Femeile care au lăsat o urmă luminoasă în istoria ţării: secretele unora dintre cele mai curajoase românce

Pentru truda şi sacrificiul ei, pentru eroismul ei, femeia a fost cântată în versuri şi în proză, a fost omagiată în chipuri cioplite în piatră şi lemn. Multe soţii ale domnitorilor noştri şi-au ilustrat cu cinste, demnitate şi dragoste de patrie numele lor.

Nicolae Bălcescu, inspirându-se din legende, ca şi din fapte reale, a scris numeroase pagini despre faptele de vitejie ale femeilor românce. Între acestea se află şi cele relatate despre Maria Petuiana, care în 1552 s-a aflat între cei peste 100 de români purtaţi în robie de către Sinan-Paşa. Îmbrăcată în haine bărbăteşti şi “împinsă, după spusa unora, de dorinţa de a-şi răzbuna familia măcelărită de turci, iar, după a altora, de mărimea curajului său şi de sfânta dorinţă d-a se lupta cu duşmanii legii, ea se bătusă multe vreme ca soldat”. Vestea despre cutezanţa româncei sşa răspândit repede. Sultanului, care trimise de-o aduse înainte-I, fata îi răspunse cu semeţie că a ucis vreo nouă turci cu mâna ei, motiv pentru care “mirându-se mult de virtutatea acestei fete generoase, puse de o plimbă în triumf pe uliţele Constantinopolului, arătând-o poporului ca o minune”.

Dimitrie Bolintineanu a surprins într-una din legendele sale istorice, momentul în care Neagoe Basarab, nevoit să termine costisitoarea mănăstire de la Cutea de Argeş, a vrut să pună biruri noi pe ţară. Despina doamnă l-a înfruntat şi ca o sfetnică bună ea şi-a oferit bijuteriile pentru a acoperi cu ele cheltuielile necesare terminării ctitoriei de la Argeş.

Doamna “moţilor”

“Dar nu numai soţiile sau mamele de domnitori îşi merită însemnele de nobleţe în istoria românilor, ci şi multe, multe altele, care, cu eroism şi hărnicie au fost mereu alături de soţii şi fiii lor în lupta pentru menţinerea fiinţei naţionale a poporului român”, spune Elena Georgescu într-un material apărut în “Magazin istoric (1975).

Să amintim de Ecaterina Varga, care cuprinsă de durere pentru soarta moţilor şi îndârjită de  fărădelegile autorităţilor militare asupritoare, s-a aşezat în fruntea femeilor şi a pornit a ridica românii la luptă. Autorităţile nobiliare au reuşit să o prindă şi au închis-o la Aiud şi Alba Iulia, unde a stat până în 1850.

Atacul moaţelor din Mărişel

Gh. Bariţiu, al rândul său, relatează, referindu-se la anul 1848, despre participarea femeilor, soţiile moţilor din Mărişel, la luptele împotriva nobililor: “Moaţele fuseseră organizate pentru luptă de comandanta lor, Pelaghia Roşu, mama centurionului Roşu, comandantul satului. Acele femei purtând pe cap pălării bărbăteşti şi încălecând toate pe cai, au călărit în ordine frumos, pe muntele Grohotu. Ajungând această trupă femeiască pe culme să împarte aşa încât să rămână nevăzută de duşman. Numai Pelaghia Roşu rămâne să vadă de la un loc mai înalt mişcările vrăjmaşului. Când el a ajuns la un loc anumit, deschis, ea a sunat din buciumul moţesc şi femeile călăreţe ieşiră din toate părţile la vedere. Începură a striga din răsputeri şi a se pune în mişcare de luptă. Din altă parte au atacat bărbaţii. Trupa vrăjmaşă a fost dezorganizată. Asupra celor două mii cinci-sute de honvezi se năpustiră cu pietre mărişencele. Măcelul a fost înfricoşător”.

“Şi când se părea că revoluţia din Ţara Românească va fi înfrântă, numai la o săptămână de la victoria începutului, femeile au fost acelea care şi-au dat contribuţia la salvarea ei. Înflăcărata Ana Ipătescu s-a aşezat în fruntea maselor, care la 19 iunie 1848, au eliberat guvernul revoluţionar, arestat în urma unui complot al boierimii reacţionare. Apărând conducătorii revoluţiei, ea a contribuit la apărarea cauzei poporului”, mai spune Elena Georgescu.

Modestia Elenei Cuza

Amintim aici alte două nume de femei care au sprijinit cu toată dăruirea lor cauza revoluţiei din 1848: Elena Cuza şi Maria Rosetti. Ca şi Despina, doamna de la Argeş, Elena Cuza şi-a desfăcut cutia de bijuterii pentru a le pune în slujba revoluţiei. Mai târziu, ea a dat aşezământelor de binefacere pentru copii 25000 galbeni aur din zestrea ei. Nicolae Iorga vizitând-o la Piatra Neamţ, când împlinise 84 de ani, o descria în 1909 ca “femeia ideal de bună şi modestă, care a fost Măria Sa, Doamna Elena, tovarăşa lui Cuza Vodă”. Maria C.A. Rosetti a fost un adevărat ambasador al cauzei românilor pe lângă marii oameni de artă şi de politică ai Apusului, mai ales din Franţa. O regăsim nu numai printre colaboratorii unor gazete scoase de C.A. Rosetti, dar şi ca iniţiatoare a unei publicaţii “Mama şi copilul” (1863-1864).