Stenograme din arhivele moscovite. Cum a încercat Tito să-l convingă pe Stalin să-i cedeze Timişoara şi Reşiţa

Stenograme din arhivele moscovite. Cum a încercat Tito să-l convingă pe Stalin să-i cedeze Timişoara şi Reşiţa

Iosip Broz Tito, arhitectul-şef a celei de-a doua iugoslavii

La începutul lunii ianuarie 1945, a avut loc o vizită la Moscova a unei delegaţii oficiale iugoslave conduse de Andrija Hebrang, trimisul special al lui Tito.

Istoricul bănăţean Mircea Rusnac a povestit pe blogul său despre o întâmplare destul de puţin cunoscută, de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, când liderul iugoslav Iosp Broz Tito (1892-1980) a încercat să obţină Timişoara şi Reşiţa. Statele învingătoare în război emiteau pretenţii, de multe ori nejustificate, asupra unor importante teritorii aparţinând vecinilor lor.
 
„Regimul comunist al lui Tito, mimând o supunere oarbă faţă de Stalin şi de Uniunea Sovietică, factorii principali de putere în zonă în acel moment, încerca să îşi asigure o substanţială lărgire a graniţelor în dauna aproape a tuturor vecinilor, inclusiv a unora, ca România, cu care popoarele iugoslave trăiseră în bună înţelegere până atunci. Astfel, regimul titoist urmărea să ocupe Istria şi Trieste de la Italia (reuşind în cea mai mare măsură), Carintia de la Austria, Macedonia de la Bulgaria, Epirul şi Tesalia de la Grecia şi intenţiona să anexeze întreaga Albanie, care urma să se contopească cu Kosovo într-o republică albaneză în cadrul noii federaţii comuniste. Faţă de România, conducerea iugoslavă se arăta tot mai interesată de Banat, unde locuia şi o importantă minoritate sârbo-croată”, susţine Mircea Rusnac.
 
La începutul lunii ianuarie 1945, a avut loc o vizită la Moscova a unei delegaţii oficiale iugoslave conduse de Andrija Hebrang, trimisul special al lui Tito. 
 
Stenograme din arhivele moscovite
 
El s-a întâlnit cu Stalin la 8 ianuarie, iar stenograma discuţiei a fost descoperită în arhivele moscovite de către istoricul Şerban Voicu, originar din Caransebeş. 
 
Hebrang a emis în numele guvernului său pretenţii la zone din Ungaria (Pécs şi Baja), Austria (Carintia), Italia (Istria cu Trieste, Pola şi Fiume). Şerban Voicu a menţionat: "În privinţa României, Hebrang a vorbit despre necesitatea de a încorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Timişoara, incluzând oraşul Timişoara: exista acolo un judeţ cu o populaţie exclusiv sârbească, în timp ce oraşul avea o populaţie preponderent germană, astfel că putea fi, de asemenea, încorporat la Iugoslavia".

 
"Logică tipică de putere învingătoare, fără a ţine seama de realitatea de pe teren! Judeţul Timiş-Torontal, deşi locuit de numeroase etnii, nu avea nici pe departe o <populaţie exclusiv sârbească>, cum pretindea delegatul iugoslav. Sârbii reprezentau abia a patra naţionalitate a judeţului, după români, germani şi maghiari. La fel, oraşul Timişoara nu era în niciun caz preponderent german, nicio etnie de acolo nedeţinând majoritatea absolută. Conform recensământului efectuat în 1930, germanii erau într-adevăr pe primul loc între naţionalităţile oraşului, dar numai cu 32%, fiind urmaţi de maghiari (31%), români (24%), evrei (7%) şi sârbi (2%)”, mai susţine istoricul Mircea Rusnac.
 
Prin urmare, argumentele cu care iugoslavii îşi motivau pretenţiile în faţa conducerii sovietice erau foarte şubrede. Stalin, ale cărui trupe ţineau România sub ocupaţie de mai bine de patru luni în acel moment, era bine informat asupra situaţiei de acolo decât sperase Hebrang. 
 
"O astfel de situaţie ar fi absurdă"
 
Hebrang a abordat trecut la o altă problemă, ce a schimbului de frontieră în zona Reşiţei.
 
„În această problemă, el a explicat că în acel oraş, situat pe teritoriul românesc la numai 20 kilometri de frontiera cu Iugoslavia, existau fabrici de fier şi oţel. Dacă se va dovedi imposibil de încorporat Reşiţa la Iugoslavia, spunea Hebrang, atunci ar fi extrem de important pentru Iugoslavia să obţină fier de la acele fabrici în alt mod. Aici măcar nu se mai aducea în discuţie aşa-zisul argument etnic, ci doar cel economic. Însă nici această a doua solicitare nu a avut mai mulţi sorţi de izbândă”, a povestit Rusnac.
 
Mirat de amploarea revendicărilor iugoslave, Stalin i-a răspuns lui Hebrang: “Dacă se va întâmpla asta, atunci veţi fi la cuţite cu România şi Ungaria şi veţi avea de luptat cu lumea întreagă; o astfel de situaţie ar fi absurdă”. 


 
Istoricul Mircea Rusnac subliniază faptul că, în momentul discuţiilor din 8 ianuarie 1945, România încă nu avea un guvern comunist, prim-ministru fiind în acea perioadă generalul Nicolae Rădescu. 
 
„Deşi regimul comunist iugoslav era mult mai apropiat din punct de vedere ideologic celui sovietic, totuşi acesta nu a avut câştig de cauză. România se afla deja sub ocupaţia Armatei Roşii, iar prin acordurile secrete cu puterile occidentale, Stalin avea cel mai important cuvânt de spus în afacerile sale interne şi externe. În scurt timp, la 6 martie 1945, sovieticii impuneau în mod direct guvernul procomunist al lui Petru Groza, iar ţara noastră intra în sfera lor de influenţă pentru 45 de ani. În acest mod se explică interesul lui Stalin ca teritoriul României să rămână intact, deoarece ea se afla oricum sub controlul său total. De aceea, cum am mai arătat, el a renunţat la plănuita anexare a Moldovei şi a susţinut, spre deosebire de Marea Britanie, restituirea întregului teritoriu de nord al Transilvaniei către România”, a mai povestit Mircea Rusnac.

Frontul Antifascist Slav nu s-a mai adunat la Timişoara
 
Frontul Antifascist Slav din România, aflat sub conducerea comuniştilor sârbi, a convocat la Timişoara un congres pentru ziua de 8 mai 1945, când urma să se solicite în mod oficial „unirea” Banatului cu Iugoslavia, ca expresie a voinţei întregii populaţii a regiunii! Prinzând însă de veste, autorităţile române au solicitat Înaltului Comandament Sovietic din Bucureşti interzicerea acestui congres, fapt ce s-a şi petrecut, deşi delegaţii din Iugoslavia îşi făcuseră deja apariţia la Timişoara. 
 
Tot atunci, sovieticii au dizolvat Frontul Antifascist Slav ca organizaţie politică, înlocuindu-l doar cu una culturală.
 
După reluarea relaţiilor normale, în anii 1954-1955, cele două state au renunţat la pretenţiile teritoriale reciproce şi între ele a domnit o atmosferă de bună vecinătate până în momentul prăbuşirii regimurilor comuniste.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: