioare, lecţia predată era completă şi se încheia cu o privire generală, expunerea era logică, clară, precisă, în stil foarte îngrijit fără să se folosească de nicio notiţă, rezultatele importante erau subliniate prin variaţia intonaţiei; toate calculele se sprijineau pe o puternică intuiţie geometrică. El îşi ţinea întotdeauna cursul la nivelul de înţelegere al studenţilor şi punea suflet în predare, atâta caldă convingere în tot ceea ce expunea încât lecţia lui te cucerea  de la început, te determina să-l urmăreşti  cu viu interes până la sfârşit şi să pleci de la curs cu lecţia învăţată.

În anul întâi Ţiţeica preda geometria analitică al cărui curs îl reînnoia în fiecare an, privindu-l de fiecare dată sub alt aspect. În anul trei, la cursul de geometrie superioară, el preda de fiecare dată, câte un capitol de geometrie diferenţială, făcând accesibile problemele cele mai delicate, prin puterea sa de expunere.  Acest curs era frecventat şi de absolvenţi, de profesori din învăţământul secundar, de ingineri, încât sala „Spiru Haret” era întotdeauna plină. Din 1913, urmând lui Spiru Haret, este membru al Academiei  iar din 1929, secretar general. În cadrul activităţii sale la Academie el  iniţiază o serie de monografii ştiinţifice.
Ţiţeica era deosebit de pretenţios faţă de el însuşi, nu întârzia niciodată la curs sau la examene, îşi respecta integral cuvântul dat. Dotat cu o minte clară şi o intuiţie puternică, Ţiţeica este un exemplu de ceea ce poate aduce munca disciplinată, prin eforturile permanent depuse, în ridicarea continuă a nivelului muncii creatoare. Ţiţeica îşi pregătea minuţios toate lecţiile pe care le redacta ordonat în caiete sistematizate; lucrările sale ştiinţifice le studia sub toate aspectele înainte de a  le publica. Toată viaţa Ţiţeica este un exemplu de corectitudine şi moralitate.

Pentru autoritatea pe care i-o dădea pregătirea ştiinţifică, puterea de muncă şi judecata sa dreaptă, i-au fost încredinţate mai multe posturi de răspundere: decan al facultăţii de ştiinţe, preşedinte al Societăţii de Ştiinţe, vice preşedinte al Societăţii Politehnice, membru, apoi Preşedinte al Consiliului Permanent pe atunci  cel mai înalt for al Ministerului Instrucţiunii Publice. Ţiţeica judeca cu asprime superficialitatea şi incorectitudinea, încuraja numai sforţările meritorii, nu pierdea nicio ocazie de a mustra pe cei ce nu aveau simţul datoriei şi al ordinei, de aceea este uriaş rolul său de educator, atât la catedră cât şi la Gazeta Matematică.