Cum se sting rând pe rând comunităţile odinioară prospere ale României. „Satul mai prinde viaţă doar de sărbători“
0Din cauza migraţiei masive a forţei de muncă în străinătate, al scăderii numărului de naşteri şi de căsătorii, precum şi al îmbătrânirii populaţiei, situaţia satelor româneşti devine dramatică. Este o realitate tristă pe care o întâlnim în toate regiunile ţării, o situaţie cu care se confruntă zeci de aşezări rurale. Acesta este şi cazul multor sate mehedinţene din zona de munte a judeţului.
La Negruşa, un sat aparţinător comunei mehedinţene Cireşu, trăiesc acum aproximativ 120 de persoane, majoritatea bătrâni. Tinerii au luat drumul străinătăţii pentru un loc de muncă bine plătit, iar prin sat mai ajung doar de sărbători la părinţi ori bunici. Multe case, un fel de locuinţe-fantomă, sunt însă părăsite şi lăsate în paragină. Moştenitorii nu se îndură să le vândă, dar nici nu mai au timp să ajungă în sat să dea o mână de var ori să bată un cui în poarta care stă să cadă.
Şcoala s-a desfiinţat
Conform Direcţiei de Statistică Mehedinţi, la recensământul efectuat în 2011, populaţia comunei Cireşu se ridica la 572 de locuitori, în scădere faţă de recensământul anterior din 2002, când se înregistrau 783 de locuitori. În anul 2017, populaţia din Cireşu număra 476 de persoane. În ciuda datelor seci, primarul din Cireşu, Doru Ţîrlui, crede că în viitorul acestei localităţi: „Satul nu o să moară. Oamenii au condiţii decente, am băgat apă la Negruşa cu sprijinul cetăţenilor”. Şcoala din Negruşa s-a desfiinţat de câţiva ani. Nici nu este de mirare fiindcă numai 17 copii mai adună microbuzul şcolar de pe uliţele satului ca să-i ducă la şcoala din Cireşu. În plus, la Cireşu, elevii primesc o masă caldă datorită sponsorizării unei familii de suedezi, aşa că părinţii au fost de acord. Învăţătoarea Luminiţa Simona Viţel vine tocmai de la Bahna pentru a-i învăţa carte pe elevii de la şcoala din Cireşu.
„Copiii de la munte sunt cuminţi, respectuoşi, silitori, dornici de a cunoaşte cât mai mult, îţi absorb toate cuvintele şi pentru ei profesorul este sfânt. Mi-e drag de ei”, spune dascălul, în clasa căruia sunt copii de toate vâstele.
Viaţa la ţară
Din cei 17 copii, 11, adică 3 fete şi 8 băieţi, sunt ai lui Aurel Mihuţescu (37 de ani), un tânăr care a ales să rămână în sat, chiar dacă duce o viaţă la limita sărăciei. Munceşte prin sat, dar banii sunt prea puţini pentru atâtea guri de hrănit. „Nu mi-am putut găsi un loc de muncă pentru că am probleme de sănătate, cu vederea. Aici m-am născut, nu am plecat niciodată din sat, m-am căsătorit aici. Am o pensie de handicap şi mai muncesc prin sat, ne descurcăm cum se poate, nu cum se vrea. Majoritatea celor de vârsta mea sunt plecaţi în oraşe mari, dar cei mai mulţi afară. Pe nevastă am luat-o cu doi copii. Nu îmi amintesc exact numele şi vârsta copiilor mei, dar ştiu că cei mai mici dintre ei sunt gemenele, Maria şi Ionela Cristina”, spune Aurel Mihuţescu.
„Sunt fericită ori de câte ori vin aici”
La câteva case mai sus de Aurel, o găsim în faţa casei pe Elena Stoichină (56 de ani). Locuieşte la Băile Herculane, dar ori de câte ori îi permite timpul vine la casa părintărească din Negruşa, unde trăieşte mama sa. A vrut să-şi ia mama acasă la Băile Herculane, dar bătrâna a refuzat să plece din casa sa. „Sunt fericită ori de câte ori vin aici. Una e să inspiri aerul de oraş şi una e să trăieşti aici. Eu cât voi putea, casa părintească nu o voi lăsa, glia mea unde am crescut. E trist că satul mai prinde viaţă doar de sărbători, în mod special de Crăciun şi primăvara, de Paşti, când mai trage tineretul aici, vin la părinţi, la bunici”, spune femeia.
Se încarcă comentariile...
