Spovedania zilnică a unui condamnat la moarte naturală: „Destin de oameni fără ţară şi fără viitor“

Spovedania zilnică a unui condamnat la moarte naturală: „Destin de oameni fără ţară şi fără viitor“

Familia Spijavca în faţa casei construite în Bărăgan, alături de deţinutul politic părintele Bucur (dreapta)

La 18 iunie 1951, peste 44.000 de locuitori din Banat au fost ridicaţi de la casele lor şi duşi în Bărăgan cu vagoane de transportat animale.

În vara anului 1951, în urma unui decret dat de puterea comunistă de la Bucureşti, peste 40.000 de oameni din zona Banatului au fost dislocaţi în Bărăgan. Consideraţi „duşmani ai poporului” aceşti oameni reprezentau o ameninţare la adresa regimului totalitar, întrucât, se credea că au simpatizat cu revoltele anticomuniste din Serbia. 
 
Epurarea Banatului a lovit în fermieri, proprietari de pământ, industriaşi, dar şi în hangii, refugiaţi basarabeni sau aromâni şi rude ale acestora, cetăţeni străini şi mulţi alţii.
 
Printre cei deportaţi s-a numărat şi Elena Spijavca
 
Povestea uneia din familiile deportate din Banat în Bărăgan în noaptea Rusaliilor, este narată clipă de clipă într-un jurnal. Spoedania zilnică a unui condamnat la moarte naturală a apărut în volumul “Munci şi zile în Bărăgan”, scoasă sub egida Fundaţiei Academica Civică.
 
Elena Spijavca s-a născut la 10 mai 1918, în Basarabia. La 33 de ani, când este deportată, are doi copii, unul de zece ani şi altul de doi ani. Soţul Elenei era Valerian Spijavca (Liusic), fost secretar al plasei Sânnicolaul Mare.
 
Valerian Spijavca va duce greul în Bărăgan, unde I se refuză orice funcţie calificată. Lucrează pe unde poate ca zilier, sapă şanţuri, sparge stânci, curate fântâni, ară, culege bumbac şi porumb. 
 
“Nu se plânge, nu crâcneşte, este un personaj aproape mut, care duce pe umeri răspunderea de şef al familiei şi vina de a fi basarabean, deci cetăţean sovietic, considerat că a fugit în România şi că a refuzat astfel regimul bolşevic. Tragedia acestor refugiaţi era că nici înainte de deportare nu aveau o casă a lor şi nici după plecarea din Bărăgan nu aveau unde să se mai întoarcă. Destin de oameni fără ţară şi fără viitor”, consemnează Romulus Rusan, editorul cărţii.
 
Jurnalul Elenei Spijavca nu este o opera literară , ci o poveste monotonă de fapt, de ştiri, de cifre, de gânduri şi observaţii. 
 
“Dominantă este panica foamei şi a uitării. Neavând ce să dea de mâncare copiilor, femeia se revoltă. Singura realitate din jurul ei este constângerea. Cu temnicerii neputându-se discuta, toată trăirea se revarsă variabilelor existenţei, cele care pot duce  din clipă în clipă la moarte: furtuna, viscolul, noroiul, lipsa pâinii, a uleiului, a lemnelor de foc”, mai scrie editorul. 
 
19 septembrie 1951.
 
Liusici, obligat să meargă la cules bumbac. A venit vai de capul lui, n-a mâncat nimic toată ziua, dar a făcut 19 kg bumbac. Am fost toată ziua neliniştită, că nu se sporeşte nimic la casă, am spălat rufe şi alte mărunte, apoi şi Dănuţ îmi umple ziua”.
 
20 septembrie
 
De la ora 1 noaptea plouă şi până dimineaţă, plouă peste tot în bordei...în fine a sosit şi Liusic cu lada la ora 9 seara. Lada cu cartofi, o pungă cu fasole, una cu griş şi o bucată de săpun, dar noi aşteptam cu totul altceva, ceva gras, ca clisă, şuncă sau aşa ceva. A fost o deziluzie amară, căci suntem tare secătuiţi, numai cu cartofi şi fasole toată ziua. Desigur aşa ne e dat, să nu murim de foame...Am aflat, mai târziu, că în ladă au mai fost şi două borcane cu grăsime, dar care ne-au fost sustrase...Mare blăstămăţie şi cu furturile astea!”
 
4 ianuarie 1952
 
De patru zile întruna fac tot "ciorbă fulger", din varză, ceapă şi morcov, acrită cu oţet, de care m-am plictisit grozav. Lemne de foc n-avem deloc, din ce aduce Liusic cu spatele. Aşteptăm numai pachetul trimis de 18 decembrie. Nişte vise proaste avem mereu...
 
2 februarie
 
Toată luna februarie ne-am chinuit cu de-ale mâncării, n-aveam nici zahăr pentru ceai, nici lapte, numai sos de ceapă, mujdei de usturoi. Am primit câţiva cartofi de la Tania şi în alta duminică am primit varză murată de la Norica...
 
13 aprilie
 
Duminică. Fasole şi iar fasole, nici nu le mai suport gustul, parcă ar fi altă mâncare. Variaţa o facem cu <imprinsup>, şi sos tot de făină. Chiar sufăr de multe ori de foame, mă frige stomacul.
 
11 mai 
 
Trist şi pustiu. Nici de-ale mâncării n-ai, apoi e şi mai trist. N-avem pâine, asta ne chinuie mereu. Am făcut o ciorbă din ajun şi o mâncare de cartof cu făină. Am cumpărat pe datorie 5 kilograme de cartofi de la Nedelcu...
 
2-3 februarie 1954
 
Marele viscol fenomenal care a acoperit sate şi oraşe complect. Noi am fost cu uşa acoperită, imposibil de deschis, a trebuit să iasă Virgil pe geamul din bucătărie. Chiar la noi în sat au fost acoperite case până sus. Pe la grinzi a nins în casă. Ce să spun, a fost jale, căci oricât făceam focul, e un frig teribil, zăpada ne intră şi pe uşă. Eu m-am ales cu tuse, veşnic cu picioarele îngheţate. Marea mulţumire, numai când ne culcăm şi punem cărămizi calde în pat-la picioare!
 
Mereu a ţinut-o în ger până pe data de 14 februarie, când iară am avut viscol mare, dar nu se compară cu primul. N-au cuvinte să descrii ce era afară.
 
2 martie
 
Am topit zăpadă – care este din belşug – pentru ca să ne spălăm seara.
 
Jurnalul nu are final pentru că la 7 septembrie 1954 familia este anunţată că este liberă. Elena Spijavca a muri la Hamburg, în Germania, în 1990.  
 
Citreşte şi:
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: