Ăsta nu e soare, îşi zic pisicile. Ăsta e doar o chestie ciudată, care ne usucă un pic blana, o adună în smocuri, ne păcăleşte, ne adoarme, ca mai apoi ploaia să ne ia pe nepregătite. Sunt vreo cinci mâţe. Poate şase. Poate nouă. Două din stânga, trei din dreapta, alte două de peste stradă. Una vine de la trei case distanţă, plus mârtanul cu moacă de Batman şi mieunat ciudat, ca şi cum l-ar durea ceva, dar de fapt ăsta e el, te înduioşează, auzi, săracul, ce zice dânsul acolo, pe limba lui, hai să-i dăm nişte mâncare.

În curtea noastră e autostrada mâţelor. N-a fost mereu aşa, dar de când ultimul mare câine alb al planetei s-a dus, pisicile îşi fac de cap, şi-au mutat cartierul general şi şi-au adus chiar şi puii (patru de la una, trei de la alta, cine mai ştie care ai cui sunt?, poate doar neamul lor pisicesc, noi în mod sigur nu avem habar). Mâţele au găsit şi veriga slabă din lanţul slăbiciunilor, pe tata, care le cumpără şi mâncare, ba umedă, ba uscată, iar când iese din casă toate mâţele din cartier de pe o rază de 500 de metri se aruncă pe el, încercând să-l convingă, prin tot felul de metode specifice, că ele, fix ele, merită aici şi acum încă puţină mâncare.

În rest, zac leşinate în cele mai ciudate poziţii, atârnă de câte o scândură, la înălţime, se suie pe casă şi de acolo monitorizează plictisite cartierul, găsesc o lădiţă în care cineva a uitat o cârpă şi pe loc ăla devine teritoriul lor, se ascund în cutii, în ierburi şi n-ar fi în stare să vâneze un şoricel nici dacă animalul le-ar ronţăi mustăţile.

Acum, că plouă de cinci zile, mâţele vecinilor sunt date dispărute. Şi-au găsit adăpost, poate chiar la ele acasă, poate în poduri sau or fi încremenit care pe unde le-a prins şuvoiul, fără să priceapă prea bine ce se întâmplă. La fiecare pauză dintre două ploi, scot nasul în lume, analizează cu scârbă pe unde se poate păşi fără să te contaminezi cu apă rece şi, iacs!, atât de neplăcută la atingere, sunt zgribulite, au o tristeţe regală şi-s mirate că vasul în care până acum a fost mâncare e azi plin cu apă de ploaie.

De fiecare dată când îl văd pe tata prin curte îl ceartă de la distanţă, din priviri sau cu câte un mieunat anemic. De ce nu e în stare să oprească nenorocirea asta care tot curge din tavanul curţii şi care murează şi aleea, şi grădina?

Într-o pauză a ploii, mârtanul Batman chiar s-a arătat şi l-a oprit pe tata, i-a spus: pst, dă-te mai încoace să îţi zic o treabă, ascultă, dacă ploaia asta mai durează mult timp mutăm autostrada mâţelor pe altă axă, poate peste drum, poate chiar pe o altă stradă, pen’ că aşa nu se mai poate, e ruşinos ca o mâţă să nu poată sta liniştită la soare, să se lingă şi să... să zacă pur şi simplu, pentru că plouă şi plouă şi iar plouă în mijlocul chestiei ăsteia pe care voi o numiţi vară. Come on, man, a mai zis mâţul, şi mai dă şi tu nişte mâncare, nu fi crud, apoi a plecat să se ascundă într-un ungher, pentru că iar s-a pus ploaia şi se ştie că ploaia e singura din lumea asta care poate face pisicile să dispară.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.