Turcia este pregătită să rişte o criză militară cu Rusia pentru a evita o altă criză de refugiaţi „la domiciliu” şi pentru a preveni colapsul strategiei sale siriene. În acest sens, Ankara pariază că Moscova nu este pregătită pentru o astfel de criză şi va încerca să poarte discuţii diplomatice înainte de apariţia uneia. Totuşi, acesta este o politică pe „marginea prăpastiei”, cu mult spaţiu pentru greşeli.
Ideea
suspendării preşedintelui şi organizarea referendumului pentru demiterea sa prinde
adepţi în rândul unor PSD-işti marginali, dar şi a celor mai fanatici. Dar este
oare planul de suspendare a lui Iohannis o opţiune validă pe masa conducerii social-democrate?
Administraţia Trump a emis un nou ordin prezidenţial ce vizează limitarea accesului la sistemul său de imigrare pentru şase ţări. Mai exact, începând din 22 februarie 2020, cetăţenii din Nigeria, Eritreea, Sudan, Tanzania, Kârgâzstan şi Burma (Myanmar) nu vor mai putea beneficia de vize de imigrant.
În dreptatea dorită de puternici, diferită de aceea a celor disperaţi, România se îndreaptă către nicăieri. Au trecut ceva ani de la renumitul slogan al „dreptăţii până la capăt“ si de atunci traim in fata aceluiasi balaur politic.
În onoarea lui Victor Rebengiuc, sărbătorit la împlinirea vârstei de 86
de ani, Televiziunea Română a programat pe canalul 3, la Teatrul TV, o
înregistrare din anul 1970 a piesei Diavolul şi bunul Dumnezeu de Jean Paul Sartre.
Depresia – maladia secolului nostru – este „maladia păcii”, flagelul
plictiselii, instalat pe fondul anemiei ficţionale, a inaniţiei produse
de absenţa nutrientului esenţial fiinţei umane: povestea.
Statisticile nu mint: vom avea o Europă din ce în ce mai îmbătrânită, deci din ce în ce mai puţin competitivă şi atractivă.
PSD, în complicitate cu UDMR, surata lui de limbă maghiară, şi cu Pro România, fratele său geamăn, care
uneori, atunci când Victor Viorel Ponta ţine cu tot dinadinsul să îşi dea
importanţă, pozează în frate inamic, au obţinut miercuri demiterea guvernului
condus de dl. Ludovic Orban. Şi nu oricum, ci cu 261 de voturi date în favoarea
moţiunii de cenzură.
Ceea ce am anticipat şi eu şi mulţi alţi comentatori şi oameni politici pare să
se întâmple. Alegeri anticipate nu vom avea, în schimb vom avea guvernul Orban
interimar până în noiembrie, la alegerile parlamentare la termen. O situaţie cât
se poate de proastă, cu costuri enorme pentru România, costuri ce nici măcar nu
pot fi măsurate în momentul de faţă. Cum
am ajuns aici? Ce se mai poate face în continuare?
La trei luni de la preluarea mandatului, guvernul minoritar liberal a pierdut susţinerea Parlamentului de la Bucureşti. Şansa unui nou început politic nu are voie să mai fie ratată.
Dându-mi peste cap toate pronosticurile privind starea vremii pe care chiar şi meteorologii nu o mai pot prevedea decât pe durate scurte, care vin să justifice încălzirea globală, când nu mai credeam că seceta ar mai favoriza înmuguririle arbuştilor şi arborilor şi ivirea chiar şi a curajoşilor ghiocei sau a brânduşilor mov şi galbene,
PNL s-a angajat că nu va da OUG ca preşedinţii de CJ să fie aleşi indirect, în timp ce PSD a promis că se va mobiliza la moţiunea de cenzură, astfel încât să facă primul pas spre anticipate. Înţelegerea a funcţionat perfect. În continuare, PNL trebuie să abandoneze proiectul de lege privind alegerea primarilor în două tururi, în timp ce PSD trebuie să NU voteze învestirea celor două guverne Orban pe care Klaus Iohannis le va propune
Liberalii nu au avut nevoie decât de trei luni ca să ne arate care esenţa gândirii lor. 1. Vechea clasa politică se înlocuieşte, nu ca în anii nouăzeci, cu frumoşii tineri ridicaţi din organizaţia de studenţi, ci cu titraţi ai statului paralel, instalaţi prin ordin de sus în jos fără alegeri (de exemplu la municipiul Bucureşti).
Foarte mulţi istorici au avut ca reper intelectual, mai ales după 1989,
democraţia din perioada interbelică. Profesorul Bogdan Bucur propune o
altă abordare în lucrarea sa intitulată „Sociologia proastei guvernări în
România interbelică“.
În premieră, voturile AfD sunt decisive pentru alegerea unui premier de land. Un tabu încălcat, care arată cât de adânci sunt fisurile în barajele împotriva ascensiunii extremei drepte.
Te doare capul. Înghiţi o pastilă. Forte. Te doare gâtul. Sugi o
tabletă. Forte. Ţi s-au uscat ochii. Torni picături. Extra. Eşti balonat. Bagi
nişte pastile.
Bucurie imensă a ticăloşilor, speranţă şi şanse uriaşe de a rămâne mult şi bine la măcelărie, ca un blestem pentru comunităţile locale unde au fost aleşi cu procente mici. Mai mult, alegerea şi realegerea unor ticăloşi într-un singur tur de scrutin, unii dintre ei cu vechi ştate şi mandate la primărie, vor influenţa decisiv şi soarta alegerilor parlamentare, care urmează după locale!
Cu mai mulţi ani în urmă, am dat, într-o antologie, peste o mulţime
de texte ale lui Nae Ionescu de o actualitate aproape neverosimilă.
Cu mai mulţi ani în urmă, am dat, într-o antologie, peste o mulţime
de texte ale lui Nae Ionescu de o actualitate aproape neverosimilă.
Sfîrşit
de an, unii îşi fac bilanţuri pentru ce a fost, alţii planuri, unii îşi văd în
tihnă de mîncat, se pupă sub vîsc, umblă după artificii sau după varză murată,
îşi aruncă bradul pe geam fix în faţa blocului, ori se (pre) fac că merg la
serviciu. Iar alţii au mici bucurii.
Cinci pisici care
nu sunt ale noastre petrec după-amiaza în curtea părinţilor mei, aşezate într-o
formă ciudată. Doi fundaşi zac pe trepte şi-şi curăţă labele, după ce au
terminat de mâncat, alţi doi mijlocaşi şi-au găsit loc la baza scărilor (una
din mâţe a leşinat deja de sătulă ce este), în timp ce vârful de atac nu s-a
cuibărit încă, pentru că ceva invizibil îl supără.
Plouă de cinci zile. Pisicile vecinilor stau zgribulite
pe sub streşini, iar când prind zece minute de soare se tolănesc rapid pe o
bucată de gard şi se curăţă ca şi cum tocmai ar fi trecut sfârşitul lumii.
Numai că, aşa cum următoarele zece minute o vor dovedi, sfârşitul lumii nu a
trecut, ba chiar unul mai mic e pregătit să lovească din nou.
Vineri seară,
înainte de Paşte, eu şi taică-miu am făcut un drum la cimitir. Am vizitat-o pe
mamaie Victoria, dar şi pe alte câteva rude, cum ar fi tanti Aida, Dada,
străbunicul Victor. Când am ajuns nu se întunecase încă şi toată lumea era
concentrată în biserica cimitirului.
Primul meu animal
a fost un pinguin albastru, cu burta albă, plin cu burete, lucrat de bunică-mea
la maşina de cusut. Răspundea la numele Silly Willy, numit după un personaj dintr-un
cântec, avea ciocul portocaliu şi era puţin, doar puţin mai scund decât mine.
Nu ştiu cum
vă închipuiţi că a putut fi copilăria trăită în anii `90, într-un
orăşel de pe malul Dunării, aşa că vă spun eu: a fost grozavă. Nu aveam calculatoare pe
atunci, nici internet, nici pokemoni, nici telefoane mobile, ai mei nu aveau
maşină şi, în general, pe strada Adrian din Turnu Severin eram vreo 15 copii şi
doar 2 biciclete.
Eu, taică-miu şi Simba ne aflăm în maşină, mergem la vie în a doua zi de Paşte. Simba, labradorul alb, stă pe bancheta din spate, palpitând de fericire că e cu noi. La fiecare curbă, Simba alunecă şi se trânteşte de geam, dar se redresează rapid. Din când în când, încearcă să ajungă la noi printre scaunele din faţă. Taică-miu vorbeşte cu el şi îl linişteşte. Îi zice „Ia spune ce vrei tu, băiatule“ şi lucruri din astea.
Totul se întâmpla acum fix jumătate de secol, cu o săptămână înainte să împlinesc 30 de ani. Într-o dimineaţă de joi, mergeam neatentă pe stradă şi am călcat în ceva moale (eram cu ochii în nişte obiecte mari şi grele folosite pe atunci, numite telefoane).
Înainte de toate, trebuie să vă spun nu doar că n-am plâns la moartea lui Robin Williams, dar nu am plâns nici după Michael Jackson, nici după Whitney Houston, Laura Stoica sau Mădălina Manole. Nu am plâns nici după Marquez, nici după Salinger. Poate că m-am întristat, poate că am ridicat din umeri a neputinţă, dar atât. În general, mă loveşte mai degrabă moartea oamenilor pe care i-am cunoscut personal şi pe care i-am mai şi iubit.
Am şase ani. Este un 1 Iunie de coşmar, cu o căldură orbitoare, care îmi topeşte espadrilele noi (deţin o singură pereche de espadrile, sunt roz, cumpărate din Piaţa Sârbilor, din Drobeta-Turnu Severin. Espadrilele vor avea o viaţă relativ lungă, de vreo doi ani, până când pantoful stâng se va găuri definitiv).
Moş Crăciun a ajuns mai devreme la copiii din judeţul Mehedinţi. Un
camion plin cu cadouri a sosit tocmai din Germania, iar ajutoarele
Moşului sunt membrii unor organizaţii, respectiv Masa Rotundă şi Cercul
Doamnelor.
