INTERVIU Emeric Dembróschi: „Am fost desemnat cel mai bun jucător român din Mexic, în România nu am fost nici măcar printre primii zece”

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Emeric Dembroschi, Eroul de la Guadalajara FOTO: Ştefan Both
Emeric Dembroschi, Eroul de la Guadalajara FOTO: Ştefan Both

AMINTIRI Emeric Dembróschi a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre copilărie, despre primul contact cu sportul şi despre marile sale victorii.

Emeric Dembróschi a fost unul dintre cei mai mari fotbalişti ai României. „Dembo“, aşa cum este el poreclit, a fost desemnat cel mai bun jucător din echipa României de la Campionatul Mondial din Mexic, din 1970. Atacantul a marcat golul tricolorilor în meciul cu Brazilia lui Pelé. A jucat în prima divizie la doar două echipe: Dinamo Bacău/SC Bacău şi Politehnica Timişoara.

Lui Emeric Dembróschi i s-a ridicat o statuie în localitatea natală, Câmpulung de la Tisa (judeţul Maramureş). Dembróschi va împlini, în luna octombrie, 69 de ani.

„Weekend Adevărul“: Foarte puţină lume v-a scris până acum corect numele. Chiar şi Ilie Dobre, autorul cărţii autobiografice „Eroul de la Guadalajara“, a făcut o greşeală. Aşadar, oricât ar părea de ciudat, cum vă numiţi?

Emeric Dembróschi: Fiecare scrie numele meu cum consideră. Cum aude. Problema a pornit de la naşterea fiecăruia dintre noi, pentru că suntem şapte fraţi şi neamuri multe. Fiecare îşi scrie altfel numele. Aşa că nu ne numim toţi la fel în buletine. Ştiţi cum se întâmpla pe vremuri? Când se ducea taică-miu la Sfat (n.r. –Primărie) să declare copilul, funcţionarul îl întreba cum îl cheamă şi apoi scria cum auzea şi credea el că e bine. Din cauza asta, fiecare avem alt nume. Ba Dembrowsky, ba Dembrovszki, ba Demboschi. Oficial, ar fi trebuit să mă numesc Dembrovszki. La mine, unii scriu Emmerich sau Emerich. Dar eu în certificatul de naştere sunt Dembróschi Emeric. Nimeni nu a scris până acum exact aşa, cu acel „o“ lung din maghiară.

Dar de unde vine acest nume? Pentru că nu prea are sonoritate ungurească.

Dacă e cu „vski“ înseamnă că e polonez. Probabil că am avut ceva sânge de polonez. Poate fi şi ucrainean. Dar chiar nu ştiu. Dacă ţinem cont de cum se scrie acum, numele meu este categoric maghiar. Tatăl meu este maghiar, la fel şi mama, ca de altfel toate neamurile mele.

 

Sunteţi din Câmpulung de la Tisa. Era cândva o comună cu foarte mulţi maghiari?

Câmpulung de la Tisa a fost 100 la sută localitate maghiară. Un singur român era. Şi acela era felcerul, care a fost repartizat acolo. Eu până la 16 ani nu ştiam să vorbesc româneşte. De abia după ce am plecat la Sighet am început să învăţ limba română. E o zonă interesantă. De la Sighet până la Negreşti, satele sunt împărţite. Primul sat este românesc, Câmpulung de la Tisa este unguresc, urmează Săpânţa, românesc, Teceu Mare, tot unguresc. Pe urmă vine Remet, care este o localitate ucraineană. În satele ucrainene şi maghiare, nimeni nu ştia limba română. Dar nu existau discuţii pe teme etnice pe vremea aceea. Nici nu ştiam ce înseamnă problema asta. Oricum, acum s-au schimbat lucrurile. Au venit mulţi români şi în Câmpulung. Se poate spune că acum sunt jumate unguri, jumate români.

„LA ŞCOALA PROFESIONALĂ  AM ÎNVĂŢAT ROMÂNEŞTE“

Faceţi parte dintr-un neam mare, cu şapte fraţi. A mai ajuns cineva fotbalist?

Am fost două fete şi cinci băieţi. Unul din fraţi a murit imediat după naştere. În afară de mine, doar doi dintre ei au fost fotbalişti. Unul dintre ei a jucat la Voinţa Sighet, în ligile inferioare, de la Regiune până la Divizia C. Acum are 88 de ani. Este al treilea frate. El a jucat la cel mai înalt nivel, dacă se poate spune astfel. Celălalt a mai jucat pe ici, pe colo, prin comună. Fetele nu au făcut sport.

Emerich Dembroschi

Emeric Dembróschi, pe Stadionul  „Dan Păltinişanu“, din Timişoara FOTO Ştefan Both

Aţi fost mereu bun la sport?

 

Da. Eram bun. Şi la toate sporturile, nu doar la fotbal. La patine, la schi, la sărituri, la tenis de masă, volei, handbal. Acolo unde intram, ţineam să fiu întotdeauna cel mai tare. Nu ştiu cum se explică, probabil că e o genă de campion.

Aşadar, cum era normal, aţi început fotbalul pe uliţă. Pe maidanul din ce în ce mai puţin folosit astăzi. Cum erau acele vremuri?

Jucam non-stop fotbal. Echipele erau „Strada de sus“ cu „Strada de jos“, apoi şi la şcoală, clasa x cu clasa y. Dar taică-miu nu a vrut să mă lase la fotbal. Spunea că mă duc acolo să-mi rup picioarele. Am avut foarte multe scandaluri şi certuri. Numai eu ştiu câte bătăi am luat. Dar până la urmă a cedat.

Cu ce se ocupau părinţii?

Maică-mea era casnică şi avea grijă de gospodărie, iar tata era rotar în comună. Bineînţeles, avea în faţa casei şi un magazin mic. Familia noastră avea magazin şi în timpul războiului. Era o familie înstărită, dar în 1952 a luat colectivul tot. Am rămas cu nimic. Ceilalţi fraţi s-au însurat şi au plecat la Sighet, am rămas eu singur la Câmpulung. Am rămas în comună până pe la 18 ani. Dar făceam şi eu naveta la Sighet, unde mergeam la şcoală şi unde jucam deja fotbal la echipa de acolo.

La Sighet aţi făcut şcoala în limba română?

Mai întâi am făcut şcoala profesională, în limba română. Acolo am învăţat să vorbesc româneşte. Mi-a fost extrem de greu. Râdeau toţi de mine că nu ştiam limba. Dar am prins repede. Am făcut şi meditaţii la limba română. Am făcut trei ani de profesio¬nală, după care am devenit mecanic pentru utilaje colective, cu diplomă. Liceul l-am făcut la Bacău, la fără frecvenţă. Tot acolo am mai făcut şi doi ani de şcoală de maiştri. Aceste diplome nu m-au ajutat niciodată la nimic.

Emerich Dembroschi

Aţi făcut totuşi şcoală serioasă. A urmat şi Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport. 

Atunci aşa erau vremurile. Am mai făcut la Bacău un an de facultate, la Educaţie Fizică. Am fost nevoit să întrerup când m-am mutat la Timişoara. Acolo am intrat la Facultatea de Mecanică. După doar un an de Mecanică, am revenit însă la Facultatea de Sport, direct în anul al II-lea. Trebuia să intru la facultate, pentru că altfel nu se putea. Când am jucat la Politehnica, nu aveam niciun coleg care să nu fi fost la facultate. Toţi erau profesori, doctori, ingineri, economişti. Eu am făcut, evident, specializarea Fotbal. Am absolvit în 1977.  

„CÂND VENEAM CU BICICLETA ERAM GATA ÎNCĂLZIT“ 

Aţi plecat din comuna natală la 18 ani. Cum de aţi rămas aşa de mult la Câmpulung de la Tisa?

Păi a trebuit să rămân acasă, pentru că taică-miu s-a îmbolnăvit, maică-mea la fel, şi nu avea cine să lucreze. Pe lângă magazine, aveam şi grădină mare, cu livadă. Eu am lucrat tot timpul în copilărie. Când aveam 15-16 ani lucram în schimbul doi şi schimbul trei la fabrica de cherestea. Era un frig de crăpau lemnele. Dimineaţa la ora 7 erau –35 de grade Celsius afară. Iarna ţinea şi câte şase luni. De aia eram bun la patine, la sanie, la schi. Trebuia să lucrez, ca să existăm.

Când aţi început să jucaţi fotbal serios?

În 1960 jucam fotbal la Câmpulung de la Tisa. Apoi la Forestiera Sighet am făcut junioratul. Dar când aveam 16 ani deja jucam la echipa mare de la Sighet. În primul an am şi promovat în Divizia C. În meciul decisiv de promovare, eu am dat golurile. Dar făceam mereu naveta. Erau 12 kilometri între Câmpulung şi Sighet, însă aveam tren, autobuz, bicicletă. Când veneam cu bicicleta, dădeam de fiecare dată două goluri. Eram gata încălzit.

„MURĂTURA“

A venit apoi timpul să vă ia în armată.

Asta cu armata e poveste lungă. Am fost chemat la o unitate militară din Bucureşti. În fişa mea scria că sunt cerut de Steaua şi trebuie să ajung la acea unitate. Acolo se adunau toţi fotbaliştii. În fiecare an erau vreo 60 de jucători. Era unitatea militară pentru Steaua. Am fost aproape de ei. Veneau tot timpul antrenorii să vadă jucători, care erau de diviziile B şi C. Dar nu am rămas prea mult acolo. După 30 de zile am plecat la Victoria Roman. Cerut special de maiorul Luncan.

Ştiu că aici a fost de fapt o confuzie şi nu dumneavoastră eraţi în vizorul acelui maior, ci un verişor. Care este povestea?

 

Maiorul Luncan nu m-a văzut jucând niciodată. El îl ştia pe vărul meu, Otto Dembrovschi, cel care juca la Sibiu. Maiorul a crezut că e vorba de el. Când am ajuns la el în birou, prima întrebare a fost „Cum e la Sibiu?“. Am zis că eu nu ştiu cum e acolo, pentru că nu am fost. Atunci m-a întrebat de unde sunt. I-am spus că de la Sighet. Atunci Luncan l-a înjurat pe căpitanul care m-a dus la el. Exact aşa a zis: „Ai adus murătura asta aici!“. A sărit în ajutorul meu Vasile Ianul, care era căpitanul echipei de la Roman. A spus să mă lase la echipă, că sunt fotbalist bun. M-am dus la Sighet pentru dezlegare şi, culmea, nu au vrut să îmi dea dezlegarea dacă nu intram să joc în meciul cu Reghin. Ce era să fac? Am intrat, am dat trei goluri, am primit dezlegarea şi am venit la Victoria Roman.

Emeric Dembroschi


Bucurie după promovarea în Divizia A cu Dinamo Bacău
 

Şi echipa de la Roman era a armatei. Instrucţie aţi făcut? Ştiaţi să mânuiţi arma?

Nu am făcut niciodată instrucţie. Am jucat doar fobal. Am avut armă în mână, dar nu am fost să trag niciodată. Nu era de mine. Eu eram ocupat cu antrenamente şi cu fotbal.

Peste tot pe unde aţi jucat eraţi golgheter. Bănuiesc că nu aţi avut probleme la Victoria Roman.

Nu a fost aşa uşor la început. S-a întâmplat un episod ciudat. Am fost acasă în permisie, iar după ce m-am întors a trebuit să stau în picioare în tren pentru că nu erau locuri. Când am ajuns la Roman, m-autrimis direct în teren la un meci de verificare. De-al dracului, antrenorul m-a lăsat să joc tot meciul. La final eram mort. Am intrat într-o oboseală cronică. Peste câteva zile, a început campionatul. Am jucat catastrofal. Toţi spunea că „ăsta nu-i fotbalist“. M-a chemat generalul la raport. Mi-a spus: „Băi, soldat! ...ţi mama ta! Eu te-am văzut jucând. Nu erai cel de acum“. Atunci i-am zis că sunt mort de oboseală. M-a întrebat ce propun. I-am spus să mă lase trei zile să dorm.

 

Şi v-au lăsat să dormiţi trei zile?

Am dormit trei zile în linişte. Nimeni nu m-a deranjat. Îmi aduceau şi mâncarea, nu mă ridicam decât pentru a merge la WC. După trei zile am început să alerg. Şi mi-am revenit. Numai că antrenorul, Căpăţână îl chema, un mulău, nu m-a băgat să joc la primul meci. Până la urmă a venit un meci la Oaşul Negreşti, care s-a jucat pur şi simplu pe mocirlă. Vedetele din echipă s-au dat lovite. Nu puteau juca pe un asemenea teren. De abia s-a făcut un prim unsprezece. A venit antrenorul la mine şi m-a întrebat dacă pot să joc extremă stângă. Nu jucasem niciodată pe acel post, dar am spus da. Am intrat şi am bătut cu 6-2. Eu am dat patru goluri. La final, a venit generalul în vestiar şi a zis: „Ce ţi-am spus eu, măi, Căpăţână, că ăsta e fotbalist?“. Atunci am intrat pe locul meu, de vârf retras, şi am devenit golgheter în Divizia C.
 

Atunci au pus ochii pe dumneavoastră şi cei de la Dinamo Bacău?

Erau cu ochii pe mine. S-au făcut special două meciuri amicale între Victoria Roman şi Dinamo Bacău, pentru ca apoi să se facă şi trasferul meu. A plâns generalul când am plecat. Teaşcă era antrenor atunci la Bacău. Ţin minte că am ajuns în 7 ianuarie 1967. Au venit cu două maşini să mă ia de la unitatea militară din Roman.

Emeric Dembroschi


 

Aşadar, din soldat aţi devenit miliţian.


Da, pentru că Dinamo Bacău era echipa miliţiei. Nu am avut probleme la Dinamo, din primele meciuri am jucat titular, am dat goluri. Când am ajuns eu acolo, echipa era pe locul patru în Divizia B, iar la finalul campionatului am intrat în A. Toată lumea spunea că s-a realizat promovarea cu aportul meu. Am prins doar un retur, dar am devenit şi golgeterul echipei.


Cum şi când a fost debutul în Divizia A?


S-a întâmplat în anul 1967, într-un meci cu Steaua. Am bătut cu 2-1, iar un gol am dat eu. În primul an am terminat pe locul patru campio¬natul. Dar tot timpul ne-am clasat acolo, sus. Am jucat în Cupa UEFA sau Cupa Oraşelor şi Târgurilor, cum se numea atunci. A fost prima echipă din România care s-a calificat în sferturile de finală. Am stat şapte ani la Bacău. Au fost nişte ani foarte frumoşi.


PRIMUL ŞOC


Să nu sărim aşa repede peste episodul din Cupa UEFA. Ştiu că aţi fost scoşi de Arsenal Londra, care v-a bătut rău de tot. Cum a fost acel parcurs?

I-am scos pe cei de la La Valletta din Malta, o echipă  norvegiană, din  Oslo, şi pe scoţienii de la Kilmarnock. După aia, cei de la Arsenal Londra ne-au scos. Ei au şi câştigat trofeul.


Vreo amintire specială de la Londra?

Îmi amintesc că era iarna, iar în vestiarul lor era gresie pe jos. Când m-am descălţat, m-am ars la talpă. Aveau încălzire prin pardoseală. Ăsta a fost primul şoc. Terenul a fost nisipos. Şapte ne-au dat englezii. Noi am obosit repede pe acel gazon. La meciul de la noi, ei au jucat cu ghete cu cuie, pentru că terenul era îngheţat. Ne-au bătut şi atunci cu 2-0, dar eu nu am jucat, pentru că eram suspendat.


Aţi dus o viaţă de boier la Bacău. Aţi fost miliţian?
 

Da, aveam şi grad în miliţie. Aveam şi salarii de la miliţie. Prima dată îţi dădeau însă hainele de miliţie. Am avut şi eu echipament de miliţian, dar vă spun sincer că nu l-am îmbrăcat niciodată. L-am avut în dulap. A fost o perioadă frumoasă. Am stat la început într-un apartament cu trei camere, alături de alţi doi colegi. După ce m-am însurat, am primit alt apartament. 
 

