Când viaţa bate filmul. Peripeţiile unui oltean care a ajuns să lupte în Legiunea Străină

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Aventurile lui Dumitru Paraschivu pot fi subiectul unui film de Hollywood. Acţiunea ar fi cam aşa: după ce fuge din România comunistă trecând Dunărea înot, un mehedinţean ajunge luptător în Legiunea Străină.

Înainte de 1990, pe la Burila Mare, o localitate dunăreană din Mehedinţi, mulţi români şi-au împlinit visul: acela de a scăpa de teroarea comunistă şi de a-şi găsi libertatea în ţările occidentale, trecând ilegal frontiera peste Dunăre. Dumitru Paraschivu (58 de ani) s-a născut în această localitate şi copilăria a trăit-o pe malul Dunării. Mai târziu, după absolvirea liceului, dar mai ales după ce a scăpat de stagiul militar obligatoriu, a început să-i încolţească în minte ideea plecării din ţară. Se simţea tot mai încorsetat, sufocat de propaganda comunistă în care nu se regăsea. Ca soldat într-o unitate militară de la Vatra Dornei, trăise pe propria piele umilinţa de a munci în construcţii alături de colegii săi. „La diribau“, aşa cum se spunea în acele vremuri.

După armată a muncit nouă luni ca electrician, schimba contoarele electrice prin sate şi era o slujbă bunicică la acea vreme. De bani nu ducea lipsă deloc, ca fiu al unui cunoscut cojocar din zonă, avea tot ce-i dorea inima. Dar nu avea libertate şi asta îl măcina cel mai mult. Slobod la gură, a intrat uşor în atenţia structurilor de securitate de la acea vreme fiindcă, după un pahar în plus, nu se ferea să vorbească admirativ la adresa Occidentului, lăsând să se înţeleagă că un trai acolo este mult mai bun.

image

Şi cu toate astea, Dumitru a reuşit să fenteze sistemul de la acea vreme, deşi era monitorizat îndeaproape. Îşi aminteşte şi acum data de 20 august 1981, noaptea în care, alături de alţi doi tineri din sat, a pus la cale să treacă Dunărea înot la sârbi. Aşa, fără mari pregătiri, au pornit la drum doar cu un curaj nebun şi o sticlă de vermut de la bufetul satului. Dumitru era un bun înotător, doar crescuse pe malul Dunării, dar ceilalţi doi au trebuit să treacă Dunărea pe nişte anvelope de tractor. Au trecut bătrânul fluviu între Crivina şi Burila Mare, nu însă fără peripeţii. Din cauza curenţilor puternici, unul din tovarăşii săi de drum a căzut de pe anvelopă şi a fost la un pas de moarte.

„La un moment dat, unul dintre tovarăşi a scăpat de pe cameră, a început să zbiere de panică, şi noaptea se aude şi cel mai mic zgomot. I-am spus să dea din mâini până vin eu cu camera şi noroc că apa îl aducea spre mine. L-am salvat de la moarte“, povesteşte Dumitru.

PE MÂNA POLIŢIEI IUGOSLAVE

Cu chiu cu vai au trecut apa la sârbi şi până dimineaţa au dormit pe malul Dunării, acoperiţi de paie. Pe unul dintre prietenii lui l-a răzbit foamea şi a dat iama în grădina unui localnic şi în felul acesta, în scurt timp aveau să intre pe mâna autorităţilor iugoslave. Au fost duşi la Poliţia din Kladovo pentru a fi anchetaţi, un mic orăşel de pe malul sârbesc al Dunării din dreptul municipiului Drobeta Turnu Severin, unde, înainte de 1990, foarte mulţi severineni veneau la cumpărături în baza unui permis de liberă trecere. Ironia vieţii face ca, în timp ce Dumitru se afla în anchetă, peste drum, la un magazin, tatăl său, care habar n-vea de isprava fiului său, să fie la cumpărături. În scurt timp, avea să se afle în toată Burila Mare despre fapta sa.

image

Dintr-un foc, trei tineri trecuseră ilegal frontiera. De la Kladovo, au ajuns în închisoarea de la Negotin, unde Dumitru a avut şansa să-l cunoască pe omul care, în timp, avea să devină îngerul lui păzitor, omul care i-a schimbat soarta pentru totdeauna. Este vorba de un paznic angajat al închisorii, care l-a ajutat extrem de mult în aventura sa prin Europa. Şi primul gest surprinzător a fost chiar în timpul şederii la Negotin, când i-a înlesnit o întâlnire secretă cu părinţii săi. A fost un moment scurt, dar extrem de emoţionant, în care nu-şi găseau cuvintele din cauza lacrimilor. „Paznicul mi-a spus să mă duc la toaletă. Când am intrat, tăticu’ şi mămica erau ascunşi după uşă. Şi eu, şi tata am fost emoţionaţi, deşi tata era un om puternic. Am plâns timp de 15 minute. «Nu avea grijă», mi-a spus tata“, îşi aminteşte Dumitru. Durerea despărţirii de părinţi era imensă, copleşitoare, dar Dumitru era conştient că plecase pe acest drum fără întoarcere.

ÎN LAGĂRUL DIN GERMANIA ŞI APOI ÎN FRANŢA

De la Negotin, Dumitru şi cei doi tovarăşi ai săi au ajuns în lagărul de la Padinska Skela, din Belgrad, ultimul popas în Iugoslavia. De aici, împreună cu alţi refugiaţi, a fost dus de poliţia sârbă până la graniţa cu Austria şi abandonat pe fâşie. Era un mod al autorităţilor sârbeşti de la acea vreme de a se descotorosi de persoanele pentru care nu aveau niciun interes să cheltuiască fonduri cu cazarea lor în lagărul de la Belgrad. Aşa se face că Dumitru şi cu unul dintre prietenii săi au pornit pe jos spre Germania, iar celălalt consătean a luat drumul Italiei. Peste ani, cei trei fugari aveau să se reîntâlnească la Bordeaux şi să depene amintiri împreună la un pahar de vin. Drumul prin munţi şi zeci de tuneluri spre capitala Austriei nu a fost uşor: Dumitru şi amicul său au trebuit să îndure frigul, ploaia, dar mai ales teama de necunoscut, faptul că în orice moment puteau fi surprinşi de autorităţi. Când au ajuns la Viena, consăteanul său s-a predat autorităţilor, însă Dumitru şi-a continuat singur călătoria spre Germania, acolo unde se afla un cumnat al paznicului sârb de la Negotin.

Extenuat peste măsură, plin de noroi până la gât, Dumitru s-a predat în cele din urmă autorităţilor germane şi a ajuns într-un lagăr unde a stat şase luni. A ţinut însă în permanenţă legătura cu paznicul de la Negotin, care îi dădea veşti despre părinţii rămaşi acasă. A fost cureaua de legătură datorită căreia a avut puterea de a merge mai departe, dar şi ajutorul fără de care printre străini foarte greu reuşeşti să te descurci.

În cele din urmă, mehedinţeanul a ajuns în Franţa, ţara unde a simţit că poate trăi liber, aşa cum şi-a dorit şi cum visa pe malul Dunării, la Burila Mare. Tot cu ajutorul paznicului de la Negotin, Dumitru a ajuns în familia unor sârbi din Paris şi la scurtă vreme, a obţinut actele de refugiat politic şi s-a angajat pe Aeroportul Charles de Gaulle.

Trei luni de antrenament dur

În primăvara anului 1982, într-o dimineaţă obişnuită, împins de la spate parcă de o forţă necunoscută, a intrat în biroul de recrutări al Legiunii Franceze. „Când am intrat, am dat de unul bandajat acolo şi am vrut imediat să ies, i-am spus «cred că am greşit». Dar mi-a spus că nu am greşit şi să iau loc. Eu nu ştiu nici acum cum am ajuns atunci acolo. M-au dus apoi la birourile mari de la Aubagne din Marsilia, apoi au urmat mai multe testări, vizita medicală, pregătirea militară, examenul final“, spune Dumitru.

image

Toate aceste testări au fost foarte exigente, iar dacă le picai, erai eliminat fără nicio explicaţie, fară posibilitatea de a mai încerca şi altă dată. Au fost trei luni interminabile de testare fizică şi psihică care te căleau pentru luptă, mai ales din punct de vedere psihic. „Trebuie să fii un pic nebun pentru a trece testul final şi am reuşit să semnez contractul de cinci ani“, mai spune Dumitru.

ÎNTÂLNIREA CU MINISTRUL APĂRĂRII DIN FRANŢA

Când a primit Kepi Blanc (chipiul alb), mândria Legiunii, pentru olteanul de la Mehedinţi a fost „un moment şi de regret, dar şi de bucurie“. La 24 de ani intra în acest corp de elită al armatei franceze, dar pe de altă parte, era conştient că pe perioada contractului, singura sa familie este Legiunea.

image

FOTO Dumitru Paraschivu cand a primit chipiul alb 

A obţinut gradele cu mare uşurinţă datorită caracterului său dârz, dar şi curajului nebun cu care îndeplinea sarcinile. Nu misiunile care de foarte multe ori îţi testează limitele, nu pericolul, teama că îţi poţi pierde viaţa în orice clipă au fost momentele dificile pe parcursul celor cinci ani petrecuţi în Legiune, ci dorul de părinţi:

„Perioada de pregătire de trei luni este foarte grea, dar pe mine m-au făcut caporal imediat, eram supus, dar eram şi nebun. Au şi zis «ăsta face ce vrea el, dar face bine». Am plâns de multe ori de dorul părinţilor mei, ştiam că luau bătaie acasă din cauza mea, dar nu mai puteam să rup contractul“.

În timpul unei misiuni în Djibouti, olteanul nostru a avut curajul să-l contrazică în timpul unei vizite în incinta unităţii militare chiar pe ministrul Apărării din Franţa, de la acea vreme, Charles Hernu (un ministru despre care se spune că a vândut informaţii unor ţări de dincolo de Cortina de Fier, printre care şi România): „Cum eram aşezaţi în careu, s-a oprit în dreptul meu şi a întrebat: «O duceţi bine soldaţi?». Iar eu am zis «nu». Nu ştiu de ce mi-a scăpat cuvântul ăsta, au sărit pe mine, dar ministrul a spus «Lăsaţi-l în pace». M-a întrebat de unde vin. I-am spus că vin din România şi că vreau să beau o bere cu el. Toată lumea s-a speriat, a fost un moment de tăcere, dar ministrul s-a îndreptat spre ei şi le-a spus:  «Voi ştiţi că are dreptate ăsta?», «Daţi drumul imediat la grătar!»“, aşa susţine Dumitru Paraschivu că s-au desfăşurat faptele.

image

După cinci ani petrecuţi în legiune, românul a continuat să trăiască la Paris, unde, alături de prietenii săi din fosta Iugoslavie, a asigurat protecţia unor vedete ale vremii respective, printre care şi Catherine Deneuve , s-a ocupat de un lanţ de restaurante, iar după 1990 s-a reîntors în România, pe meleagurile natale, unde şi-a deschis o firmă de transport.

Turnu-Severin



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite