Dimineaţa ca o burtă de şobolan

Totul se întâmpla acum fix jumătate de secol, cu o săptămână înainte să împlinesc 30 de ani. Într-o dimineaţă de joi, mergeam neatentă pe stradă şi am călcat în ceva moale (eram cu ochii în nişte obiecte mari şi grele folosite pe atunci, numite telefoane).

Am înjurat în gând, imaginându-mi că am călcat într-un rahat (pe atunci, în cartierul Pantelimon din Bucureşti, pe stradă puteai călca în diverse lucruri. De fapt, pe orice stradă din orice oraş. România era plină de aşa ceva, dar nu despre asta e vorba acum).

Aşadar, se întâmpla totul acum 50 de ani. Am ieşit la plimbare pe bulevardul Chişinău din Bucureşti (ciudat, da), un loc nici prea bun, nici prea rău, şi am călcat în ceva moale. Când m-am uitat în jos, am descoperit cu groază că nu era vorba de un rahat. Călcasem pe un şobolan mort şi umflat, a cărui burtă pocnise pe partea dreaptă şi împrăştiase pe trotuar tot tubul digestiv curios de roz.

M-am gândit atunci că era un semn, trebuia să plec de acolo. Acum, după 50 de ani, înţeleg că nu există semne. Că toţi facem după cum ne taie capul şi apoi interpretăm istoria personală. Pe atunci, toţi oamenii pe care îi cunoaşteam erau tineri. Eram în 2015. Iohannis era preşedinte şi pe Elena Udrea ba o arestau, ba o lăsau să doarmă acasă. Cum, cine? Elena Udrea. A, da, corect, nu prea aveţi de unde să o ştiţi. Era o tipă de atunci. În fine.

Eu împlineam 30 de ani şi lucram în presă. Fuseseră nişte ani interesanţi. Năstase, un fost prim-ministru, încercase să se sinucidă: se împuşcase în gât. Iar pe Băsescu îl alesesem de două ori. Tot pe atunci, oamenii îşi turnaseră în cap găleţi cu gheaţă şi se urmăriseră unii pe alţii pe o chestie numită Facebook. Un alt prim-ministru, Ponta, fusese acuzat că şi-a copiat doctoratul. Da, doctoratul, o lucrare pe care o scriai ca să... în fine.

Şi tot atunci, acum 50 de ani, stăteam şi ne uitam peste gard, în Ucraina, de teamă că va izbucni un război care ne va atinge şi pe noi. Ucraina, da, U-crai-na. În nordul ţării noastre. Dar eram relativ liberi pe atunci. Mergeam în excursii, luam avionul şi ne duceam oriunde prin chestia aia care se numea Europa. Beam Coca Cola, beam foarte multă Coca Cola, îmi amintesc. Nu era bună, puteai să ştergi rugina de pe robinet cu ea, dar avea un gust grozav.

Mai era o săptămână până să împlinesc 30 de ani. Îmi făcusem un bilanţ. Mă gândeam să întreprind ceva uluitor, să-mi dau demisia, să plec în străinătate, să fac ceva cu viaţa mea. Să scriu, să mă plimb, să fac un copil. Lucruri din astea. Mi se parea că venise momentul potrivit. Apoi, în dimineaţa aia de joi, am călcat într-o burtă de şobolan. Joi, martie, 2015. Îmi amintesc exact. Am crezut că e un semn rău. Credeaţi că urmează o poveste interesantă? Corpul meu împlinea 30 de ani. Până la urmă, n-a fost nici rău, nici bine. Toate au trecut. Puşcăriile s-au umplut şi s-au golit şi iar s-au umplut de cinci milioane de ori, şobolanii de pe străzi au murit şi au fost călcaţi de alte picioare, oamenii au fost iar tineri, dar nimeni n-a câştigat războiul. Toţi am apărut la televizor şi toţi ne-am dat cu părerea. Am scris cărţi şi am condus lumi, dar tot am fost uitaţi.