Să moară duşmanii mei

După ce a terminat de asfaltat şi renovat tot oraşul (sarcasm, că ştim cu toţii că aşa ceva nu e posibil la noi), Excelenta Sa Nicolae „să moară toţi duşmanii mei” Robu a semnat un edict istoric. De azi şi pentru totdeauna, la 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, Timişoara, oraşul martir, primul oraş liber din România, se eliberează din nou. De această dată, de sub tirania manelelor şi dictatura grătarelor.

Viaţa a fost bună cu unii dintre noi. Poţi să fii cât vrei de ridicol, că nu ţi se întâmplă decât lucruri bune. Zdranga, zdranga din chitară. Scrii poezii aiuritoare şi joci fotbal. Din surse sigure, am auzit poveşti cum toată echipa adversă pleacă după fentele domnului primar, cum portarii scapă mingea din mână dacă nu sunt suficient de isteţi să plonjeze în direcţia şutului devastator al Regelui autoîncoronat al oraşului eliberat. Ce nu ştiu e cum se sărbătoreşte după magicul eveniment în care domnul Robu înscrie la foc automat goluri ca Regele Hagi. Clar că nu se sărbătoreşte cu manele. Presupun că le bagă domnu’ primar un Bach serios şi stau în tăcere încercând să îşi sondeze propriile sentimente şi trăiri în timp ce unul dintre ei unge silenţios untul pe pâine, pentru că nu au voie să facă grătar, aşa cum a decretat primul meloman antimanele al oraşului. 

În consecinţă, mă tem că timişorenii vor trebui să asculte manele prin subsoluri, strânşi ilegal unul în altul, încercând să audă ce a zis Salam. Radioul va merge în surdină şi micii se vor face în tigaie, pe plită electrică, pentru că edictul spune că e interzis să frigi la foc deschis şi să dai cu miros prin jur. Aşa că, dacă vă bate gândul, fiţi siguri că aţi pornit hota de la aragaz, că nu se ştie când şi unde vine poliţia şi vă ia toată marfa. Pardon. Asta e de la o manea de prin adolescenţele noastre. După cum vedeţi, proasta educaţie ne bântuie mai tare ca fantoma lui Nea Nicu şi facem noi glume cu subiectele importante cu care nu se glumeşte. De aia nu ne mai facem bine. 

Aşa că se termină cu orice chef de chef care vă trece prin cap. Cea mai tristă trebuie să fie o doamnă îmbrăcată în draperii şi coafată cu două tuburi de fixativ. Da, cea care era cât pe ce să iasă preşedinte după ce a fost nişte anişori premier (stiu că încercaţi să uitaţi, dar doamna Dăncilă a fost doi ani prim-ministru, mai mult decât majoritatea premierilor din ultimii zece ani). Şi doamna în cauză adoră să se semneze „chef du delegation rumen de PSD a la Parliament European“. Gata. Au plecat ăia naşpa şi am rămas cu ăştia mişto. Ne-am eliberat de PSD şi am rămas cu... în fine, bunul-simţ mă face să evit rima. 

Ah. Să nu uit. Nici dedicaţii nu se mai pot face aşa. Cât mai e Internetul liber, îi dedic celui mai iubit fiu al Timişoarei câteva versuri din nemuritorul Guţă: 

„Cum te-a lăsat sufletul tău

Ca să îmi faci atâta rău

Pentru că te-am iubit

În schimb eu am primit

Doar lacrimi şi am suferit“.

Mie mi se pare cât se poate de clar că domnul Robu e îndrăgostit de manele şi încearcă să îşi ascundă această obsesie în spatele unor interdicţii legale. Nu m-aş mira să vedem peste ceva vreme filmări cu dânsul interpretând versurile lui Vijelie.

Se merită unul pe altul. Singura mea dilemă e cu ce am greşit noi de avem parte de ei.

Trecând într-un registru mai serios, este ruşinos pentru Timişoara să aibă un astfel de primar care, la 30 de ani de la Revoluţie, legată pentru istorie de oraşul pe care îl conduce momentan, să îşi dorească să interzică ceva. Dincolo de populismul şi demagogia actului în sine, rămâne boala acestor vremuri în care credem că suprareglementarea e soluţia. Există suficiente legi pentru a rezolva cazurile în care cetăţeni necivilizaţi dau muzica la maxim, urlă şi dau foc la tot ce prind imaginându-şi că fac grătare. Trist pentru Timişoara.