Cum ne-au transformat romanii în vărari. Istoria meşteşugului practicat de o veşnicie în regiunea Porţilor de Fier
0
Specializarea meşterilor vărari de la Dunăre a fost favorizată, pe de o parte, de lipsa unei agriculturi intensive, iar pe de altă parte de existenţa uriaşului masiv calcaros din întreaga zonă a Porţilor de Fier.
Din punct de vedere istoric, existenţa acestui meşteşug este menţionată încă din perioada ocupaţiei romane, activitatea meşteşugărească fiind larg răspândită în marile cariere de calcar ale zonei.
Astfel, D. Tudor în „Oltenia romană”, vorbind despre construirea castrului Drobeta, arată că: „Oraşul a folosit în construcţia podului, castrului şi a altor clădiri ce s-au ridicat la începutul secolului II, deci în primele timpuri ale stăpânirii romane, blocuri fasonate dreptunghiulare şi piatră spartă, adică de Dunăre de la Bahna (lângă Porţile de Fier), un calcar cu aspect nisipos, destul de dur, ce se poate tăia şi ciopli destul de uşor dacă roca e puţin umedă. Prin anul 150 e.n., carierele de la Bahna sunt înlocuite cu cele de la Gura-Văii, Vîrciorova, Vodiţa, Breşniţa, de unde se tăia un calcar alb, cu nuanţe roşiatice şi aspect de travertine. Din el se poate fabrica şi un var bun”.
Var la construcţia podului lui Traian
Nu s-a stabilit încă precis dacă carierele actuale sunt pe locurile celor romane. „Se poate presupune doar că ele ar fi fost aici. Acest fapt ne permite să presupunem că meşteşugul prelucrării varului este deci o directă continuare a meşteşugului străvechi, practicat aici cu multe veacuri în urmă şi de către romanii secolului al II-lea e.n., iar judecând după cuptoare, după modul de producţie tradiţional, putem afirma aproape cu certitudine existenţa şi continuitatea meşteşugului în decursul veacurilor”, spune Radu Octavian Maier, care a studiat meşteşugul vărăritului în zona Porţilor de Fier.
Nu au fost descoperite cuptoare de ars varul sau unelte specifice vărăritului referitoare la lucrările urbanistice de pe teritoriul zonei în perioada romană, însă nu se poate pune la îndoială faptul că varul a fost adus în altă parte, din afara zonei. De exemplu, pentru construirea podului peste Dunăre, romanii au folosit cărămidă, var, nisip şi lemn. Zona în care a fost construit podul lui Traian peste Dunăre este foarte bogată în calcar.
Depozite de calcar
Astfel, numai la 15-20 kilometri spre apus sau spre nord se găsesc mari depozite de calcar, unde prin tradiţie se produce până în zilele noastre, varul în cantităţi considerabile, pe Dunăre în sus centre de vărărit sunt la Ogradena, Dubova, Vîrciorova, Gura Văii, spre nord la Cireşu, Bunoaica, Bahna şi multe alte localităţi.
„Astfel, materialele arheologice atestă existenţa vărăritului, ca meşteşug încă din antichitate, iar relatările primite de la informatorii bătrâni din zonă, care îşi amintesc încă meşteşugul practicat din moşi strămoşi, ne dă informaţii pe perioada a cel puţin două secole în urmă (100-200 de ani)”, mai spune Radu Octavian Maier.
Ca meşteşug bine conturat el este datat precis din perioada anilor 1864 după prima împroprietărire a ţăranilor cu pământ, când în zonă s-a şi format prima „obşte a vărarilor”. Unii dintre săteni făceau singuri varul, dar marea majoritate a obştei arendau „ţancul de piatră”, proprietatea obştei, unor antreprenori din diferite oraşe din zonă, mai cu seamă din Turnu Severin, Craiova etc.
Scoterea pietrei de var
Locul de unde se scoate piatra de var se numea „carieră”, întodeauna plasată în hotarul satului. Procedeul scoaterii pietrei de var era asemănător cu cel folosit în alte regiuni ale ţării, fie că se scotea din „ţancul” de la suprafaţa solului, fie că se scotea din „stană de piatră”, ori că se dizloca o cantitate de pământ până ce ajungea la „ţancul” de piatră.
În cele mai fericite cazuri, piatra se putea culege din albia râurilor, după trecerea apelor mari care aduceau cu ele o cantitate mare de piatră. În acest caz munca era redusă doar la culesul pietrei. Scoaterea pietrei din ţanc necesita o muncă istovitoare. Piatra ori era scoasă de către meşter cu tovarăşii lui de cuptor, ori de alte persoane, plătite de meşteşugarii care scoteau un „stînjen” sau doi după nevoi.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
