Acest text nu este despre nostalgie şi, mai ales, acest text nu este despre Bucureşti. Este un text despre Timişoara, locul din care a trebuit să plec pentru a se transforma dintr-un simplu oraş în „acasă“. Şi mai este un text despre acei mulţi oameni (pe unii îi ştiu, pe alţii doar îi intuiesc) care există în mai multe locuri în acelaşi timp: locuiesc într-un oraş, se gândesc să se mute în altul, tânjesc după viaţa trăită într-un al treilea, dar îşi vizitează familia în al patrulea oraş. Nomazii.

Oamenii care nu au curaj să îşi mute toate lucrurile într-un singur loc pentru că nu sunt siguri dacă vor să rămână acolo. Oamenii care nu se ataşează de garsonierele pe care le închiriază, care îşi spun mereu că a mai rămas timp, că asta e doar o viaţă de probă, că trăim într-un fel de delegaţie, aşteptăm ceva, apoi altceva, găsim noi sensul cumva. Oamenii care se tem de hotărâri. Care se mulţumesc cu o plită în locul unui aragaz. Care au doar două farfurii şi două tacâmuri. Care nu păstrează borcanele pentru că nu au de gând că facă niciodată zacuscă. Oamenii care nu vor să îşi facă planuri de revelion cu trei luni înainte, care îşi aduc din alte oraşe hainele groase iarna şi care le duc înapoi primăvara. Care nu vor, sub nicio formă, să înveţe să facă prăjituri. Oamenii ca mine.

Există o anumită formă de rezistenţă faţă de lucrurile noi care vin spre tine, o reticenţă dubioasă faţă de orice formă de ataşament, care, în timp, se atenuează. Faţă de lucruri şi faţă de oameni. Pe de altă parte, nu ştiu exact cât timp mi-a trebuit, dar în Timişoara am trăit în mult mai multe feluri. Am construit lucruri, m-am îndrăgostit de străzi şi m-am apropiat de oameni. Nu ştiu dacă aşa ceva mai poate fi posibil, nu ştiu dacă ne e dat să iubim unul sau mai multe oraşe, de-a lungul unei singure vieţi. Cât despre Timişoara, nu poate fi descrisă. Poate nici măcar nu există în felul în care o cunosc eu, poate e doar a mea, un oraş secret, personal, de existenţa căruia nu mai ştie nimeni altcineva. De un singur lucru sunt sigură: este singurul loc în care aş putea îmbătrâni.

Aşa că, la un an după ce te-am părăsit, îmi este tot mai clar: Timişoara, te iubesc ca pe culoarea verde. Oricât ar suna de patetic, te iubesc ca pe un munte invizibil pe care aş putea trăi fericită. Ca pe cea mai bună cafea cu lapte. Ca pe o dimineaţă de primăvară în tramvai. Ca pe o librărie numai pentru mine. Ca pe un labrador despre care afli că va trăi veşnic. Timişoara, nu vreau să te întristezi, dar, ştii bine: te mai iubesc şi ca pe un bărbat pe care îl laşi în urmă, dar la care te vei întoarce toată viaţa. Eşti a mea.