
Horia Colibăşanu (37 de ani) povesteşte despre peripeţiile din prima sa „expediţie“ montană, făcută în clasa a XI-a. La maturitate, urcă pe vârfuri din Himalaya, aleargă cu taurii în Pamplona, face windsurfing. Iar ca medic, face şi implanturi dentare.
Da. Am ajuns în Slatina la vârsta de 3 ani. Practic am copilărit în Slatina. Am stat acolo până la vârsta de 18 ani, când am dat la facultate şi am venit la Timişoara.
„MERGEAM SINGUR LA GRĂDINIŢĂ“
Cum era copilăria ta la Slatina?
Probabil că la fel ca a celorlalţi copii din acea perioadă. Părinţii ne dădeau drumul să ne jucăm în faţa blocului. Era linişte în Slatina. Aveam destul de multă libertate, umblam cu bicicleta prin cartier. Ţin minte că la un moment dat mergeam singur la grădiniţă. Părinţii au avut curajul să ne lase şi ne-am obişnuit de mici cu o anumită independenţă. E o responsabilitate să ştii că poţi să te duci acasă când vrei, dar nu după ora opt seara. Erau şi alte vremuri, dar şi părinţii au avut curaj. Acum, toată lumea spune că este circulaţie mare, că nu poţi să laşi un copil să meargă singur. Dar străzile tot aşa se traversează. Dacă copilul ştie să treacă pe unde trebuie nu o să-l calce maşina. Este exagerat gradul ăsta de dădăcire şi nu cred că îi va ajuta pe viitor.

Nu am fost rău. Eu mă ţineam de sport. La Slatina erau două licee bune. „Ion Minulescu“ şi „Radu Greceanu“. Am dat examen la „Minulescu“, dar în clasa a IX-a m-am mutat la „Greceanu“ să pot face şcoală dimineaţa şi să merg la atletism după-masă. Eu am făcut clasă de Informatică. În clasa a IX-a m-au căpăcit un pic cu şcoala, eram sportiv şi mergeam la concursuri, nu învăţam prea mult.
Când ai început să practici atletismul? Şi de ce atletism?
Undeva prin clasa a VII-a. Dimineaţa mă trezeam la 7, ca la ora 8 să fiu la stadion. Era o disciplină mare. Cel mai mult am făcut probele de 400 de metri şi 400 de metri garduri. La sport am avut un profesor care ne scotea să alergăm, să facem turul cartierului. Îmi plăcea chestia asta. Mi-a plăcut alergarea. L-am şi întrebat pe tata de ce m-a trimis doar pe mine la sport, iar el mi-a spus că pentru că doar eu am vrut. Ceilalţi doi fraţi, unul cu un an mai mare, celălalt cu cinci ani mai mic, nu au făcut sport. Mie mi s-a părut pasionant. Şi acum ştiu primele cuvinte ale antrenorului meu: „Atletismul e un sport arid şi nu ştiu dacă o
Tu preferai să alergi de unul singur pe când toţi copiii jucau fotbal?
Eu nu am avut niciodată talent la fotbal. Acum am ajuns să merg la fotbal cu prietenii pentru a avea un antrenament complementar pentru anumite grupe de muşchi. Acum este unul din cele mai bune antrenamente ale mele, în fiecare miercuri, fotbalul. Dar nu am avut talent la fotbal.
„LIPSEAM DE LA ŞCOALĂ. ERAM SPORTIV“
Ai avut şi performanţe deosebite în atletism?
În cinci ani, eu nu am lipsit decât o singură dată de la antrenament. Nu se punea problema să nu fiu serios. Mama, care nu a făcut sport, îmi spunea să las sportul, pentru că am deja un corp frumos, ea nu înţelegea spiritul. Eu mă trezeam dimineaţa sperând ca în ziua aia să scot cu o zecime mai puţin la proba mea sau la sprint. Era lupta cu mine, de a performa. De a alerga un pic mai repede, de a sări un pic mai mult. Scopul meu era să performez. Nu să fac muşchi. Cei care nu au niciun scop chiulesc. Eu eram disperat, nu aş fi mâncat să merg la antrenament.
Te gândeai vreodată atunci că o să faci performanţă în alpinism?
Nu, pentru că îmi doream să fac performanţă în atletism. Însă ştiam că în atletism probele scurte sunt dominate net de alergătorii de culoare. Ştiam că nu am nicio şansă. Dar nu am ajuns nici măcar să fiu campion naţional. Ştiam că nu există o perspectivă. Dacă aş fi atins postura de campion naţional nu aş fi ajuns mai departe, pentru că asta este caracteristica sportului. Ştiam că nu ajungi să trăieşti din asta şi am decis să merg la Medicină, să am o meserie. M-a motivat mult să învăţ, pentru că eram în urmă, fiind sportiv.
„EU AM VRUT SĂ MĂ FAC INGINER CONSTRUCTOR“
Cine te-a ghidat spre Medicină?
Tata a fost cel care mi-a pus nişte şabloane foarte rigide, spre drumul cel mai greu, calea cea mai abruptă. Mi-a spus că la sfârşit o să îi mulţumesc. Eu am vrut să mă fac inginer constructor, să fac ceva mai uşor. Şi fratele meu a dat la Stomatologie, ghidat de tata. Chiar recent a venit un prieten la mine la cabinet, este inginer constructor, şi mi-a spus că munceşte mult şi e prost plătit. Atunci l-am sunat pe tata să îi spun „mulţumesc“. Stomatologia mi-a asigurat şi o independenţă financiară, şi o independenţă fizică, pot să plec când vreau, nu am patron.

„URSUL NE-A MÂNCAT CONSERVELE, PÂINEA“
Când ai mers prima dată pe munte?
A fost în clasa a XI-a, cu nişte prieteni. Am mers, cu rucsacul pe spate, în Bucegi. A fost o mare aventură. Ne-a alergat ursul, la Babele, unde am pus cortul. Ne-a mâncat conservele, pâinea. A fost ceva incredibil, pentru că am simţit independenţă pe munte. Mi s-a părut ceva fantastic. Atunci, excursiei de o săptămână îi spuneam „expediţie“. Excursiile la munte au pornit pasiunea spre alpinism. Însă

Când ai plecat în prima expediţie adevărată?
Era tot în anul III. Eu când mă pun să fac ceva, mă pun. Nu stau pe gânduri. Am mers atunci în
De unde aveai bani de expediţie?
Eu am lucrat tot timpul în perioada facultăţii. Lumea cam stătea pe terase, iar eu eram pe bicicletă şi cu corzile şi cu flaxul pe spate. Făceam alpinism utilitar, am tăiat antene de pe blocuri, am spălat geamuri, am vopsit turnuri, poduri rulante, am reparat firme luminoase, am făcut orice era la înălţime şi nu putea un muncitor obişnuit. Se câştiga binişor. Prin 1998 am făcut într-o zi 100 de mărci. Am făcut alpinism utilitar până în primul an de stagiatură. Dar primii bani ca stagiar i-am făcut spălând geamurile Băncii Feroviare. ;
„Unii pacienţi nu ştiu că sunt alpinist“
E greu la început. Am trăit modest. Am stat la bunica, nu îmi permiteam o chirie. Ţineam banii pentru munte. Lucram şi la o şcoală, repartizat, lucram şi la un cabinet privat unde eram plătit. Lucram foarte mult. Zece ore pe zi, iar în weekenduri făceam utilitare.
De ce medicină dentară?
Tot de la tata. El avea ideea să avem cabinetul nostru, să nu depindem de nimeni. Şerban, fratele mai mare, e dentist, şi avem cabinetul împreună. Iar fratele cel mic e tehnician dentar şi are cabinetul lui. Nu am stat foarte mult angajat. În 2002 am deschis cabinetul. Ştiam ce vrem. A fost şi o ocazie, am găsit de vânzare în Germania un cabinet întreg, destul de ieftin. Alţi prieteni aveau un spaţiu de închiriat. Am deschis cabinetul şi am început să lucrăm, într-o zonă mai modestă.
MICROSCOPUL CARE COSTĂ CÂT O MAŞINĂ
Am văzut că actualul cabinet este destul de hi-tech.

Pacienţii ştiu că vin la un dentist-alpinist?
Da. Oamenii chiar mă aşteaptă să mă întorc când sunt plecat trei luni. Sunt şi unii care nu ştiu că sunt alpinist, dar filiera pacienţilor este recomandarea, aşa că majoritatea ştiu la cine vin. Tot timpul mă întreabă oamenii despre expediţii. Mai ales anul acesta cu Everestul, care a fost promovat bine. Eu le povestesc.
„AM ÎNVĂŢAT CA FRAIERII, ALŢII DĂDEAU ŞPAGĂ“
Cum te-ai descurcat la Facultatea de Medicină?
Am învăţat. A fost greu. Mai ales la rezidenţiat. Mi-a spus un prieten că la examenul de rezidenţiat încă din anii ’40 se dădeau locurile pentru cine trebuia. Tot timpul se vindeau locurile. Să nu îţi închipui că este altfel acum. Noi am învăţat ca fraierii, alţii dădeau şpagă. Dar nu m-am lăsat, am dat de trei ori şi până la urmă am luat rezidenţiatul. Eu nici nu am avut bani de dat, dar nici dacă aveam nu dădeam. Mi-am dorit să reuşesc. Sunt medic specialist stomatolog. Chiar dacă eram trişaţi. Nu ne băteam 1.000 de oameni pe 1.000 de locuri, ci ne băteam 900 de oameni pe 10 locuri. La un moment dat, oamenii care fac treabă ajung unde trebuie. Numai că oamenii care au dat şpagă şi nu au învăţat ajung în poziţii foarte bune, au cabinete private cu mare ştaif, iar clienţii nu ştiu. ;
Data şi locul naşterii: 4 ianuarie 1977, Timişoara
Starea civilă: căsătorit. Are doi copii, Mihnea (4 ani) şi Ştefan (2 ani).
Studiile şi cariera:
A cucerit şapte vârfuri de peste 8.000 de metri: K2 (8.611 m, în 2004), Manaslu (8.163 m, în 2006), Dhaulagiri (8.167 m, în 2007), Annapurna (8.091 m, în 2010), Makalu (8.481 m, în 2011), Lhotse (8.516 m, în 2013) şi Shishapangma (8.013 m, în 2014).
Premiul „Sportivul Anului 2007 la Alpinism de Altitudine“, acordat de către Federaţia Română de Alpinism şi Escaladă.
Distincţia „Spirit of Mountaineering“ în cadrul premiilor „Piolet d’Or“, în 2009.
Premiul „Sportivul Anului 2010 la Alpinism“, acordat de către Federaţia Română de Alpinism şi Escaladă.
Locuieşte în: Timişoara
„În Tian Shan am căzut din picioare pentru că am făcut hipoglicemie“
„Weekend Adevărul“: După Elbrus a început următoarea expediţie. Anual plecai pe munte. Aşa rău te-a virusat aerul rarefiat de munte?

Poţi să găseşti oameni foarte dârzi, foarte tari, cu calităţi fizice şi umane deosebite. Am întâlnit câţiva, m-am şi împrietenit cu mulţi dintre ei. Oricum, oamenii care se aseamănă se adună. Dar găseşti şi tot felul de ciurucuri şi acolo, ca în viaţa de zi cu zi. Unii se duc să fenteze, să tragă o clapă, să îşi facă o reclamă nemeritată. Unii şi să facă bani.
Ce a urmat după Tian Shan?
Au urmat munţi de altitudini medii. Himalaya era imposibil, din cauza situaţiei financiare. Situaţia economică era destul de proastă şi am presupus că nu voi ajunge acolo. M-am preocupat să îmi rezolv partea profesională a vieţii, să am casa mea, locul meu şi un job stabil. Am reuşit să o rezolv cu cabinetul. În 2004 am avut ocazia să merg cu Fane Tulpan pe K2.
K2 „A FOST NOROCUL ÎNCEPĂTORULUI“
Şi ai devenit primul român care a urcat pe K2, considerat cel mai dificil munte din lume. Cum s-a întâmplat?
Cât a durat expediţia?
A fost foarte lungă, două luni şi jumătate. Am aşteptat după vremea bună. Jumătate din membrii expediţiei au plecat acasă. Inclusiv Fane Tulpan. E un munte foarte greu, foarte riscant. Au murit zece oameni în expediţia aia, un spaniol a murit de edem pulmonar, unul a fost lovit de o piatră. Singurul alpinist român care mai încercase K2, care era cel mai bun alpinist român la ora aceea, a murit acolo. A fost lovit de o piatră. De atunci nici nu am mai fost în Pakistan. Fane Tulpan fusese unul dintre cei mai buni alpinişti români, a urcat deja pe Himalaya, dar după K2 a renunţat să mai meargă la altitudine mare. După ce Fane a renunţat, m-am

Cum a reacţionat Iñaki, unul din cei mai buni alpinişti, când a văzut că un novice pe Himalaya îi cere ajutor?
A rămas perplex. Era şi el foarte obosit. Înainte a mai urcat un „optmiar“, pe Makalu. El avea opt vârfuri de peste 8.000 de metri, eu nu aveam niciunul. Ştia care sunt condiţiile, dar a fost şi şansa lui. Prima dată m-a refuzat, a spus că nu se poate. I-am spus că o să caut pe altcineva. M-a văzut cât sunt de hotărât şi a zis că vine în zece minute cu un răspuns. Şi a fost de acord. A fost un an jubiliar, se făceau 50 de ani de la prima ascensiune şi erau cam 150 de alpinişti, echipe foarte puternice.
CUM TREBUIE SĂ ARATE UN ALPINIST
Ca alpinist trebuie să fii mai mic, mai slab?
E un şablon al alpinistului, nu trebuie să fie neapărat foarte mic, dar nu foarte înalt. Nu e bine să ai peste 1,80 metri, nici să fii foarte solid şi cu muşchi foarte mari. Trebuie să ai fibră, iar muşchii să funcţioneze bine cu puţin oxigen. Nu să ai masă musculară, care consumă mult oxigen.
Te-a ajutat în vreun fel pe munte faptul că ai făcut Medicina?
M-a ajutat că am înţeles cum stau lucrurile, cum funcţionează organismul. La altitudine apar foarte multe boli.
Ai avut boli mai grave?
Anul acesta am prins un virus şi am fost foarte răcit. Mă durea gâtul, nu mai puteam înghiţi. Cred că am ajuns la o sinuzită în asociaţie cu o bronşită. Nu mai aveam forţă. Mergeam cu jumătate din viteză. A trebuit să coborâm, să luăm antibiotice. Anul trecut, pe Lhotse, am plecat cu un virus de la fiul meu. Am devenit praf doar când am urcat la altitudine mare. Acolo s-a acutizat.

„Anul acesta am căzut în câteva crevase“
Te sperie ceva pe munte?
Cum se pregăteşte o ascensiune pe Himalaya
Odată ce ajungi în Nepal care sunt următorii paşi?
De la aeroport mergem la hotel în Kathmandu. Primul lucru pe care-l facem este să ne vedem cu o doamnă de 70 de ani, ne întreabă unde mergem, pe ce rută. E un cronicar. E pasiunea ei. A fost înainte în serviciile secrete americane, în CIA. A fost chiar prietena lui Sir Edmund Hillary, primul om pe Everest. Ea este unul din cei patru rezidenţi străini care au viză permanentă în Nepal. Ambasadorul american nu are. Toţi rezidenţii trebuie să iasă după trei luni şi să intre din nou. E o practică a guvernului nepalez. Ei trăiesc în mare măsură din turism. Ei sunt şerpaşi sau porter-i (n.r. – hamali). Şerpa e o castă, ca şi lipovenii la noi. E o populaţie foarte mică, de provenienţă tibetană, cu arealul în zona gheţarului care merge spre Everest. Trăiesc la altitudine de peste 3.500 de metri. Cei mai mulţi au învăţat engleză, pentru că e o zonă turistică. Şerpaşii sunt doar doi la sută din populaţie. Unii dintre ei sunt tehnici şi foarte aproape de alpinişti. Porter-ul duce bagajele până în tabăra de bază, şerpa – de acolo în sus. Climbing şerpa pleacă până în vârf, cu oxigenul.
„ANUL ACESTA AM FOST 4 DIN 150 FĂRĂ OXIGEN“
La început, pentru că nu aveam bani. Apoi am mers cu alpinişti foarte buni, care oricum nu luau, şi mi-au explicat că este vorba şi de etică, şi de performanţă, care este diferită. A merge cu şerpaşi şi oxigen e ca şi cum ai face Turul Franţei la ciclism cu motocicleta. Anul acesta am fost 4 alpinişti din 150 fără oxigen. E o chestie de etică. Sunt foarte mulţi care iau cocteiluri de medicamente. Tot felul de steroizi. Eu nu am luat. Noi avem un medicament bazat pe corticosteroizi, dar pe care nu îl folosim decât pentru salvare. Pe lista sportivă e ca doping, dar îl folosim doar pentru salvare, la coborâre. L-am folosit o singură dată, cu Iñaki, să îmi salvez viaţa.
Din tabăra de bază ce urmează?

Cât costă să urci pe Himalaya şi când poţi urca?
Permisul de munte se obţine în Kathmandu, de la Ministerul Turismului. Permisul de vârf variază între câteva mii de dolari, la vârfuri mai uşoare, până la 10.000 de dolari, pentru Everest. Nu urci pe gratis. Poţi să urci de două ori pe an. Primăvara şi iarna, când nu e muson. Eu merg primăvara. Cam două luni, două luni jumătate stau. Cea mai scurtă a fost cu Romeo Dunca, o lună. Cea mai lungă expediţie a fost anul acesta pe Everest, două luni şi jumătate.
Aşteptaţi o fereastră de vreme bună?
În mod normal ai o prognoză de trei-patru zile de vreme bună. Începi să urci. Distanţa dintre tabăra de bază şi tabăra a III-a se face în trei zile. Mergi foarte încet, opt ore pe zi, apoi te odihneşti.
Spuneai că pe vârf nu te bucuri încă.
E doar jumătatea drumului. Plus că eşti foarte obosit, deshidratat, ai pierdut multă energie. E ca la maraton, pe ultima parte. Cu resursele aproape epuizate. Pe vârf stai cât mai puţin. Cel mai puţin am stat 10 minute, cel mai mult 30, chiar acuma pe Shishapangma.
E greu de respirat acolo?
Care a fost un alt vârf dificil?
A fost Kangchenjunga. Este al treilea vârf ca dificultate din lume, la 8.586 de metri e destul de înalt, foarte înclinat. Am avut şi o problemă de orientare, a trebuit să plecăm noaptea şi pur şi simplu am confundat ruta. ;
„Iñaki a murit sus, nici nu l-au adus jos. Familia a cerut să rămână acolo“
Ce a păţit Iñaki?

Ce ai făcut apoi?
Am decis să rămânem acolo şi să cerem ajutorul celor de jos, prin radio, să vină cu medicamente. Să vină cu oxigen. Elveţianul Ueli Steck a fost primul care a răspuns, era cel mai aproape. Singurul care putea ajunge la noi. Nu aveam medicamente, îl ţineam în viaţă pe Iñaki cu apă. Îi făceam apă, pentru că aveam gaz.
După ce a ajuns elveţianul ai decis să cobori?
S-a decis ca eu să cobor. Dar m-am dus în întâmpinarea lui Ueli să bat urme cam doi kilometri. S-a stabilit să rămân în capătul crestei, pentru că m-am simţit şi eu foarte rău. Nu mâncasem două zile decât un sfert de ciocolată. Nu aveam energie. Am reuşit să cobor în tabăra II. Unde a venit un elicopter de salvare.
Ai sperat ca Iñaki să fie salvat?
Episodul s-a lăsat cu câteva distincţii pentru tine.
Am primit Medalia de Aur pentru merit deosebit din partea Regiunii Autonome Navarra, unde e Pamplona, oraşul lui Iñaki. Un premiu de prestigiu, printre cei care l-au primit e şi Miguel Indurain.

Ai rămas într-o relaţie bună cu familia lui Iñaki?
FACE WINDSURFING
„O bătaie cu şerpaşii în care raportul de forţe era de 200 la 3“

Everestul este visul oricărui alpinist?
Pentru mine un vis era K2. Acolo mor cei mai mulţi. Dar alpiniştii de top vor să urce o rută nouă pe Everest, fără oxigen suplimentar. Asta e bătălia. Eu am vrut să încerc pe ruta clasică, dar puteam să riscăm, ne pierdeam degetele din cauza frigului. Aşa că noi, cei patru alpinişti fără oxigen, ne-am întors. Nu a fost anul care trebuia. A fost ghinion. Vârful era destul de aproape, am ajuns la 7.500 de metri. Dar mai aveam două zile jumătate.
Cât timp mai ai de gând să faci alpinism la cel mai înalt nivel?
Nici asta nu ştiu. E clar că la 55 de ani începe să scadă power-ul (n.r. – puterea), dar mai am până acolo. Eu cunosc alpinişti care şi la 70 de ani urcă, cu şerpaşi şi oxigen.

Horia Colibăşanu este singurul român care a reuşit ascensiunea vârfurilor Annapurna, K2, Dhaulagiri şi Shishapangma, toate din Himalaya, toate de peste 8.000 de metri, incluse în Top 5 vârfuri mortale din lume, toate fără oxigen suplimentar şi fără şerpaşi
Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos: