Prigoana împotriva sârbilor din Banat. Drama miilor de etnici condamnaţi de comunism la „Golgota Bărăganului“

Prigoana împotriva sârbilor din Banat. Drama miilor de etnici condamnaţi de comunism la „Golgota Bărăganului“

Tito în vizită la Timişoara în 1969

Un destin aparte printre deportaţii în Bărăgan l-au avut sârbii din Banat. Pe lângă vina de a fi „chiaburi, exploatatori ai ţăranilor săraci”, erau acuzaţi de „titoism”, considerată atunci o veritabilă crimă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Atunci când, în 18 iunie 1951, autorităţile comuniste au demarat deportarea în masă a zeci de mii de persoane, din interiorul unei fâşii late de 25 de kilometri de-a lungul graniţei cu Iugoslavia lui Tito, au fost deportaţi de-a valma din toate etniile locuitoare în acest teritoriu. Un destin aparte l-au avut sârbii. 
 
Pe lângă vina de a fi „chiaburi, exploatatori ai ţăranilor săraci”, erau acuzaţi de „titoism”, considerată atunci o veritabilă crimă. Istoricii Miodrag Milin şi Andrei Milin, alături de Ţvetko Mihailov, fost deportat, au urmărit tragedia deportării sârbilor în Bărăgan, au realizat numeroase interviuri cu deportaţi şi au adus în lumină noi informaţii despre „fenomenul Bărăgan”.
 
Un document extrem de important a fost tradus din arhivele Ministerului de Interne de la Belgrad. Toate acestea au fost publicate în volumul „Sârbii în Golgota Bărăganului-noi contribuţii”, apărut în 2016.
 
Istoricii au descoperit 2.780 de persoane de naţionalitate sârbă deportate în Bărăgan. 
 
Deportarea s-a declanşat în noaptea de Rusalii, în 17 spre 18 iunie 1951, şi a vizat 297 de localităţi, 12.791 de familii, peste 40.300 de persoane din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, de la localitatea Beba Veche (Timiş) până la localitatea Gruia (Mehedinţi). Trebuia creat un cordon de protecţie ideologică faţă de „reacţiunea” titoistă şi, mai ales, faţă de Occident. 
 
Au fost îmbarcaţi în 6.200 de vagoane de marfă români, sârbi, germani, bulgari, unguri, basarabeni, bucovineni, macedo-români, care au dat viaţă celor 18 noi aşezări în Câmpia Bărăganului. 
 
„Supravegheate în permanenţă de Securitate şi Miliţie, satele noi aveau un regim de lagăr deschis, pe buletinele deportaţilor s-a aplicat un semn distinctiv, o ştampilă cu înscrisul D.O. (domiciliu obligatoriu), cu o restricţionare de deplasare, în raza a 15 kilometri. Satul nou era un adevărat lagăr de muncă şi pedeapsă”, scriu autorii. 
 
Rezoluţia anti-Tito
 
Momentul crucial în relaţiile politice româno-iugoslave l-a constituit Rezoluţia Biroului informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti cu privire la situaţia din Partidul Comunist din Iugoslavia, publicată la Bucureşti la 28 iunie 1948. 
 
Până la acest moment relaţiile româno-iugoslave, pe toate planurile, mergeau pe o linie ascendentă de strânsă colaborare economică şi prietenie, întocmit în anul 1947, dar care nu a fost parafat încă de organele abilitate. 
 
Acest moment crucial a avut consecinţe dezastruoase asupra minorităţii sârbe din România, respectiv din Banat. 
 
Din acel moment a început o adevărată prigoană împotriva sârbilor, mai ales împotriva acelora care au activat ca voluntari în Armata Populară de Eliberare (Iogoslavă), a simpatizanţilor politicii de democraţie populară a lui Tito. 
 
Din documentele aflate în Arhivele Serbiei de la Belgrad
 
Aceste aspecte sunt ilustare în mod cuprinzător într-o sinteză a Internelor iugoslave, păstrate în Arhivele Serbiei de la Belgrad. Vom reda pasaje din acest document important.
 
„Primele semne ale schimbării atitudinii conducerii PC din România faţă de minoritatea noastră şi în acelaşi timp faţă de RPFI (Republica Populară Federativă Iugoslavia) au început să apară cu 30-40 de zile înaintea publicării Rezoluţiei BI. Cam cu o lună înainte de apariţia Rezoluţiei conducerea Partidului din Timişoara a început să strângă materiale despre poziţia „naţionalistă” a minorităţii iugoslave din România.
 
De strângerea materialelor s-a ocupat personal Dr.Bogdan (Iosif Bogdan, activist CC al PCR, însărcinat cu problema iugoslavă), cel care a vizitat un număr de localităţi ale minorităţii şi organizaţiile din Banat şi Clisură, ca apoi să viziteze Uniunea Asociaţiilor Cultural-Democratice ale Slavilor la Timişoara, redacţia ziarului Pravda, Librăria Jogoslovenska knjiga etc.
 
Le-a reproşat conducătorilor Uniunii că pe frontispiciul ziarului Pravda sunt tipărite cuvintele mareşalului Tito adresate sârbilor la trecerea acestuia prin Timişoara: <Eu doresc ca sârbii de aici să se afle în primele rânduri în construirea democraţiei populare în România>… Pentru a marca ziua de naştere a mareşalului Tito, Uniunea a prevăzut să fie organizată la Timişoara o adunare festivă, dar să pregătească şi diferite expuneri despre Iugoslavia, acţiuni care s-ar derula timp de o săptămână. În ultimul moment, toate spectacolele programate, adunările festive şi prelegerile au fost interzise de către CC şi poliţie, iar tipărirea materialelor pregătite a fost de asemenea interzisă….
 
…Ministrul Teohari Georgescu a vizitat satele sârbeşti Diniaş, Sânmartinul Sârbesc şi Ivanda şi le-a vorbit ţăranilor sârbi împotriva Iugoslaviei. Dr.Bogdan ordonă să fie înlăturate portretele cu Tito din sălile unde se ţineau adunări, să fie confiscate cărţile care conţin cuvântările conducătorilor iugoslavi, să nu se mai asculte emisiunile radioului din Belgrad…

Monument dedicat eroilor sârbi de la Lescoviţa
 
La 13 iulie 1950 se ţine o şedinţă a Comitetului Executiv al Uniunii sub conducerea lui Mirco Jivcovici, membru al Comitetului Regional PCR Banat. Cu această ocazie sunt excluşi opt membri. Aceştia sunt învinuiţi a fi elemente antipopulare, provocatori şi bandiţi. În acest timp, Partidul îi schimbă pe cei vechi din redacţia ziarului Pravda şi instalează o conducere nouă, docilă…Conducerea partidului numeşte prin decret o nouă conducere a Uniunii în care sunt preponderent cetnici (adversari ai regimului lui Tito). 
 
Pe străzi tinerii cântă cântece ale partizanilor lui Tito. Se ascultă Radio Belgrad…Se declanşează arestări împotriva aparţinătorilor minorităţii noastre; prin sate este instituită ora poliţienească; se organizează judecarea în secret a conducătorilor Uniunii. Minorităţii noastre i se retrag drepturile garantate de Constituţie, se interzic spectacolele în limba maternă, din biblioteci sunt confiscate cărţile apărute în Iugoslavia...
În toate satele unde trăieşte minoritate noastră naţională sunt aduşi câte unul sau doi agenţi ai Siguranţei, care urmăresc mişcările oamenilor şi fac propuneri pentru arestări. Se înfiinţează posturi de jandarmi în sate în care nu au existat până atunci. 
 
După apariţia Rezoluţiei BI, încetează orice activitate culturală în localităţile unde trăiesc minoritarii noştri, iar prin satele în care trăiesc caraşovenii, croaţii sunt supuşi unei asimilări şi mai atroce decât au fost până atunci.
 
Nicio presiune, nicio măsură administrativă nu au contribuit la schimbarea poziţiei populaţiei sârbe, ci din contră, presiunile exercitate au întărit opoziţia şi sentimetul de simpatie faţă de Iugoslavia.
 
Prigoana învăţătorilor şi a preoţilor
 
Pe lângă arestările activiştilor organizaţiilor locale, ale tinerilor remarcabili, ale foştilor voluntari în armata iugoslavă, autorităţile române s-au năpustit şi asupra învăţătorilor şi a preoţilor sârbi. Minoritatea trebuia decapitată şi pe plan cultural.
 
Cea mai activă rezistenţă la propaganda iugoslavă au opus-o liceeni de la secţia sârbă din Timişoara, ca şi cei din Clisura Dunării. De la liceul din Timişoara au fost întemniţaţi circa 15 liceeni, iar unele grupuri de tineri au fost duse cu forţa în URSS. La liceul din Moldova Veche, liceenii scriau lozinci favorabile despre Tito.
 
Pentru toate acestea, elevii au avut de îndurat presiuni înfricoşătoare şi au fost maltrataţi. Poliţia română nu i-a iertat nici pe clericii ortodocşi sârbi, un număr de preoţi fiind arestat şi întemniţat la închisoarea din Timişoara. Primul arestat a fost Milan Nicolici, cel care se bucura de cea mai mare popularitate în popor şi în rândul tuturor preoţilor… Protopopul este arestat împreună cu preoţii timişoreni Pavle Marcovici şi Milorad Ilici şi este condamnat în taină la 15 ani de temniţă.

Mănăstirea sârbească de la Zlatiţa 
 
Autorităţile române sporesc presiunile asupra clerului sârbesc, cerându-le preoţilor să se angajeze activ în activităţile împotriva Iugoslaviei.
 
Pentru că preoţii nu executau ordinele primite, s-a venit cu noi presiuni: Biserica Ortodoxă Sârbă a trebuit să rupă legătura cu Patriarhia din Iugoslavia.
 
Arestările şi procesele
 
Prin sate au fost instituite patrule, organizate ambuscade, făcute percheziţii. S-a instituit interdicţia de a circula între orele 20 şi 5 dimineaţa. S-a interzis apropierea de malul Dunării după ora 18,00. În unele locuri, apropierea de mal era cu desăvârşire interzisă. Se interzicea plecarea dintr-un sat în alt sat fără permis. Era interzisă plecare dintr-un loc în altul fără o permisiune specială a poliţiei. Nu se ţineau nici nunţile fără permisiunea specială a poliţiei. Pentru Ministerul Forţelor Armate Române s-a elaborat o statistică specială privind minoritatea noastră, chipurile, în caz de război cu Iugoslavia, să se ştie cine e inamic şi pe cine s-ar putea baza autorităţile.
 
De-a lungul frontierei era cel mai sever regim de interdicţie. Organele grănicereşti române au primit ordin special, prevăzând că au dreptul la recompense şi premii pecuniare şi mai multe zile de permisie pentru fiecare persoană împuşcată la frontieră.
 
În a doua jumătate a anului şi spre finele lui 1949, organele securităţii îi arestau în masă pe aparţinători ai minorităţii noastre de prin satele Clisurii Dunării, cei mai mulţi fiind din Socol, Zlatiţa şi Belobreşca. 
 
Toate arestările le făcea Siguranţa, cu ajutorul Poliţiei şi Armatei. Oamenii erau ridicaţi noaptea din culcuşuri, neîmbrăcaţi, cu nişte maşini negre, fără numere de înmatriculare. Cei arestaţi, erau duşi departe, în interiorul României, în cele mai mari temniţe şi lagăre. Aceştia erau cazaţi în aşa-numitele camere negre, care înfricoşează orice condamnat. Camerele se află în pivniţe cu apă până la genunchi. Deţinutul e dezbrăcat gol-puşcă şi, pe lângă faptul că stă în apă, se toarnă peste el apă şi de sus. Oamenii care supravieţuiesc îşi pierd vederea, pierd puterea de a vorbi, iar după numai o zi de şedere în cameră, scuipă sânge.

Acuzaţi că au dorit se ceară alipirea banatului Românesc la Iugoslavia
 
În paralel cu arestările, autorităţile române organizau şi procese pentru a înfricoşa populaţia iugoslavă.
 
Condamnarea aparţinătorilor minorităţii noastre a culminat la începutul lunii august 1950, când au compărut în faţa judecătorilor Tribunalului Miliatr din Bucureşti conducătorii minorităţii noastre, în frunte cu deputalul Miloş Todorov.

Deportarea bănăţenilor în Bărăgan în ziua de Rusalii FOTO: certitudinea.ro
 
Procesul de la Bucureşti trebuia să demonstreze că acei conducători ai Uniunii erau spioni iugoslavi care au pregătit, conform ordinului de la Belgrad, Congresul slavilor din Timişoara, unde avea să se ceară alipirea banatului Românesc la Iugoslavia.
 
În satele din jurul Timişoarei şi în cele de pe Clisura Dunării au fost arestaţi în acest timp mai mult de 400 de sârbi.
 
Cauza şi motivul cel mai des invocate pentru a motiva arestările era lupta împotriva chiaburilor. Era totodată şi o formă la îndemână pentru a jefui averile aparţinătorilor minorităţii noastre.
 
Regimul de atunci din România a moştenit de la vechile regimuri şi calitatea de a-şi baza autoritatea pe forţa poliţiei şi a jandarmeriei, secondate de corupţie şi jaf. În cursul anului 1951, a pornit deportarea. Oamenii erau duşi în masă, din casele lor, în pustiul sterp al Bărăganului.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: