FOTO Povestea unei evadări din România comunistă. Opt zile târâş, foame şi sete la graniţa cu Iugoslavia

DESTIN Robi Kohl a fugit din ţară în 1989, cu doar câteva luni înainte ca regimul comunist să se prăbuşească. A trecut prin puşcăriile sârbeşti, prin lagăre, a muncit cu ziua în Germania şi s-a îmbogăţit la bursă. S-a întors în ţară în 1996.

Timişoreanul Robi Kohl (44 de ani) este unul dintre cei care au vrut cu tot dinadinsul să fugă de comunism. La mijlocul anilor ’80, Robi era un adolescent prea rebel pentru acele timpuri, cânta într-o formaţie rock şi nu ducea lipsă de nimic, dar dorinţa de a scăpa de comunism era de nestăvilit.

Timişoreanul cânta într-o trupă încă din timpul liceului de Informatică însă prima şi cea mai importantă formaţie a sa s-a numit  Bastion. 

Cu băieţii din trupă, Robi a avut şi primele două tentative de fugă. În 1988 şi, mai apoi, în primăvara anului 1989. Însă de fiecare dată s-au întors pentru că planul nu era considerat prea sigur. Riscurile erau mari, iar ei nu erau destul de pregătiţi. 

„Puteai fi împuşcat la frontiera cu Iugoslavia. Îţi trebuia un curaj nebun“, spune Kohl, după 24 de ani. După primele încercări eşuate nu s-au lăsat învinşi. Şi-au încercat norocul şi a treia oară. Singura persoană din familia lui Robi care ştia despre planul lui de a fugi din ţară a fost sora lui. 
 

„Părinţii se gândeau că plec. În ziua decisivă, toată lumea ştia că mergem la Herculane, un loc unde ajungem des. Înainte de plecare, mama nu a vrut să mă pupe, nu a vrut să-şi ia rămas bun şi nici să-mi dea binecuvântarea. Simţea ceva. Din păcate, tata a şi murit în noiembrie 1989, nu am mai apucat să-l văd“, mai povesteşte Robi.

TÂRÂŞ PE GRANIŢĂ

Pe 10 iunie 1989 au plecat cu un taxi care i-a dus până în satul Naidăş, care se afla la graniţa cu Iugoslavia. Robi Kohl era însoţit de unul dintre colegii din trupă, Sorin Motorga, şi de un prieten care lucra la fabrica Guban.

„Eram aşa: un neamţ, un ungur şi un român. Aveam cu noi o busolă, o hartă şi am aşteptat noaptea. Doar noaptea mergeam. După două seri de mers, ghinion! Ne-am întors exact în locul de unde am plecat. Ne-am plimbat, practic, pe graniţă. Băieţii au venit cu ideea să trecem Dunărea. Dar eu nu ştiam să înot, astfel că s-a renunţat la acest plan. Am aşteptat din nou să vină noaptea şi am pornit la drum“, îşi aminteşte Robi Kohl.
 

Robi Kohl în timpul armatei

Cei trei fugari înaintau doar noaptea, pe burtă, târâş, în beznă totală. Secretul era să nu fie văzuţi de militarii din foişoare.

„Am ajuns la un loc pe unde trebuia să trecem Nera. Din nou, aceeaşi problemă: eu nu ştiam să înot. La un moment dat, am auzit soldaţii care strigau: «Stai că trag!». În secunda următoare au şi tras. Am înlemnit! Ştiam că dacă ne prind ne vor bate, vor urina pe noi, ne vor umili. Parcă era mai bine să fim împuşcaţi. De fapt, i-au prins pe alţii, săracii, care voiau să fugă. Erau aşa de multe grupuri că aproape ne călcam pe picioare“, povesteşte Robi.

CUM A ÎNCEPUT SĂ CREADĂ ÎN DUMNEZEU

Trecuseră deja trei zile şi ei nu au reuşit să treacă graniţa. Orbecăiau noaptea, iar ziua se odihneau. În cea de-a treia noapte au căzut într-o râpă, tot în zona Nerei, şi aproape că le cedau nervii. În seara aceea au adormit uzi leoarcă.

„De acolo mi se trag problemele de sănătate acum. Când ne-am trezit, era un soare superb. Se vedea o vale întreagă la picioarele noastre“, continuă Robi. De data asta, au hotărât să continue drumul ziua. Au dat imediat de un stâlp pe care era scrijelit „AMR“: era un punct de pază, dar care funcţiona doar noaptea. „Dumnezeu a fost din nou cu noi“, oftează Robi Kohl.
 

După opt zile au ajuns, în sfârşit, pe teritoriul Iugoslaviei fără să-şi dea seama. Au mers cu tupeu două zile.

„Primul sat din calea noastră era sârbesc. Am ajuns în curtea unui om unde ne-am îndopat cu prune. Ne-a fost foarte foame şi sete. Am ajuns să bem apă din mocirle. Ne umezeam doar gura şi buzele. În condiţiile astea am început să delirăm. Era epuizare fizică şi psihică. Pot să spun că atunci am devenit credincios. Acolo numai la Dumnezeu mă gândeam şi ceream ajutor. Am dat de un lan de porumb. A fost o fericire! Ne-am îmbrăţişat, am ţipat“, îşi aminteşte Robi.
 

ÎNCHISOAREA DE LA PANCEVO

Deşi erau în Iugoslavia şi visul lor părea realizat, încă era devreme pentru bucurie. Planul lui Robi şi al colegului de trupă era să ajungă în America. Prietenul lor, etnicul maghiar, voia să ajungă în Ungaria. Dar pasul următor era să ajungă cu toţii la Belgrad, în lagărul de refugiaţi.
 

Au urmat alte două zile de mers pe jos, pe o ploaie torenţială. Când nu au mai putut merge pe câmp, au ieşit la drum, pentru a face autostopul. Prima maşină care a trecut era chiar de poliţie.

„Ne-au urcat într-un Zastava şi ne-au dus la Pancevo. Cei duşi la Vârşeţ erau trimişi înapoi, în România. Era o înţelegere dintre state, iar sârbii primeau bani de la români dacă trimiteau fugarii înapoi. Pe noi ne-au dus la închisoarea de la Pancevo, unde ne-au dat de mâncare o bucată de tobă şi o jumătate de pâine. După zece zile de foame eram ca nişte câini“, mărturiseşte Kohl.

   Poze de pe primul paşaportul german

 După o scurtă vizită la tribunal, au fost condamnaţi la 21 de zile de carceră pentru trecere frauduloasă a graniţei. 

„Era puşcărie adevărată. Jumătate dintre cei de acolo erau români, jumătate – sârbi. Toţi românii erau speriaţi. Eram izolaţi total, nu puteam să comunicăm cu exteriorul. Ne mai scoteau la lucru, la demolări, să dăm molozul jos de pe cărămizi. Eu nu prea am vrut să muncesc, dar mi-a tras un sârb o lopată de m-am dus apoi cu plăcere“, relatează Kohl.

LAGĂRUL ONU DE LA BELGRAD

După 21 de zile a fost eliberat din închisoarea de la Pancevo. Următorul pas era Padinska Skela, lagărul ONU de la Belgrad. Puşcăria de la Pancevo era floare la ureche faţă de ce a fost în lagăr.
 

„În camere de zece locuri stăteau 34 de persoane, iar într-un colţ se afla WC-ul turcesc, practic o 

gaură în podea. Aerul era irespirabil. Dormeam pe saltele. Eu am avut onoarea să dorm sub masă. Toate celelalte locuri erau ocupate. A fost oribil. La masă ne serveau extrem de puţină mâncare. La Pancevo m-am îngrăşat, aici am făcut foamea. Foarte mulţi români cereau să fie duşi înapoi, în ţară“, spune Robi Kohl, care a avut noroc să stea doar o noapte acolo.
 

Pe Robi Kohl şi pe prietenul lui de etnie maghiară i-au lăsat să plece, în timp ce pe Sorin Motorga l-au oprit acolo. Într-un final, acesta a reuşit să ajungă într-un lagăr din Austria, iar de acolo, în America.
 

„Despărţirea a fost dureroasă şi mizerabilă, cu lacrimi în ochi. Nu aveam ce face. Uneori, în viaţă trebuie să alegi. Şi nu tot timpul este ce îţi doreşti“, mărturiseşte Kohl. 

Germania, succesul şi revenirea în ţară

După ce a fost eliberat din lagărul ONU, a trecut  printr-un alt lagăr, tot la Belgrad. După exact două luni de stat în Serbia, în august 1989, a primit paşaportul nemţesc şi un plic cu 200 de mărci, din care trebuia să ia un bilet de tren până la Nürnberg. Şi aici tot un lagăr de primire îl aştepta, dar unul deschis. 

„M-au cazat omeneşte, într-un bloc turn. Era un cartier întreg rezervat oamenilor veniţi din toată lumea. Erau foarte mulţi etnici germani din Rusia, Kazahstan, Uzbekistan, foarte puţini români. A urmat interogatoriul luat de Securitatea germană“, spune Kohl.
 

În lagărul de la Rastadt, în Germania
 

Deşi era etnic german, culmea!, Robi Kohl nu vorbea limba germană. Tatăl său a fost foarte supărat că a fost luat pe front de armata germană, în timpul războiului, tocmai când ar fi trebuit să se căsătorească. Acesta a dezertat după un an şi nu a vrut să îşi înveţe copiii limba germană.

„Securitatea nu înţelegea de ce nu ştiu nemţeşte. Eram suspect, puteam să fiu spion al statului român acolo. Îmi puneau mereu aceleaşi întrebări timp de două săptămâni. Mi s-a părut absurd. Am cedat nervos şi le-am spus să mă trimită înapoi. Mi-am dat seama mai târziu ce s-a întâmplat. Un om care minte îţi repetă cu exactitate de o sută de ori aceleaşi răspunsuri. Cel care nu are nimic de ascuns mai improvizează, spune de fiecare dată cu alte cuvinte şi la un moment dat se revoltă“, spune Robi Kohl.

11 MĂRCI ŞI 40 DE PFENNIGI LA BANDĂ
 

După două săptămâni, la începutul toamnei, a devenit un om liber. S-a mutat într-un

alt lagăr de refugiaţi, la Rastadt. Aici a ajuns într-un apartament alături cu doi bătrâni polonezi şi un rus şi a aşteptat ca statul german să îi găsească de lucru. 
 

„Mi-au dat de lucru la bandă, la un depozit de medicamente. Primeam 11 mărci şi 40 de pfennigi pe oră. Puneam capace pe cutii. Acolo nu trebuia să ştii germană. În şase luni am învăţat şi limba, pentru că mă trimiteau şi la cursuri“, a mai spus Kohl.

Din primii bani şi-a cumpărat o chitară, iar după şase luni şi-a dat demisia. Spune că nu era de el munca. 

INVESTITOR LA BURSĂ
 

În decembrie 1989, când a izbucnit Revoluţia la Timişoara, Robi Kohl a simţit că se prăbuşeşte lumea peste el. L-a cuprins disperarea că nu poate fi şi el părtaş la evenimentele din oraşul său.

„Nu mi-a venit să cred. Vroiam să fiu şi eu acolo. După ce aveam deja cetăţenia germană m-am decis să mă întorc la Timişoara. Asta a fost în 1991. Dar nu mi-a plăcut, aşa că am revenit în Germania şi m-am înscris la Facultatea de Matematică, în Mainz. Între timp, m-am angajat la o firmă de asigurări şi am început să investesc la bursă“, declară timişoreanul. 

Robi Kohl se bucura de libertatea din Germania

Patru ani nu a mai fost în România. Afacerile la bursă i-au mers bine şi a câştigat pe măsură. În 1996 a decis să se întoarcă definitiv în România. 
 

A CUMPĂRAT IMOBILE ÎN TIMIŞOARA

„Am vrut să îmi clădesc viitorul în România. Cu bani puteam să fac ceva. Am continuat cu bursa în România. În două săptămâni am pierdut toţi banii după un mic «crash» în Asia. Acolo peste noapte te poţi îmbogăţi, dar tot peste noapte poţi să sărăceşti. Banii câştigaţi de tine sunt bani pierduţi de cineva. Eu am rămas doar cu ce am cumpărat. Am fost inspirat să investesc în imobiliare“, explică Robi Kohl.

A cumpărat imobile în Timişoara cât să îşi asigure o viaţă liniştită. Acum, pentru a-şi mai rotunji veniturile, dar şi din hobby, predă ore de chitară. Are doi copii care îi calcă pe urme: Lucas şi Jacqueline Kohl sunt elevii la Liceul „Nikolaus Lenau“ şi membri în Peregrinii, cea mai tânără trupă de world music din România. 

Robi alături de fiica Jaqueline 

„Voiam să fugim ca să să devenim vedete“

În anii ’80, regimul comunist devenise mai apăsător ca niciodată. În toată ţara se făceau în şoaptă planuri de evadare peste graniţe. Unii au avut noroc şi au reuşit să emigreze din prima. Alţii, abia după mai multe încercări sau deloc. Pe Robi Kohl, muzica a fost cea care l-a convins să fugă. Cu trupa Bastion, Kohl, la mijlocul anilor ’80, cânta un speed-metal dur, ceva ce, în mod normal, era inacceptabil în societatea „curată“ dorită de Ceauşescu.

Printre colegii de formaţie s-a aflat şi Ramon Radoslav, care mai târziu a ajuns basist în trupa „Cargo“, dar apoi a ales să trăiască în Canada.

„Făceam repetiţii în sala în care au fost cândva şi cei de la Phoenix, la Sala Lira. Era trendy să spui că ai trupă. Avem un fan club foarte mare“, rememorează Robi.
 

MOMENTUL DECISIV

Criza alimentară de la sfârşitul anilor ’80 nu i-a afectat prea mult familia lui Kohl. Părinţii săi se ocupau cu creşterea porcilor în cartierul timişorean Ronaţ, ceea ce le asigura un trai decent pentru acele vremuri şi chiar vindeau şi altora.

„Aveam tot ce ne trebuie. Aveam Pepsi, aveam carne, aveam chiar şi maşină personală. Şi pentru muzică aveam cele mai moderne scule. Niciunul din trupă nu era răpciugos. Am avut o tinereţe minunată. Aveam bani pentru că vindeam Otteri de la Guban, dar era sistemul idiot. Noi voiam să fugim pentru că am visat să devenim vedete, pentru că voiam să cântăm. Repetam ca turbaţii, dar aveam cel mult două concerte pe an, şi acelea obţinute cu pile“, povesteşte Robi Kohl.

Robi Kohl cu trupa Distress din Germania (al doilea de sus)

Momentul care i-a convins atunci să rişte a fost un concert de la festivalul TIM Rock din 1988. A fost, de altfel, şi ultima ediţie a acestui eveniment, care a fost imediat interzis.

„Înainte de concert trebuia să mergem cu textele la şefa de la «Cultură», pentru aprobare. Nu era o glumă cu ea. De fiecare dată, avea ceva de comentat. Ea a fost prezentă şi la concert. După ultima piesă, fanii noştri ne-au chemat la bis. Nu mai puteam să cântăm. Ei nu s-au potolit şi de supărare au lovit-o pe şefa de la «Cultură» cu un măr în cap. Ne-a promis că nu vom mai cânta şi s-a ţinut de promisiune“, povesteşte Robi.

Citiţi şi:
 

FOTO Aventurier în Indonezia: Românul care experimentează traiul aproape primitiv al papuaşilor

Fabuloasa poveste a regelui bănăţean din Insula Timor

FOTO Bioenergeticianul român care-i tratează pe călugării budişti din Thailanda

Copiii care cântă muzica Timişoarei de altădată. Cine sunt puştanii-minune din trupa Peregrinii