Dosarul 17 din 1878
reuneşte o categorie de cereri deosebite pentru a fi supuse ing. Grigore
Cerkez, arhitectul oraşului sau arhitectului adjunct I. Poteca. Conţine
documente inedite, care permit o datare exactă a unor monumente funerare din
prima epocă a înhumărilor de la Bellu.
Vara ar aduce acasă mulţi români din Diaspora. Pentru unii dintre ei, întoarcerea este motivată economic. Au afaceri în România sau alte lucruri de rezolvat.
Cu un program ambiţios care ar fi fost probabil
greu de susţinut live, ediţia din acest an a Festivalului internaţional de
teatru de la Sibiu a adoptat, în condiţiile crizei sanitare, formula
online.
Începând cu ora 12 la Rădăuţi se desfăşoară un protest impresionant împotriva tăierilor ilegale de păduri. Participanţii, dotaţi steaguri tricolore, au venit din toată România ca să ceară exploatarea sustenabilă a resurselor naturale ale ţării.
Este
vorba despre o carte de 600 de pagini care, chiar înainte de apariţia sa anunţată
pentru 23 iunie, stârneşte un interes enorm şi foarte justificat.
Se
împlinesc zilele acestea 30 de ani de la Marea Mineriadă. Cea din 13-15 iunie
1990, despre care nici acum nu ştim încă tot adevărul.
Specialiştii, BNR, UE, agenţiile de rating spun
de multă vreme că bugetul de stat merge pe un drum închis. Şi că momentul în
care se va bloca e foarte aproape. Optimismul incorigibil al ministrului Florin
Cîţu a respins toate aceste avertismente. În declaraţiile sale, pe care le-am
criticat de multe ori, economia României va decola după pandemie în formă de „V”,
şi va ajunge una din cele mai performante economii din UE.
În timpul celor peste 40 de ani de
comunism s-a scris enorm în genurile aşa-numite „populare“,
impropriu tratate de critică drept literatură de consum.
Sefişti precum Vl. Colin sau Bărbulescu şi Anania, autori
de poliţiste ca L. Neamţu şi Vl. Muşatescu, dar şi
autori pentru copii şi tineret precum Chiriţă, Tudoran sau Pancu-Iaşi au
avut tiraje uriaşe la acea vreme, lăsând în urmă cărţi care oricând merită canonizate şi pot fi reeditate cu folos.
Încă de pe băncile liceului ne pregătim pentru viaţa activă, profesie şi muncă, aspecte care vor conta într-o măsură considerabilă pentru un trai mai bun, pentru viitorul fiecărui student şi absolvent de studii terţiare (superioare).
Pe 15 iunie expiră pentru majoritatea ţărilor europene avertismentele de călătorie emise de guvernul german. Agenţiile de voiaj sunt pregătite pentru reluarea activităţii. Dar sunt germanii dornici să pornească la drum?
În timp ce intelectualii români discută subiecte cu relevanţă redusă pentru societatea românească, spre exemplu interzicerea unor filme care nu rezonează în absolut niciun fel cu ce se întâmplă în România, istoria se scrie în Seattle.
Chestiune americană şi pur electorală? Dimpotrivă, este o chestiune care
s-a internaţionalizat şi riscă să devină extrem de actuală şi dificil
sau imposibil de rezolvat.
În cursul zilei de miercuri, o lume întreagă a comentat
şi mirată, şi indignată ştirea referitoare la oprirea de la difuzare a filmului
„Pe aripile vântului”. Deocamdată,
doar a filmului, nu şi a cărţii ce a inspirat respectiva peliculă.
N-a trecut o lună de la discuţia pe tema
aceasta, şi nimic! Premierul Orban nu înţelege şi pace! CNSU a luat decizii
prin care se restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale, deşi nu are
dreptul legal, constituţional, să ia astfel de decizii. Mai mult, premierul Orban
spune că decizia privind prelungirea stării de alertă se ia abia săptămâna
viitoare. Avem exact situaţia dintre starea de urgenţă şi starea de alertă.
Într-o toamnă, îmi amintesc bine, întorcându-mă la Slătioara de la Bistriţa Olteană, în pădurea dinaintea căreia se petrecuse primul Festival de Artă şi Cultură Romano, tulburat de bogăţia spiritualităţii unei etnii care se ambiţionase la iniţiativa liderului ei să-şi dezvăluie valorile identitare atât de bogate, m-am oprit o clipă la Hurezi, în marginea platoului care adăposteşte de zeci de ani Târgul Ceramicii de Hurezi.
Patronatele din turism au acuzat astăzi guvernul României că distruge industria turismului din România şi că va da în judecată guvernul ţării pentru subminarea economiei naţionale.
Consecinţele sociale şi economice ale perioadei de lockdown sunt majore. Nu toţi resimt, însă, aceste urmări în aceeaşi măsură. Cele mai afectate sunt persoanele cu venituri mici şi femeile.
Colegiul Oriel al Universităţii Oxford este din nou în centrul atenţiei, datorită statuii lui Cecil Rhodes. Prezenţa acestei statui în una din cele mai importante şi faimoase universităţi din lume este considerată de mulţi ca fiind o insultă la adresa celor care au luptă împotriva rasismului.
Ieri şi
azi, două anunţuri extrem de importante.
Primul,
dat ieri, vine de la Josep Borrell, vice-preşedinte al Comisiei Europene, care a
anunţat „ridicarea parţială şi
progresivă“, începând cu 1
iulie, a restricţiilor de călătorie impuse la frontierele externe ale UE,
insistând asupra faptului că, aşa cum ar fi normal, totul să se facă în urma
unui demers comun al Statelor Membre.
Nu de mult am ascultat la un post de radio mărturia unei doctoriţe din
Suedia care m-a cutremurat. Aflată în izolare, cu covidul pe cap, ea
povestea în atenţia celor care minimalizează primejdia, despre cazul
unui pacient pe care îl îngrijise şi care o marcase puternic.
Cinci pisici care
nu sunt ale noastre petrec după-amiaza în curtea părinţilor mei, aşezate într-o
formă ciudată. Doi fundaşi zac pe trepte şi-şi curăţă labele, după ce au
terminat de mâncat, alţi doi mijlocaşi şi-au găsit loc la baza scărilor (una
din mâţe a leşinat deja de sătulă ce este), în timp ce vârful de atac nu s-a
cuibărit încă, pentru că ceva invizibil îl supără.
Plouă de cinci zile. Pisicile vecinilor stau zgribulite
pe sub streşini, iar când prind zece minute de soare se tolănesc rapid pe o
bucată de gard şi se curăţă ca şi cum tocmai ar fi trecut sfârşitul lumii.
Numai că, aşa cum următoarele zece minute o vor dovedi, sfârşitul lumii nu a
trecut, ba chiar unul mai mic e pregătit să lovească din nou.
Vineri seară,
înainte de Paşte, eu şi taică-miu am făcut un drum la cimitir. Am vizitat-o pe
mamaie Victoria, dar şi pe alte câteva rude, cum ar fi tanti Aida, Dada,
străbunicul Victor. Când am ajuns nu se întunecase încă şi toată lumea era
concentrată în biserica cimitirului.
Primul meu animal
a fost un pinguin albastru, cu burta albă, plin cu burete, lucrat de bunică-mea
la maşina de cusut. Răspundea la numele Silly Willy, numit după un personaj dintr-un
cântec, avea ciocul portocaliu şi era puţin, doar puţin mai scund decât mine.
Nu ştiu cum
vă închipuiţi că a putut fi copilăria trăită în anii `90, într-un
orăşel de pe malul Dunării, aşa că vă spun eu: a fost grozavă. Nu aveam calculatoare pe
atunci, nici internet, nici pokemoni, nici telefoane mobile, ai mei nu aveau
maşină şi, în general, pe strada Adrian din Turnu Severin eram vreo 15 copii şi
doar 2 biciclete.
Eu, taică-miu şi Simba ne aflăm în maşină, mergem la vie în a doua zi de Paşte. Simba, labradorul alb, stă pe bancheta din spate, palpitând de fericire că e cu noi. La fiecare curbă, Simba alunecă şi se trânteşte de geam, dar se redresează rapid. Din când în când, încearcă să ajungă la noi printre scaunele din faţă. Taică-miu vorbeşte cu el şi îl linişteşte. Îi zice „Ia spune ce vrei tu, băiatule“ şi lucruri din astea.
Totul se întâmpla acum fix jumătate de secol, cu o săptămână înainte să împlinesc 30 de ani. Într-o dimineaţă de joi, mergeam neatentă pe stradă şi am călcat în ceva moale (eram cu ochii în nişte obiecte mari şi grele folosite pe atunci, numite telefoane).
Înainte de toate, trebuie să vă spun nu doar că n-am plâns la moartea lui Robin Williams, dar nu am plâns nici după Michael Jackson, nici după Whitney Houston, Laura Stoica sau Mădălina Manole. Nu am plâns nici după Marquez, nici după Salinger. Poate că m-am întristat, poate că am ridicat din umeri a neputinţă, dar atât. În general, mă loveşte mai degrabă moartea oamenilor pe care i-am cunoscut personal şi pe care i-am mai şi iubit.
Am şase ani. Este un 1 Iunie de coşmar, cu o căldură orbitoare, care îmi topeşte espadrilele noi (deţin o singură pereche de espadrile, sunt roz, cumpărate din Piaţa Sârbilor, din Drobeta-Turnu Severin. Espadrilele vor avea o viaţă relativ lungă, de vreo doi ani, până când pantoful stâng se va găuri definitiv).
Moş Crăciun a ajuns mai devreme la copiii din judeţul Mehedinţi. Un
camion plin cu cadouri a sosit tocmai din Germania, iar ajutoarele
Moşului sunt membrii unor organizaţii, respectiv Masa Rotundă şi Cercul
Doamnelor.