Emeric Dembroschi

Alături de marele Pele
 

"Când am jucat la Politehnica, nu aveam niciun coleg care să nu fi fost la facultate. Toţi erau profesori, doctori, ingineri, economişti“

De la Bacău la Timişoara

Unde v-aţi cunoscut soţia?

La Piatra Neamţ. Ea stătea acolo pentru că soacra mea era farmacistă şi era repartizată în zonă. Dar nu e nicio poveste aparte. Ne-am cunoscut prin nişte prieteni comuni. Apoi s-a născut şi băiatul, pe 7 august 1973. Oricum, ei nu îi place să vorbesc despre noi. Tot timpul mă ceartă dacă spun ceva de ea.

Un episod important în viaţa dumneavoastră este retrogradarea cu Bacău, după un scandal monstruos. Povestiţi-ne ce s-a întâmplat atunci.

Am avut un scandal cu Dinamo Bucureşti. Din cauza anulării unui gol şi din cauza unui ofsaid. A ieşit o bătaie generală pe teren şi în afara terenului. Noi nu mai eram Dinamo Bacău, ci Sport Club Bacău. A trecut echipa la municipalitate. Meciul s-a jucat la noi. Eu am ieşit cu faţa curată din bătaie, dar pentru că eram căpitanul echipei, am fost chemat la comisie, la Bucureşti. Şapte inşi au fost suspendaţi pe câte doi ani şi unul pe viaţă. Este vorba de Munteanu, tatăl fotbalistului Vlad Munteanu. S-au dat pumni, picioare, tot ce se putea. După aceea, am retrogradat.

Aşa se face că aţi ales să plecaţi de la Bacău?

Eu aveam deja multe oferte, de la mai toate echipele din Divizia A, de la echipele mari din Bucureşti.

Aţi luat însă drumul Timişoarei.

M-am dus la Timişoara cu gândul să fac un tratament, să iau nişte injecţii de la doctorul Boici. Cât am stat la tratament, m-a văzut cineva la Hotel Continental şi a anunţat conducerea Politehnicii de prezenţa mea. Au venit după mine şi m-au luat exact când să plec. M-au convins să stăm de vorbă. Până la urmă, am mai stat câteva zile şi ne-am înţeles. S-a întâmplat în 1974.

Emeric Dembroschi

Cum aţi fost primit la Timişoara?

Timişoara m-a primit extraordinar. La primul antrenament, au fost 10.000 de oameni pe stadion. În acel an, au venit nouă jucători noi. Când au auzit că am fost transferat, a fost un mare eveniment. A fost frumos. Timişoara mi-a plăcut mereu, şi lor le-a fost drag de mine. Ultimul meci pe care l-am jucat în campionat pentru Bacău a fost chiar pe stadionul „1 Mai“ din Timişoara. Poli ne-a bătut atunci cu 3-1. Însă eu am dat un gol din lovitură liberă, de la 35 de metri, direct în vinclu. Lumea s-a ridicat în picioare şi a aplaudat ca la teatru.

Iată că i-aţi descoperit, de atunci, pe suporterii de la Timişoara.
 

La Bacău nu aveam galerie, dar stadionul era plin aproape tot timpul. Acolo toată lumea aplauda, toată lumea înjura. Nu exista încă galerie. La Timişoara a fost prima galerie de fotbal adevărată. Ştiu că această galerie a fost formată de Eugen Seracin şi de încă un tip. Era o chestie nouă şi era chiar frumos. Se cânta pe stadion, ne încurajau cu steaguri şi fulare. Era o treabă inedită.


Aţi ajuns, deci, la Timişoara, un oraş multicultural încă din 1974. A avut vreun impact acest lucru?


Tocmai de asta mi-a şi plăcut Timişoara. Puteai să vorbeşti orice limbă. Nu se uita nimeni la tine dacă vorbeai maghiară, germană sau sârbă. Dar în echipă nu ţin minte să fi avut mulţi unguri. Timişoara era un oraş multicultural, dar între timp şi aici s-au schimbat lucrurile. După ce a început construcţia fabricilor, au fost aduşi muncitori de peste tot din ţară.

Cea mai bună performanţă la echipa de club este doar o Cupă a României, câştigată  în 1980, cu Poli.

Am mai avut un loc trei în campionat. Dar acea Cupă a rămas singurul trofeu câştigat de mine ca jucător. În finală am bătut cu 2-1 pe Steaua Bucureşti. Au dat gol Păltinişanu şi Vişan. La întoarcerea la Timişoara ne-au aşteptat mii de suporteri în gară. A fost o mare bucurie în oraş. A fost atunci şi evoluţia în Cupa UEFA, când am eliminat Celtic Glasgow.

Emeric Dembroschi

Emeric Dembróschi (foto stânga), la câştigarea Cupei României, cu Poli Timişoara, în 1980 

Aţi participat vreodată la un meci aranjat?


Da de unde! Nu ştiu cine ştia de blaturi, cine nu, dar pe mine aceste lucruri nu mă interesau. Nici nu cred că îndrăznea cineva să îmi propună aşa ceva. Eu nu făceam şmecherii, nu aş fi acceptat niciodată.


Ca antrenor, nu aţi făcut cine ştie ce performanţă.

Nu mi-a plăcut foarte mult să fiu antrenor. Am antrenat mai mult la Politehnica, am mai antrenat CFR Timişoara –cinci ani, UMT, Electrica, Lugojul, la Sânnicolaul Mare, cu care am promovat. Au mai fost şi rezultate, dar nu cred că eram foarte pasionat de acestă meserie. 

“Mi-a plăcut Timişoara. Puteai să vorbeşti orice limbă. Nu se uita nimeni la tine dacă vorbeai maghiară, germană sau sârbă".

„Nouă ne tremurau izmenele că jucăm cu Brazilia“.

Emeric Dembroschi

"Dembo" în postură de antrenor la Poli Timişoara
 

„Weekend Adevărul“: Cum a fost primul contact cu naţionala de fotbal a României?
 

Emeric Dembróschi: Am jucat înainte câteva meciuri la lotul de tineret. Eram titular şi eram golgheter. Echipa de tineret a plecat timp de o lună într-un turneu în Africa, dar pe mine m-au lăsat acasă. Eu, care eram titular. Şi a plecat un coleg care nu a jucat niciun meci, Ene Daniel. A ajuns acolo cu pile. Toată lumea era cu pile. M-am supărat aşa de tare încât am spus că nu mă voi mai duce. Ei bine, mai târziu a venit o nouă telegramă de convocare la lot, moment în care eu am spus că nu merg. Au trecut trei zile, apoi am fost chemat în biroul preşedintelui de la Bacău, care mi-a spus că, dacă nu mă prezint la lot, putem fi suspendaţi. Atunci ne-am uitat mai atent pe telegrama primită şi am văzut că scrie „Lotul A“. Eram convocat la echipa mare şi eu de trei zile refuzam să mă prezint. Repede am făcut bagajele şi am fugit direct la Snagov. Asta a fost în 1968.


Ce a spus selecţionerul când v-a văzut că apăreţi cu trei zile întârziere?


Mi-a fost o ruşine! Era Angelo Niculescu antrenor. A venit cu mine Sătmăreanu, pe care îl ştiam. Mi-am cerut scuze şi am spus că am fost plecat în munţi şi oamenii nu au putut să dea de mine. Nu s-a supărat, m-a trimis în camera mea. Atunci a început aventura cu naţionala. Primul meci în naţională a fost cu Polonia, la Iaşi. Exact de ziua mea. Am bătut cu 1-0 şi eu am dat golul.


A urmat Mondialul din Mexic. A fost de vis?


De vis a fost calificarea la Campionatul Mondial din Mexic. Golul calificării din meciul cu Grecia l-am dat eu. Aşa a urmat Guadalajara.

Emerich Dembroschi

Dembróschi (dreapta), în faimosul meci cu Grecia care a trimis România la Mondialul din Mexic


Culmea e că din naţională lipseau tocmai Dobrin şi Răducanu.


S-a discutat atât de mult despre acest lucru, încât nici nu ştiu dacă mai are rost să pierdem vremea. Au lipsit şi Dobrin, şi Răducanu, şi Dan Coe. Pur şi simplu nu s-au putut obişnui cu clima de acolo. Nu erau în plenitudinea forţelor. Atunci s-a format o echipă nouă care, zic eu, a făcut faţă. În meciul cu Anglia am pierdut cu 1-0, am bătut Cehoslovacia cu 2-1. Nu am dat gol, dar am fost desemnat cel mai bun jucător. Iar la final am pierdut cu Brazilia.
 

„AM JUCAT PE O TEMPERATURĂ INCREDIBILĂ“


Meciul în care l-aţi întâlnit pe marele Pelé.

Era un meci în care, dacă aveam mai mult tupeu, poate reuşeam să facem mai mult. Părerea mea este că, dacă aveam şi noi jucători pe la cluburile din Europa, cu o altfel de mentalitate, puteam să ajungem până în semifinale. Nouă ne tremurau izmenele că jucăm cu Brazilia. Am jucat la ora 12 ziua, pe o temperatură incredibilă, aerul era umed. Lor le-a plăcut. Asta s-a întâmplat şi cu Dobrin. Mergeai pe stradă şi te împedicai din picioare. Eu m-am simţit însă extraordinar. Am dat şi gol. Ne-am 

luat la harţă cu ei.
 

Golul marcat în poarta Braziliei a fost cel mai important din carieră?


Avea o importanţă pentru că era la Campionatul Mondial. Dar la fel de valoros a fost şi golul marcat cu Grecia, pentru calificare. Ca rezultat era chiar mai important acela cu Grecia.


Ce aţi primit ca premiu din partea statului pentru participarea la Mondial?


Nimic. Doar 80 de dolari diurnă. Trebuia să primim 1.800 de dolari pentru participare, din partea FIFA. Dar noi nu am văzut nimic, pentru că a luat statul banii. Aşa erau vremurile.

Este accidentarea dinaintea meciului de baraj cu Ungaria, pentru turneul final al Campionatului European, cea mai tristă amintire cu naţionala?

În mod sigur a fost unul din cele mai grele momente. După două meciuri care s-au încheiat la egalitate, la Bucureşti şi Budapesta, a urmat partida decisivă, la Belgrad. Atunci s-a întâmplat să-mi rup meniscul chiar la încălzire. Până atunci nu am avut probleme cu accidentările. Eram un tip tare. Dar atunci am plâns. Şi nu de durere, ci de necaz. Am vrut să intru să joc aşa, dar chiar nu puteam. Pentru că nu eram eu aşa sensibil, după trei săptămâni de la operaţie eram deja din nou în teren. 

Emerich Dembroschi

"Dembo" sare la cap în meciul cu Anglia de la Mondialul din Mexic
 

“Eram convocat la echipa mare şi eu de trei zile refuzam să mă prezint. Repede am făcut bagajele şi am fugit direct la Snagov. Asta a fost  în 1968“

„Naţionala de azi este o echipă slabă“

Acum sunteţi scouter la Poli Timişoara. Căutaţi tinere talente. Ce vine din urmă?

Am fost prima dată scouter pe vremea lui Iancu, când m-a adus Gheorghe Chivorchian. Eu chiar ştiu despre ce este vorba acolo, jos. Umblu să caut un geniu, un fotbalist mai deosebit, dar nu-l găsesc. Sunt jucători buni, dar nimic ieşit din comun. A dispărut maidanul, a apărut internetul, părinţii nu sunt interesaţi să îşi trimită copiii la sport, aleargă toţi după existenţă. Nu se mai face sport la ora de educaţie fizică.

 

Şi în această situaţie, unde ajunge fotbalul românesc?

Nu ştiu. Uite că se mai adună câte un jucător bun. Poate, cine ştie, când se îmbunătăţeşte traiul din România, o să avem şi investitori, specialişti, infrastuctură, care acum e la pământ. Naţionala de azi e o echipă slabă.

România va juca din nou cu Ungaria în preliminarii. Cum credeţi că va fi meciul?
 

Nu cred că Ungaria este un adversar greu. E o echipă slabă. Ei nu au mai văzut de ani de zile un turneu final. 

Are statuie la Câmpulung de la Tisa

A circulat mulţi ani o legendă cum că aţi fi avut o statuie la Guadalajara. S-a dovedit că nu este nimic adevărat. Cum s-a împrăştiat acest zvon?

Statuia trebuia să fie pe aşa-zisa „Alee a fotbalului“. Era un proiect al mexicanilor, cu 16 statui care ar fi urmat să stea lângă stadionul „Azteca“. În 1972 trebuia să se facă un meci amical între cei mai buni 16 de la Mondial şi o echipă a lumii, iar atunci să se inaugureze şi aleea cu busturile jucătorilor. Dar până la urmă a fost anulat meciul. Nici nu ştiu din ce cauză. A rămas o legendă că sunt omul cu statuia la Guadalajara. Unii chiar credeau că am statuie. Oricum, după ce am fost desemnat cel mai bun jucător român din Mexic, în acel an, în România, nu am fost nici măcar printre primii zece jucători la finalul anului. Chiar dacă şi în campionatul intern am dat gol după gol. Asta a fost o altă mare dezamăgire a mea. Toată presa internaţională m-a văzut cel mai bun jucător din echipa României, numai pentru presa sportivă din România nu existam. Un singur ziarist mi-a dat calificativul de cel mai bun.

 

Dar iată că, după mulţiani, aţi devenit totuşi omul cu statuie.
 

Asta aşa e. Am statuie la Câmpulung de la Tisa, unde m-au făcut şi cetăţean de onoare. În fiecare an, în luna septembrie, există un turneu de fotbal intitulat „Cupa Emeric Dembróschi“, de Ziua Câmpulungului. Sunt invitat în fiecare an. Îmi place statuia. Este realizată de sculptorul Ştefan Balazs, care a realizat o serie de monumente şi în Timişoara, printre care şi troiţa de la Catedrală.

Emeric Dembroschi

Dembróschi, în faţa statuii sale din Câmpulung de la Tisa

Cum văd localnicii prezenţa acestei statui?


La început, statuia a fost în faţa bisericii. Acum au mutat-o lângă sala de sport, care îmi poartă numele. Când a fost vizavi de biserică, povestea un prieten de-al meu că a văzut două babe care 

s-au oprit în faţa statuii şi se închinau. Prietenul le-a spus: „Închinaţi-vă, închinaţi-vă la sfânt!“. Eu am şi dorit să fie mutată statuia de acolo. 

După ce am fost desemnat cel mai bun jucător român din Mexic, în acel an, în România, nu am fost nici măcar printre primii zece jucători la finalul anului. 

“Un prieten a văzut două babe care s-au oprit în faţa statuii şi se închinau. El le-a spus: «Închinaţi-vă, închinaţi-vă la sfânt!».

CV 

Eroul de la Guadalajara

Numele: Emeric Dembróschi
Data şi locul naşterii: 6 octombrie 1945, Câmpulung de la Tisa (judeţul Maramureş)
Starea civilă: Căsătorit
Studiile şi cariera:  A făcut şcoala profesională, apoi liceul la fără frecvenţă. A absolvit Facultatea de Sport în anul 1977.
A jucat pe postul de atacant şi a marcat 108 goluri în Divizia A.
A jucat la: Foresta Sighet (1962-1965), Victoria Roman (1965-1966), Dinamo Bacău/SC Bacău (1966-1974) şi Politehnica Timişoara (1974-1981).

Emeric Dembroschi

Dembróschi, alături de cartea biografică scrisă de Ilie Dobre
 

A evoluat în 27 de meciuri pentru echipa naţională a României (1968-1973). A marcat 9 goluri.
Antrenor la Politehnica Timişoara în două perioade: 1983-1985 şi 1994-1997.
Debut în naţională: România-Polonia (2-1), 1968.
Momentul de glorie: Campionatul Mondial Mexic 1970 şi golul împotriva Braziliei.

Cea mai bună clasare în campionat: locul 3 cu Poli Timişoara în sezonul 1977-1978.

Câştigătorul Cupei României cu Poli Timişoara în 1980.

Familia: Are un băiat, inginer la Timişoara.

Locuieşte în: Dumbrăviţa (lângă Timişoara).

Timişoara



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite