Aventurile marelui explorator Jacques-Yves Cousteau în Delta Dunării: a explorat o zonă sălbatică a României şi a transmis povestea ei lumii întregi

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Un bătrânel înalt şi uscăţel, cu ochi iscoditori, pasionat de aventură, a scris prima carte de vizită a României, cu mult timp înaintea prinţului Charles. Jacques-Yves Cousteau a dezvăluit lumii întregi, prin filmele sale, mirajul tărâmului sălbatic din Delta Dunării. „Este greu de crezut că mai există aşa ceva în Europa“, se minuna el.

Era 1991, la prea scurt timp după Revoluţie pentru ca traiul românilor să se fi schimbat simţitor. Totuşi, doar atunci, după căderea Cortinei de Fier, exploratorul francez Jacques-Yves Cousteau, în vârstă de 80 de ani la vremea aceea, putea să-şi ducă la îndeplinire proiectul la care visa: să descopere tainele Deltei Dunării, unul dintre ultimele locuri sălbatice din Europa. Nu într-una, ci în două expediţii, una în primăvara şi cealaltă în toamna lui ’91.

„Weekend Adevărul“ vă prezintă minunatele aventuri ale echipajului celui supranumit „Le Pacha“, „Comandantul“ adică, în apele şi prin stufărişul Deltei Dunării, văzute prin ochii omului de televiziune Radu Anton Roman, care i-a fost ghid, ai altor membri ai echipajului, ai celor care au trebuit să aprovizioneze vasul cu mâncăruri fine, şi ai lui Petre Roman, prim-ministru la vremea aceea. Povestirile vizitei oceanografului, cercetătorului şi producătorului de film conturează o imagine a României de la începutul anilor ’90, cu toate lipsurile de pe piaţă, cu mentalitatea oamenilor şi cu metehnele încă prezente ale comunismului.

CAMEMBERT, SOMON  ŞI LANGUSTE

Suntem, aşadar, în anul 1991, la sfârşitul lunii martie, pe o vreme numai bună de explorat canalele aproape sălbatice ale Deltei Dunării şi urmează ca vasul Jektoro (celebra navă Calypso a lui Cousteau nu încăpea pe canalele Dunării) să pornească în expediţie, cu comandantul Cousteau, căpitan neamţ, echipaj maghiar, specialişti din Franţa, Noua Zeelandă şi Cehia şi ghid român. Înainte de a ridica ancora, urmează, însă, şi prima grea piatră de încercare pentru partea română a echipajului, care trebuia să se ocupe cu aprovizionarea.

Ghidul Radu Anton Roman ar fi trebuit să aducă pe vas, peste noapte, tone de provizii de care românii nici nu auziseră la vremea aceea. Omul de televiziune relatează, în jurnalul de călătorie „În Deltă cu Jacques-Yves Cousteau“, publicat în 2001, zece ani mai târziu: „Îmi dă o listă (o am şi azi, am păstrat-o ca pe un document despre întâlnirea dintre culturi, continente şi civilizaţii). O citesc. Mă apucă sughiţul. Băieţii ăştia-s nebuni!“.



Redăm lunga listă, doar pentru a sublinia diferenţele culturale uriaşe: benzină pentru bărci, 400 de litri, ulei de amestec Castrol, naval neapărat, 20 de litri, 500 de pâini, 1.800 de litri de apă minerală, plată, vin roşu, St. Emilion şi Margaux de preferinţă, 50 de kg de carne de viţel şi de pui, brânză, numai Camembert, 20 de kg de cartofi, orez, cu bob lung, ceapă, dovlecei şi roşii. „Auziţi, în România lui ’91, la Tulcea, la sfârşitul lui martie, sâmbătă seara, la ora zece şi 4 grade Celsius, să vezi şi să crezi că găseşti dovlecei şi roşii! Şi câte şi mai câte!“, completează gurmandul realizator TV.

Lista continuă: păstrăv şi somon congelat, pepene galben şi struguri, mere, varză dulce, conopidă, ţelină, praz, vinete şi castraveţi, ouă proaspete, unt şi smântână, lapte la cutie, creveţi şi languste, ananas, banane şi mandarine, salată verde! „Totul în cantităţi navale, adică de la cincizeci de kilograme sau o mie de bucăţi în plus! Plus salamuri italieneşti, şunci englezeşti şi iberice, fileuri de ton, pateuri franţuzeşti, gemuri şi dulceţuri austriece, ulei de măsline, şi de sâmburi de strugure! Şi porumb cu bobul de lapte! Simt că mă apucă nebunia! Ce mama dracului cred ăştia?! Că sunt în halele Paris?“, se întreba Radu Anton Roman.

„CE-I AIA APĂ PLATĂ?“

Cum nu a fost loc de dat la întors, Radu Anton Roman a plecat, aşadar, în seara premergătoare pornirii în expediţie, în căutarea proviziilor sus-amintite. Salvarea lui, s-a gândit, trebuie să fie prietenul său Victor Iancu (78 de ani), om cu state vechi în Deltă, şeful Unităţii de Cazare şi Alimentaţie Publică din Tulcea la vremea aceea, iar acum director Navrom Tulcea.

Victor Iancu îşi aminteşte cu drag de prietenul său, Radu Anton Roman, deşi în noaptea aceea în care l-a sunat de la un telefon public cu o lungă listă imposibilă, l-a înjurat „corespunzător vreme de cinci minute“, după cum scrie Roman în jurnalul de călătorie. „Am înţeles de ce în magazia navei proviziile trebuiau să fie în cantităţi industriale: din echipaj făcea parte prietenul meu Radu Anton Roman, care avea un apetit extraordinar. Când se apuca să mănânce, ţi se făcea şi ţie foame, chiar dacă luasei masa cu puţin timp înainte. Cu aşa multă poftă mânca. Şi modul în care prezenta mâncarea... era excepţional!“, relatează Victor Iancu.

Despre noaptea aceea, directorul Navrom îşi aminteşte: „M-a sunat noaptea să-i fac rost de fel şi fel de alimente. Am alergat cu el peste tot ca să facem rost de tot ceea ce avea el pe listă“. S-a împiedicat, totuşi, când pe lunga listă a citit „apă plată“. „Apă plată n-am. Da ce-i aia?“, l-a întrebat Iancu pe Roman. Râde şi acum când îşi aduce aminte că nu ştia nimic despre apa plată: de unde se ia sau de ce e nevoie de apă plată când există apă minerală. Un alt produs de care nu a reuşit să facă rost a fost brânza cu mucegai. „Un astfel de produs se găsea la vremea aceea doar la marile restaurante de lux din Bucureşti“, spune Victor Iancu.
După îndelungi căutări, în magazia navei a ajuns un alt soi de vin, iar ananasul şi bananele au fost înlocuite cu mere ionatane. A făcut însă rost de salam de Sibiu, şuncă de Praga şi alte produse luate pe sub mână şi plătite cât nu făceau.

Imediat ce a fost rezolvată problema aprovizionării, vasul a ridicat ancora şi a plecat să cucerească şi ultimele ţinuturi sălbatice din Europa. Radu Anton Roman se temea ca nu cumva delta să-i dezamăgească pe marii oameni ai planetei. Ce putea să mai impresioneze pe cineva care a văzut Antarctica, s-a scufundat în Marea Roşie, a bântuit prin jungla Amazonului? Dar nu a fost să fie aşa. Omul de ştiinţă era fascinat de tot ceea ce vedea: sălbăticia locului, oameni, tradiţii. „Este greu de crezut că mai există aşa ceva în Europa“, spunea el.

JACQUES-YVES COUSTEAU, LA CURĂŢAT BLIDELE

Ghidul a fost surprins atunci când a observat, după câteva zile, că pe nava lui Cousteau nimeni nu dădea ordine. Fiecare ştia ce avea de făcut. Participau cu toţii la stabilirea programului de a doua zi, dar şi la treburile domestice. „Pe Jektoro nu am auzit pe cineva dând sfaturi sau ordine. Dacă cineva descoperea că e ceva de făcut şi putea s-o facă, o făcea el, nu punea pe altul. Odată, când echipa era ocupată, însuşi Comandantul a strâns şi curăţat farfuriile. Şi totul părea simplu, firesc, nimeni nu i-a smuls servil blidele murdare din mână strigând «Lăsaţi, mă ocup eu asta nu-i de rangul dumneavoastră». Am avut mereu sentimentul că toţi JYC (n.r. – aşa îl alinta Radu Anton Roman), marinar, bucătar, mecanic, transmiţionist, ghid, oceanolog, administrator, reporter, se uneau într-un fel de piramidă în jurul operatorului, ridicându-l acolo unde trebuia pentru o maximă performanţă“, mărturiseşte el.

image





Au bătut Delta Dunării în lung şi-n lat, au intrat pe canale nebătute, virgine, unde doar păsările sunt stăpâne, au dormit la lipoveni şi au intrat în bisericile lor. Au mâncat produse tradiţionale şi s-au rugat împreună pentru cei morţi. Au fost udaţi de ploi şi arşi de soare. Cu toţii s-au luptat cu ţânţarii, insectele care nu iartă pe nimeni.
Ghidul le-a destăinuit distinşilor oaspeţi cum trebuie să ceară peşte de la pescari, unde totul se negocia. „Dacă te duci la poartă şi îi ceri să-ţi vândă peşte, ţi-ai pătat obrazul. Dacă negociezi o coadă de peşte sau peşte de-un borş, el va fi mândru să te ajute“, le-a spus el.

LA CIMITIRUL DE BĂRCI

În timpul expediţiei, au ajuns şi la cimitirul de bărci de lângă lacul Matiţa de la Mila 23. Sute de lotci răsturnate stăteau arse de soare şi bătute de vânt. Ele aparţinuseră unor pescari lipoveni care muriseră. Roman şi-a dezvelit capul. Văzând asta, şi Comandantul şi-a scos, din respect, boneta de pe cap, apoi a întrebat care este povestea bărcilor, unele pe jumătate putrezite, altele parcă urcate pe mal de curând. I s-a spus că este tradiţia ca ambarcaţiunile pescarilor care au murit să nu mai umble pe apă, ci să fie duse şi urcate pe promontoriu, unde să putrezească de la sine.

În altă situaţie, în drumul lor prin deltă au dat de o plasă nesemnalizată de prins peşte, lucru care a pus în pericol barca şi ocupanţii din ea. Foarte supărat, un membru al echipajului a scos atunci un cuţit pentru a tăia plasa. Roman l-a oprit, spunând că nu este bine ce face, întrucât peştele care s-a adunat în avă  este mâncarea unei familii. „Să nu-ndrăzneşti“, i-a ordonat atunci şi Cousteau. Era lumea lipovenilor, trebuiau să se obişnuiască cu obiceiurile lor, să se descurce într-un loc unde nu existau reguli, ci doar lupta pentru supravieţuire.

Echipa de pe nava de cercetare nu ştia obiceiurile locului şi nici ce are voie sau nu să facă şi nu de puţine ori s-a aflat în primejdie de moarte, după cum relata Radu Anton Roman în jurnalul său. Tot în timpul primei expediţii, cea din martie, echipa s-a împărţit pentru filmări. Radu Anton Roman era pe canalul Sulina, când a văzut elicopterul echipei Cousteau care se rotea deasupra unei căpiţe de stuf. Şi-a dat seama că operatorul filma deţinuţii, lucru interzis.

Radu Anton Roman a început să urle speriat, din instinct: „Nu trageţi, măi băieţi“, dar nu îl auzea nimeni. De urgenţă s-a urcat în barcă şi a urlat operatorului: „Mai repede“. Au zburat peste valuri. „Mi-au dat lacrimile, am aceeaşi senzaţie sfâşietoare din 22 decembrie, parcă sunt din nou la Universitate, cu şirurile de soldaţi înarmaţi în faţa noastră“, îşi aminteşte el tensiunea acelor clipe.

A ajuns într-un final aproape de deţinuţii păziţi de poliţişti. Spre surprinderea lui, nimeni nu agita armele. Deţinuţii îşi vedeau de lucru, iar poliţiştii se mişcau leneşi pe lângă ei. „Vă rog să vă opriţi. Aţi intrat într-un obiectiv special, dacă nu vă retrageţi suntem obligaţi să deschidem focul“, a vorbit, într-un final, un poliţist.
Dar operatorul nu s-a lăsat. Neapărat dorea să facă un interviu cu un deţinut. I s-a spus că nu se poate şi că pentru acest lucru este nevoie de autorizaţie specială de la Bucureşti. „Şi aşa ne-aţi filmat destul din elicopter“.

Nici Cousteau nu înţelegea. A întrebat însă: „Ce-i asta, Radu? Muncă silnică în secolul XX?“ (Radu Anton Roman s-a gândit: „procesul de la Nürnberg îmi lipsea“). „Nu, nici pe departe, Commandant. După câte ştiu eu, e un sistem prin care puşcăriaşii îşi scurtează zilele de detenţie şi mai primesc şi bani“. În final, Cousteau a concluzionat: „Radule, dacă tot ce mi-aţi spus e adevărat, atunci sistemul vostru pare să fie mai bun decât al nostru“.



BRÂNZĂ DE OAIE LA APĂ

Expediţia e presărată şi de evenimente amuzante. O ceartă pe viaţă şi pe moarte a izbucnit între Radu Anton Roman şi bucătarul de pe vas după ce acesta i-a aruncat la apă brânza de oaie de care Roman cu greu făcuse rost de la machidoni. „Puţea“, s-a apărat bucătarul. „Patrick, nouă aşa ne place. Înţelegi? Suntem diferiţi de voi. Tu arunci brânza în fluviu în timp ce nişte oameni crapă de foame pe mal“, i-a spus atunci românul supărat.

BANI DE LA COUSTEAU, CONFISCAŢI DE PRIMAR

În altă zi, Roman a fost chemat de urgenţă la Crişan, acolo unde o ambacaţiune a fundaţiei a mers cu viteză mare în preajma malurilor, iar valurile au spart bărcuţele de la mal. Toţi lipovenii ieşiseră pe mal cerându-şi bărcile înapoi.  Într-un final, bărcile au fost plătite cu valută forte, 500 de dolari, dar şi cu două sticle de Calvados. Banii urma să-i împartă primarul, care în schimb a promis că le dă scândură pescarilor să-şi facă altele noi, iar marangozul din localitate urma să aibă multă treabă de acum încolo.

ÎNGRIJORAREA UNUI TATĂ

Despre omul Cousteau aflăm şi dintr-o întâmplare ce ar fi putut avea urmări dramatice: Diane, fiica lui, care îl însoţise în expediţie, a plecat pe un canal cu alţi membri ai echipei să fotografieze stârci, însă s-au pierdut şi seara nu au mai ajuns la vas. Roman le-a explicat că nu li se poate întâmpla nimic rău. „Dacă nu se izbesc de ceva care să le spargă barca, nimic. Nu pot fi răpiţi şi, cel mai probabil, s-au rătăcit“, a spus Roman, răspunzând astfel întrebărilor unui tată foarte îngrijorat.

Cel mai tare pe Roman l-a mirat comportarea comandantului. „L-am studiat pe JYC cât am putut de discret. Nimic nu i-a trădat îngrijorarea. Omul ăsta de optzeci de ani a trăit o viaţă în risc şi aventură. Şi-a văzut în mai multe rânduri prietenii murind, a pierdut şi un fiu. Dar nu a făcut din catastrofă o regulă. Asta pentru că a mai fost de sute de ori în situaţia de a-i aştepta, neputincios, pe cei dragi, aflaţi în restrişte, iar aceştia au venit, până la urmă“, scrie Roman în carte.

Povestea a avut un final fericit şi exploratorii de stârci au venit sănătoşi şi teferi la vas. Se rătăciseră şi au rămas fără benzină. Au ajuns dând la rame. Fiind noapte, navele mai mari care treceau pe lângă ei nu-i vedeau şi i-ar fi putut răsturna. Aşa că atunci când auzeau un motor, se refugiau lângă pâlcuri de vegetaţie.
Legătura dintre Radu Anton Roman şi Jacques-Yves Cousteau s-a făcut prin intermediul unei ziariste franceze, Christine Laurent, care l-a întrebat dacă nu vrea să facă parte din echipa lui Cousteau care va veni să filmeze în Deltă, fără însă să-i dezvăluie faptul că printre ei se va afla şi marele om.

„Cum să vă ajut eu?“ „Să mergi cu noi unde trebuie, să luăm ce hârtii trebuie“. „Nu trebuie nimic. Pentru o navă a lui Cousteau nu trebuie nimic. Dar cine-i comandantul ăsta?“ „Căpitanul vasului? O să vezi“. Nu mică i-a fost surpriza să constate că era însuşi „Comandantul“. „Atât de firav, umeri înguşti şi fragili, cocoşat, în eternu-i pulover pe gât, J.Y.C.“, redă Roman întâlnirea în jurnalul său.

image
image




ASCUNŞI ÎNTR-O CĂPIŢĂ, ÎN COLONIA PELICANILOR

Scopul celor două expediţii ale echipajului marelui explorator Jacques-Yves Cousteau în Delta Dunării a fost realizarea unor documentare care să arate lumea nevăzută a acestei zone de vis. Despre lupta din spatele camerei de filmat ne-a povestit profesorul universitar Adrian Gagea, în vârstă de 74 de ani, care a făcut parte din expediţia Cousteau din toamna anului 1991.

Firesc, aşa cum procedează orice iubitor al naturii, pelicanii trebuiau filmaţi în aşa fel încât puii care se hrăneau să nu fie deranjaţi. Nici filmarea din elicopter nu s-a admis, întrucât ar fi deranjat habitatul lor. Aceste păsări, spune profesorul Gagea, cuibăresc doar în câteva locuri extrem de greu de vizitat. „Am propus să construim câteva rogojini din trestie verde pentru camuflaj şi să folosim barca mea personală, fiind cea mai potrivită şi mai rodată pentru înaintarea prin lanurile de vegetaţii inundate“, povesteşte el.

După un zbor de recunoaştere cu elicopterul Calypso au descoperit o colonie de pelicani în nordul Deltei. „Aproape şase mii de exemplare, din care o treime erau pui de diferite mărimi. Vizitasem colonia în urmă cu mulţi ni. Acum, intrarea din canalul navigabil era năpădită de ierburi şi am înţeles că nu va fi deloc uşor să ne croim o cărare de câţiva kilometri ca să ajungem la balta coloniei. În capul bărcii mele stătea cu pagaia şi busola în mână François Sarano, la mijloc cameramanul Jack Jackson şi celebra fotografă Dominique Robert, iar eu, în spate, încercam să-mi fac drum printre plauri. Eram înconjuraţi de stuful înalt din toate părţile, şi ni se părea că numai busola lui François ne mai poate orienta spre balta pelicanilor“, îşi aminteşte profesorul român.

FIECARE CANAL CU GUSTUL LUI

Din când în când, Adrian Gagea băga degetul în apă şi o gusta, apoi dicta o altă direcţie de înaintare, spre stupefacţia coechipierilor. Erau aproape revoltaţi că nu urmau direcţia dată de busolă şi că se învârteau printre plauri. „Degeaba le-am explicat eu că apa adevăratei gârliţe care duce la baltă are alt gust, fiindcă este curgătoare ca un pârâiaş – ce-i drept, întortocheat, trecând uneori chiar pe sub plaurul pe care tocmai îl  ocoleam –, că tot neliniştiţi au rămas. Abia când am ajuns la o japşă (n.r. – depresiune de mică adâncime din Delta Dunării) cu orizontul mai deschis şi am văzut că pe cer zburau cârduri de pelicani, toţi în aceeaşi direcţie, ca o busolă vie, mi-au zâmbit uşuraţi“, scrie el în cartea „Dor de ducă la… pescuit“.
Nu era suficient. Pelicanii trebuiau aduşi mai aproape de obiectivul foto. Aşa că Adrian Gagea şi-a împletit repede un turban din papură şi alte buruieni, s-a dezbrăcat şi, înotând uşor, i-a ocolit şi a mânat cârdurile masive spre adăpost. „Numai pelicanii cei mai apropiaţi simţeau că ceva nu este în regulă cu căpiţa verde care pluteşte spre ei şi, prudenţi, se îndepărtau, de fapt se deplasau încotro doream… Seara la cină, pe vas, JYC asculta fascinat povestea filmatului în colonia de pelicani şi aproape că-i dădeau lacrimile de bucurie pentru succesul misiunii“, spune profesorul.

„COUSTEAU NU URMĂREA PROFITUL“

În toamna anului 1991, atunci când Radu Anton Roman i-a propus să facă parte din echipă, Adrian Gagea era directorul Centrului de Cercetări Interdisciplinare din Bucureşti şi profesor la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Facultatea de kinetoterapie, catedra ştiinţe medicale. Avea la activ 18 titluri de campion naţional la aruncarea greutăţii. Personalitatea lui Cousteau l-a marcat pentru totdeauna. „Era un tip fără niciun fel de şmecherie, care nu urmărea profitul“, spune profesorul.

FUMUL DE PE BANCNOTĂ

Grigore Baboianu (66 de ani), fostul guvernator al Administraţiei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării în perioada 2009-2012, l-a condus pe Cousteau într-una dintre expediţii pe traseul de la Sfântu Gheorghe la Tulcea. La acea vreme era director la Institutul Delta Dunării.

„Cousteau avea la el o bancnotă românească de 25 de lei cu Tudor Vladimirescu pe o faţă şi pe spatele ei era desenată o mare întreprindere prin ale cărei furnale ieşea fum. «Pentru estici, industrializarea înseamnă mult fum. Voi doar asta înţelegeţi prin dezvoltare: fum. Când pe bancnote veţi promova alte valori, atunci se va produce o schimbare în mentalitate, atunci vă veţi însănătoşi», mi-a spus el“, îşi aminteşte Grigore Baboianu.

Cousteau era fascinat de Delta Dunării, spune Baboianu. El a vrut vă vadă în ce măsură acest colţ de rai este afectat de economie şi de turismul neorganizat. De-a lungul Dunării, a luat probe de moluşte, specie care indică calitatea apei, întrucât este filtratoare. Concluzia a fost aceea că alarma a fost falsă: „Delta Dunării este un habitat miraculos din punctul de vedere al biodiversităţii care, deşi se află de decenii bune într-o stare avansată de degradare, are o capacitate ieşită din comun de a se regenera în mod natural“, declara Cousteau.

Radu Anton Roman povesteşte că a doua expediţie a echipei Cousteau în Delta Dunării a avut un caracter politic. Atunci a avut loc marea debarcare la Uzlina, în fosta casă a lui Nicolae Ceauşescu, vizita pe vas a lui Jacques Attali, preşedintele Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, apoi a lui Petre Roman. Echipa i s-a părut schimbată. Nu mai avea pasiunea din primăvară de a descoperi fiecare colţişor de natură. Erau „scorţoşi, ca nişte funcţionari“. Poate din obligaţiile pe care le aveau faţă de sponsori, se gândea el.  
 

image





CASA LUI CEAUŞESCU

În drum spre Tulcea, echipajul lui Cousteau împreună cu Grigore Baboianu au trecut şi pe la casa de vacanţă a lui Nicolae Ceauşescu de la Uzlina. Jacques-Yves Cousteau, după ce a aflat povestea ei, s-a interesat ce soartă are în prezent. „Aparţine de Centrala Delta Dunării şi ne-am bucura dacă Guvernul ne-ar transfera-o nouă, să facem centru de educaţie ecologică“, i-a spus Baboianu. Atunci, Cousteau i-a spus că urmează să se întâlnească cu prim-ministrul României de la vremea aceea, Petre Roman, şi îi va transmite această solicitare. „Foarte curând am şi primit decizia prin care ni s-a dat nouă această construcţie. Fosta casă de oaspeţi a dictatorului a fost transformată în sală de conferinţe şi spaţii de cazare pentru invitaţi, putea primi 40 de oameni. Ea a fost recepţionată chiar când eram eu guvernator“.

Acolo a avut loc prima conferinţă internaţională unde s-a discutat prima strategie de management a rezervaţiei, întâlnire la care au participat reprezentanţi ai Fondului Mondial pentru Mediu, BERD şi Birdlife International. De doi ani, fosta casă de vizite a dictatorului a fost preluată de Regia Autonomă Adminstraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.

ÎNTÂLNIREA FASTUOASĂ A LUI COUSTEAU CU PETRE ROMAN

Petre Roman, 69 de ani, a avut ocazia să petreacă cinci ore în compania lui Jacques-Yves Cousteau în România. Se cunoşteau de la Paris, acolo unde aveau un prieten comun: pe preşedintele François Mitterrand. Petre Roman îşi făcuse studiile în domeniul protecţiei mediului la Toulouse, teza lui de doctorat fiind în domeniul aerării cursurilor de apă, desluşind mecanismul prin care acestea se pot curăţa. Pe de altă parte, în anii ’75-’96, el derulase mai multe programe de cercetare în Delta Dunării. În timpul guvernării lui Petre Roman, a luat fiinţă Rezervaţia Naturală a Biosferei Delta Dunării, în anul 1990.

Întâlnirea dintre cei doi s-a întâmplat în toamna lui 1991. „Am survolat Delta Dunării. Era un om foarte drăguţ, deschis, inteligent, un om cu pasiune mare pentru minunile naturii. Avea un talent deosebit de a povesti lucrurile naturii, spune Petre Roman. Îmi spunea: «Tu eşti om de ştiinţă, tu ar trebui să le povesteşti», la care eu îi replicam: «Arta de a vorbi despre natură e a ta, tu atragi publicul»“, se mândreşte Roman.

A VENIT CU FLOTA MILITARĂ

Despre întâlnirea dintre prim-ministrul României şi Cousteau aflăm amănunte picante din cartea lui Radu Anton Roman. După mai multe telefoane date de la cabinetul prim-ministrului în care se anunţa că Petre Roman vine ba în Deltă, ba la Tulcea, într-un final a apărut şi escorta excepţională.

„Ne înconjoară, ca o coroană princiară, vasul amiral al flotei militare Tulcea, vasul mare, zis tot amiral, al prefecturii, precum şi alte câteva cutere şi iahturi diverse – poliţie, grăniceri, SRI, diverse alte servicii secrete, publice sau de pompieri – două elicoptere, plus câteva şalupe rapide. Nu venirea în România a lui Cousteau, cel mai popular om de pe planetă, atrăsese o asemenea Stridenta Armata. Deşi bietul Petrică Roman venea, aproape pe şest, să bea un şpriţ ca doi amici, la bordul unei nave prăpădite, prefectul şi armata, informate de serviciile de pază şi informaţii, înconjuraseră această vizită absolut neprotocolară cu fastul evenimentelor naţionale şi magistrale învăţate pe vremea lui Ceauşescu“, sunt însemnările lui Radu Anton Roman despre acel eveniment.

Echipa lui Cousteau nu putea să nu facă glume pe seama acestei pregătiri. Băieţii au scos pe punte puştile subacvatice şi au început să tragă la o ţintă de polistiren, apoi au agitat o arbaletă subacvatică uriaşă, întrebând prin portavoce unde e camera lui Petre Roman. „François scoate din cabina căpitanului un enorm revolver pentru rachete, îl pune la brâu şi, fălos, se plimbă pe punte. Vă imaginaţi agitaţia ce a cuprins brusc întrega flotilă, viermuiala de binocluri ce a acoperit toate navele din jur. Vânzoleala atinge paroxismul când François trage o spectaculoasă rachetă roşie de semnalizare, în trei trepte, printre cele două elicoptere. Pe nava poliţiei e dezvelită pe loc mitraliera grea, iar cele două cutere cu tunuri se lipesc de Jektoro. În râsetele şi aplauzele noastre, cei trei «terorişti» sunt dezarmaţi“, povesteşte întreaga scenă Radu Anton Roman.

HOMAR CU FRUCTE TROPICALE

Cina festivă a fost pregătită şi pe Jektoro şi pe Danubius, nava prefecturii Tulcea. Cousteau a decis, la sfatul lui Roman, să se mănânce aperitivul pe Danubius şi cina pe nava lor. Apoi, „începe năvala tuturor «S»-urilor speciale din ţară cu un ceas înainte ca Pierre Roman să apară“. Pe Danubius au cotrobăit prin toate ungherele, însă comandantul de pe Jektoro nu a permis „securităţii“ să urce pe vasul comandat de el.  
Într-un final a ajuns şi oaspetele de seamă, Petre Roman, la întâlnire. Mâncarea, din abundenţă pentru toată lumea. Cu acea ocazie, bucătarul s-a întrecut pe sine şi le-a adus, rând pe rând, la masă, salată de homar cu fructe tropicale, doradă în sos de foie gras, cocoş normand umplut cu migdale şi orez parfumat, struguri muraţi în zeamă de lămâie şi miere de tei alb, omletă norvegiană cu miezul de îngheţată din orhidee şi turkestan, flambată în rom jamaican.

Ne înconjoară, ca o coroană princiară, vasul amiral al flotei militare Tulcea, vasul mare al prefecturii, precum şi alte câteva cutere şi iahturi diverse – poliţie, grăniceri, SRI, diverse alte servicii secrete, publice sau de pompieri – două elicoptere, plus câteva şalupe rapide.



„DUNĂREA, UN FLUVIU VIU“

În urma expedieţiei echipei lui Jacques-Yves Cousteau pe Dunăre şi în Delta Dunării, s-a realizat un film în patru episoade, intitulat „Dunărea, un fluviu viu“. Filmul lui Cousteau a adoptat un stil comercial, ce amestecă filmul documentar cu pelicula artistică. Ca într-un film de aventuri exotice hollywoodian, el a avut o poveste, cu personaje principale, un scenariu şi actori. Subiecţii, doi-trei exploratori conduşi de obicei de marele oceanograf, descoperă un loc spectaculos din lumea întreagă. În timpul expediţiilor s-au folosit doar aparate de filmat profesioniste, pelicula fiind procesată cu costuri imense, în laboratoarele pariziene. La un metru de filmare trăgeau o sută de metri de bandă.

A SCHIMBAT VIEŢI

Personalitatea lui Cousteau a avut, mult timp, de la expediţie, o înrâurire deosebită faţă de mulţi români. Liviu Mihaiu (52 de ani), preşedintele Asociaţiei „Salvaţi Dunărea şi Delta“, spune că „întâlnirea cu acest mare om de ştiinţă m-a făcut să pornesc pe drumul ecologiei“. În peste un deceniu de activitate, el a încercat, alături de alţi ecologişti, să salveze paradisul apelor din România.

PRIMA VIZITĂ A LUI COUSTEAU ÎN ROMÂNIA, ÎN 1966

Jacques-Yves Cousteau a pus piciorul pentru prima dată în România în anul 1966. El a fost prezent la Constanţa, la lucrările Adunării Generale a Comisiei Internaţionale pentru Cercetarea ştiinţifică a Mării Mediterane, când a fost ales secretar general al acestui important for ştiinţific. După 11 ani, în 1977, oceanograful a revenit în România la bordul navei Calypso, pentru a studia gradul de poluare al Dunării şi al Mării Negre. Cu acest prilej, a făcut o scurtă vizită la Institutul de Cercetări Marine din Constanţa şi s-a întâlnit cu directorul instituţiei, contraamiralul Constantin Tomescu.

După mulţi ani, el avea să-i mărturisească prim-ministrului Petre Roman: „Am găsit oameni de calitate la Constanţa. Cercetătorii ar putea să facă multe dacă ar fi lucrat cu oameni de ştiinţă din lumea mare“. Numai că Nicolae Ceauşescu nu permitea nicio urmă de liberalism, toate descoperirile trebuiau să rămână secret de stat.

Jacques-Yves Cousteau, CĂPITANUL PLANETĂ

image
image





Jacques-Yves Cousteau s-a născut la 11 iunie 1910, la Saint Andre de Cubzac. El spunea mereu că are puţin din sângele celor mai aprigi şi mai sălbatici marinari ai Franţei, bretonii.
În primii ani, a fost grav bolnav, suferind de forme de anemie cronică, şi doar îngrijirea constantă şi costisitoare l-au salvat. Tatăl său era secretarul şi omul de încredere al unui miliardar, fapt care i-a permis să cheltuiască sume mari de bani.

În 1930 a fost admis la Şcoala navală franceză. La zece ani a scris primele versuri, iar concomitent lua cursuri de pian. La 13 ani a primit în dar un aparat de filmat.
În acceaşi măsură l-a atras şi apa.  La zece ani plonja în apă, iar câţiva ani mai târziu, aflăm din cartea lui Radu Anton Roman, a încercat să respire sub apă cu ajutorul unui tub.
La şcoală a fost un elev mediocru. Până în 1957 a urmat o carieră în Marina Naţională Franceză. După doi ani de ucenicie s-a îmbarcat pe nava-şcoală Jeanne d’ Arc, cu care a făcut înconjurul lumii. După absolvire, a continuat să călătorească în China şi URSS.  

Apoi, a vrut să devină aviator şi s-a transferat la Aviaţie, dar un accident de maşină l-a făcut infirm şi a fost nevoit să renunţe la zbor.
Lumea subacvatică a descoperit-o în 1937, alături de un căpitan în Marina Franceză şi un campion de pescuit submarin. Lor li se alătură Simone, tânăra care avea să-i devină soţie timp de 60 de ani.

În timpul războiului, Cousteau a fost ofiţer de artilerie pe crucişătorul Dupleix, perioadă în care a fost decorat pentru bravură, luptând împotriva nemţilor. El a îndeplinit şi o misiune de spionaj. La cererea Amiralităţii Franceze a pătruns în cartierul general italian din Mediterana şi a fotografiat o carte de coduri secrete, acţiune pentru care a fost decorat cu Legiunea de Onoare.

După ce Franţa a fost ocupată de nemţi, s-a dedicat în totalitate scufundărilor. În primăvara lui 1943 i-a apărut primul film „La 18 metri adâncime“.

Este coinventator al costumului de scafandru autonom dar şi iniţiatorul unei ştiinţe noi, arheologia submarină. Tot el a inventat mai multe aparate şi instrumente de cercetare subacvatică. „Multă lume atacă marea, eu fac dragoste cu ea”, spunea Omul Planetei.  

După filmul „La 18 metri adâncime“ urmează „Epave“, „Lumea tăcerii“, apoi serialul „Odiseea Comandantului Cousteau“.

Filmează apoi în Mediterana, Antarctica, Caraibe, mările Greciei, Nil, Saint Laurent. În 1992 începe cea mai ambiţioasă misiune: de a descoperi întregul bazin al Amazoanelor, din Anzi şi până în deltă. Rezultatul? Şapte filme şi un raport ştiinţific, premiat în întrega lume.

După Mississipi, Cousteau lansează în 1985 un alt serial  şi porneşte în expediţii în Cuba, Haiti, Capul Horn, Polinezia, Marea Cortez, coasta Pacificului, Noua Zeelandă, Austraia, Hawaii, Alaska, Galapagos, Insulele Maldive, Noua Guinee, Caraibe, Borneo, Thailanda, Indonezia, Filipine, Insula Paştelui.

În 1990, după căderea Cortinei de Fier, s-a îmbarcat pe Dunăre şi a realizat, în colaborare cu Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare, un film cu patru episoade, „Dunărea, un fluviu viu“. Ultimele expediţii au avut loc în Mekong, China, Mexic, Madagascar şi Baikal.

A murit pe 25 iunie 1997, lăsând în urma lui o lume mai bogată cu două treimi de planetă: adâncul apelor. 

image

Vă mai recomandăm:

Cadrilater, istoria ascunsă a unor graniţe semnate cu sânge - pământul românesc smuls Dobrogei de Marile Puteri

Vâlcovul, pământul pierdut de români. Lumea celor care nu cred în Biblie, sfinţi şi icoane - cum încercau lipovenii să scape de păcatul incestului


Insula Şerpilor, rana deschisă a României, de la stăpânirea bizantină la cea a „Sublimei Porţi“. Detalii din culisele faimosului proces de la Haga
 

Anatole Magrin, primul care a surprins Constanţa în imagini. Istoria fascinantă a celui care a fost fotograful regelui Carol I

Dobrogea, cel mai frumos pământ al României - botezată după un slav

 

 

Tulcea



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite