Începe o nouă epocă pentru Partidul Naţional Liberal. Schimbarea a
devenit evidentă imediat după votul de la Congres pentru Florin Cîţu. Şi
a continuat cu Consiliul Naţional pentru alegerea noii echipe de
conducere. O confruntare democratică care a arătat nevoia PNL de a se
adapta la schimbările din societate şi de a fi partidul tuturor
românilor.
Citatul din titlu îi aparţine preşedintelui
Iohannis, în urma tragediei de la Constanţa. Ce înseamnă un stat? Instituţiile
sale conduse de aleşi, puţini, cei mai mulţi numiţi. Cum la noi încă funcţionează
„sindromul tătucului” (mai clar: „peştele de la cap se împute”), instituţiile
lucrează cum le impune şeful să lucreze. Şi cât de calificaţi sunt salariaţii.
Ce poţi să faci cu un guvern care reintroduce obligativitatea purtării
măştii în aer liber chiar cînd omul e singur pe stradă, ca să poată
amenda pe oricine, dar lasă să meargă festivaluri, sindrofii private şi
cîrciumi, deşi mulţi organizatori nu cer nici un fel de certificare şi
statul nu are cum să verifice nici teoretic ce se întîmplă acolo?
4 decembrie 2020, o priză a luat
foc în secţia ATI a Spitalului Medicală III din Târgu-Mureş. 1 octombrie 2021,
şapte persoane au decedat într-un incendiu în Secţia ATI de la Spitalul din
Constanţa, cauza incendiului, conform primelor informaţii, fiind cel mai probabil
o priza defectă.
De curând s-a încheiat la Timişoara cea de-a 41-a ediţie a Festivalului Dramaturgiei Româneşti. Despre acest eveniment atât de important în peisajul cultural de la noi şi despre cum a remodelat pandemia omul şi arta am vorbit cu Ada Lupu Hausvater, manager al Teatrului Naţional ”Mihai Eminescu” din Timişoara.
În 1916, poetul Octavian Goga scria, referitor la tragedia în care se afla atunci România: învinsă în acel moment de Puterile Centrale, ocupată complet
cu excepţia Moldovei, afectată grav de epidemia de tifos exantematic, ocupaţia militară germană, austro-ungară, bulgară şi turcă, supusă jafulului vremelnicilor învingători:
Klaus Iohannis se pregăteşte să ia în primire Premiul Carol cel Mare. Germanii care-l decernează îl mai consideră popular şi nu par a şti că în patria pe care a aruncat-o în criză a început să i se ceară suspendarea.
Cred că am înnebunit cu totul. Dacă nu de tot, oricum, ca naţie, pare-se
că nu suntem departe din moment ce, prinşi cu ultimele rezerve de
energie în urmărirea circului politic pe teme „cine iese“, ajungem să
ignorăm toate celelalte probleme care au devenit deja preocupări
ultra-urgente în ţările din clubul european şi numai.
Alegerile recente pentru Duma de Stat nu au creat cine ştie ce emoţie în Rusia şi nici nu au convins. Din contra, prezenţa redusă la vot, circa 45%, dublată de nevoia de furt la urne – s-au aruncat zeci de buletine aiurea prin diferitele secţii de vot.
Spectacolul grotesc pe care liberalii l-au oferit electoratului în
ultimele cinci luni s-a încheiat. Cu huiduieli, strigăte, urlete şi
fluierături mai ceva ca la un deby desfăşurat pe un stadion plin cu
ultraşi înfierbântaţi.
Paradoxal, această fericită clipă de normalitate s-a petrecut chiar în
zilele în care clasa politicianistă se ambiţiona orgolioasă – şi a şi
reuşit, din nefericire – să întruchipeze situaţiunile şi personajele
celebrei şi nemuritoarei satire caragialiene „O scrisoare pierdută”,
fireşte cu alunecările în grotesc ce se pare că nu puteau fi ocolite.
Trebuie să o recunoaştem, pe parcursul întregului Festival enescian
al muzicii, prezenţa marilor colective simfonice europene a fost
literalmente copleşitoare, în sensul absolut cel mai bun al termenului.
Ultima decizie a CNSU prevede funcţionarea şcolilor
indiferent de rata de incidenţă, cumulată cu respectarea tuturor normelor
de prevenire a răspândirii infecţiilor cu SARS-CoV-2.
Se propune
utilizarea în unităţile de învăţământ a testelor rapide antigen efectuate
din probă de salivă, pentru elevi şi preşcolari, personalul şcolii, în scopul
monitorizări permanente şi eficiente a riscului epidemiologic.
Ultima decizie a CNSU prevede funcţionarea şcolilor
indiferent de rata de incidenţă, cumulată cu respectarea tuturor normelor
de prevenire a răspândirii infecţiilor cu SARS-CoV-2.
Se propune
utilizarea în unităţile de învăţământ a testelor rapide antigen efectuate
din probă de salivă, pentru elevi şi preşcolari, personalul şcolii, în scopul
monitorizări permanente şi eficiente a riscului epidemiologic.
Cinci pisici care
nu sunt ale noastre petrec după-amiaza în curtea părinţilor mei, aşezate într-o
formă ciudată. Doi fundaşi zac pe trepte şi-şi curăţă labele, după ce au
terminat de mâncat, alţi doi mijlocaşi şi-au găsit loc la baza scărilor (una
din mâţe a leşinat deja de sătulă ce este), în timp ce vârful de atac nu s-a
cuibărit încă, pentru că ceva invizibil îl supără.
Plouă de cinci zile. Pisicile vecinilor stau zgribulite
pe sub streşini, iar când prind zece minute de soare se tolănesc rapid pe o
bucată de gard şi se curăţă ca şi cum tocmai ar fi trecut sfârşitul lumii.
Numai că, aşa cum următoarele zece minute o vor dovedi, sfârşitul lumii nu a
trecut, ba chiar unul mai mic e pregătit să lovească din nou.
Vineri seară,
înainte de Paşte, eu şi taică-miu am făcut un drum la cimitir. Am vizitat-o pe
mamaie Victoria, dar şi pe alte câteva rude, cum ar fi tanti Aida, Dada,
străbunicul Victor. Când am ajuns nu se întunecase încă şi toată lumea era
concentrată în biserica cimitirului.
Primul meu animal
a fost un pinguin albastru, cu burta albă, plin cu burete, lucrat de bunică-mea
la maşina de cusut. Răspundea la numele Silly Willy, numit după un personaj dintr-un
cântec, avea ciocul portocaliu şi era puţin, doar puţin mai scund decât mine.
Nu ştiu cum
vă închipuiţi că a putut fi copilăria trăită în anii `90, într-un
orăşel de pe malul Dunării, aşa că vă spun eu: a fost grozavă. Nu aveam calculatoare pe
atunci, nici internet, nici pokemoni, nici telefoane mobile, ai mei nu aveau
maşină şi, în general, pe strada Adrian din Turnu Severin eram vreo 15 copii şi
doar 2 biciclete.
Eu, taică-miu şi Simba ne aflăm în maşină, mergem la vie în a doua zi de Paşte. Simba, labradorul alb, stă pe bancheta din spate, palpitând de fericire că e cu noi. La fiecare curbă, Simba alunecă şi se trânteşte de geam, dar se redresează rapid. Din când în când, încearcă să ajungă la noi printre scaunele din faţă. Taică-miu vorbeşte cu el şi îl linişteşte. Îi zice „Ia spune ce vrei tu, băiatule“ şi lucruri din astea.
Totul se întâmpla acum fix jumătate de secol, cu o săptămână înainte să împlinesc 30 de ani. Într-o dimineaţă de joi, mergeam neatentă pe stradă şi am călcat în ceva moale (eram cu ochii în nişte obiecte mari şi grele folosite pe atunci, numite telefoane).
Înainte de toate, trebuie să vă spun nu doar că n-am plâns la moartea lui Robin Williams, dar nu am plâns nici după Michael Jackson, nici după Whitney Houston, Laura Stoica sau Mădălina Manole. Nu am plâns nici după Marquez, nici după Salinger. Poate că m-am întristat, poate că am ridicat din umeri a neputinţă, dar atât. În general, mă loveşte mai degrabă moartea oamenilor pe care i-am cunoscut personal şi pe care i-am mai şi iubit.
Am şase ani. Este un 1 Iunie de coşmar, cu o căldură orbitoare, care îmi topeşte espadrilele noi (deţin o singură pereche de espadrile, sunt roz, cumpărate din Piaţa Sârbilor, din Drobeta-Turnu Severin. Espadrilele vor avea o viaţă relativ lungă, de vreo doi ani, până când pantoful stâng se va găuri definitiv).
Moş Crăciun a ajuns mai devreme la copiii din judeţul Mehedinţi. Un
camion plin cu cadouri a sosit tocmai din Germania, iar ajutoarele
Moşului sunt membrii unor organizaţii, respectiv Masa Rotundă şi Cercul
Doamnelor.
