INTERVIU Adrenalină cu cel mai mai bun alpinist român al momentului: Horia Colibăşanu. La Babele l-au alergat urşii, la Pamplona, taurii

Horia Colibăşanu este singurul român care a reuşit ascensiunea vârfurilor Annapurna, K2, Dhaulagiri şi Shishapangma, toate din Himalaya, toate de peste 8.000 de metri, incluse în Top 5 vârfuri mortale din lume, toate fără oxigen suplimentar şi fără şerpaşi. Este singurul conaţional care se poate lăuda că a cucerit 7 „optmiare“ din cele 14 ale lumii. Anul acesta a încercat, în premieră naţională, cucerirea Everestului (8.848 de metri), însă cel mai înalt pisc din lume nu s-a lăsat cucerit de nimeni în 2014. 
 

Horia Colibăşanu are 37 de ani şi este medic stomatolog la Timişoara. Are doi copii mici. Când nu este plecat pe munte, doctorul Colibăşanu este mai tot timpul în cabinetul său stomatologic. Cei care au trecut prin cabinetul său spun că este unul dintre cele mai moderne din oraş. Alpinistul face lucrările dentare folosindu-se de un microscop pentru stomatologie, semn că timişoreanul doreşte să vadă totul 

cât mai de-aproape. La fel ca atunci când este pe munte.

 

„Weekend Adevărul“: În toate expediţiile tale ai cu tine blazonul Primăriei din Slatina. Este unul din sponsorii tăi pe munte. De ce Slatina şi nu Timişoara? 
 

Horia Colibăşanu: E o poveste mai lungă. Eu sunt timişorean. Însă părinţii mei sunt din Ardeal, din Beiuş. Au ajuns la Slatina din cauza repartiţiei comuniste. Mama este profesoară de franceză şi tata, inginer constructor. A fost inginer-şef pe un şantier mare în Slatina. Ţin minte că şi eu am fost acolo când eram mic. Ştiu că avea 600 de oameni în subordine. Eu m-am născut în Timişoara, pentru că mama a preferat să vină aici la maternitate, mai ales că bunicii mei trăiau în Timişoara, ei fiind refugiaţi aici din Ardeal, în timpul războiului. Toţi cei trei fraţi suntem născuţi în Timişoara. 
 

După naştere te-au „exportat“ înapoi în Oltenia?

Da. Am ajuns în Slatina la vârsta de 3 ani. Practic am copilărit în Slatina. Am stat acolo până la vârsta de 18 ani, când am dat la facultate şi am venit la Timişoara. 

„MERGEAM SINGUR LA GRĂDINIŢĂ“

Cum era copilăria ta la Slatina?

Probabil că la fel ca a celorlalţi copii din acea perioadă. Părinţii ne dădeau drumul să ne jucăm în faţa blocului. Era linişte în Slatina. Aveam destul de multă libertate, umblam cu bicicleta prin cartier. Ţin minte că la un moment dat mergeam singur la grădiniţă. Părinţii au avut curajul să ne lase şi ne-am obişnuit de mici cu o anumită independenţă. E o responsabilitate să ştii că poţi să te duci acasă când vrei, dar nu după ora opt seara. Erau şi alte vremuri, dar şi părinţii au avut curaj. Acum, toată lumea spune că este circulaţie mare, că nu poţi să laşi un copil să meargă singur. Dar străzile tot aşa se traversează. Dacă copilul ştie să treacă pe unde trebuie nu o să-l calce maşina. Este exagerat gradul ăsta de dădăcire şi nu cred că îi va ajuta pe viitor. 

Ce năzbâtii ai făcut la şcoală?

Nu am fost rău. Eu mă ţineam de sport. La Slatina erau două licee bune. „Ion Minulescu“ şi „Radu Greceanu“. Am dat examen la „Minulescu“, dar în clasa a IX-a m-am mutat la „Greceanu“ să pot face şcoală dimineaţa şi să merg la atletism după-masă. Eu am făcut clasă de Informatică. În clasa a IX-a m-au căpăcit un pic cu şcoala, eram sportiv şi mergeam la concursuri, nu învăţam prea mult.

Când ai început să practici atletismul? Şi de ce atletism?

Undeva prin clasa a VII-a. Dimineaţa mă trezeam la 7, ca la ora 8 să fiu la stadion. Era o disciplină mare. Cel mai mult am făcut probele de 400 de metri şi 400 de metri garduri. La sport am avut un profesor care ne scotea să alergăm, să facem turul cartierului. Îmi plăcea chestia asta. Mi-a plăcut alergarea. L-am şi întrebat pe tata de ce m-a trimis doar pe mine la sport, iar el mi-a spus că pentru că doar eu am vrut. Ceilalţi doi fraţi, unul cu un an mai mare, celălalt cu cinci ani mai mic, nu au făcut sport. Mie mi s-a părut pasionant. Şi acum ştiu primele cuvinte ale antrenorului meu: „Atletismul e un sport arid şi nu ştiu dacă o 

să-ţi placă. Trebuie să ai o anumită minte pentru sportul acesta“. Dar mi-a plăcut.

Tu preferai să alergi de unul singur pe când toţi copiii jucau fotbal?

Eu nu am avut niciodată talent la fotbal. Acum am ajuns să merg la fotbal cu prietenii pentru a avea un antrenament complementar pentru anumite grupe de muşchi. Acum este unul din cele mai bune antrenamente ale mele, în fiecare miercuri, fotbalul. Dar nu am avut talent la fotbal.

„LIPSEAM DE LA ŞCOALĂ. ERAM SPORTIV“

Ai avut şi performanţe deosebite în atletism?

Atunci când am ajuns în liceu, la categoria juniori III, am început să fac performanţă. Mergeam la cel puţin şase concursuri pe sezon, mergeam în cantonamente. Făceam foarte serios sport. Lipseam de la şcoală. Eram sportiv. Nu am avut rezultate fenomenale, dar eram mereu aproape de a prinde podiumul. Pentru mine era foarte mult. Eram în partea de sus. Antrenoarea mea de atunci spune că timpii mei de atunci m-ar face astăzi campion naţional. A scăzut foarte mult nivelul. Am făcut asta până în clasa a XI-a, când m-am decis să dau la Medicină. 
 

Inevitabil sportul te disciplinează. Acest lucru te-a ajutat ulterior?

În cinci ani, eu nu am lipsit decât o singură dată de la antrenament. Nu se punea problema să nu fiu serios. Mama, care nu a făcut sport, îmi spunea să las sportul, pentru că am deja un corp frumos, ea nu înţelegea spiritul. Eu mă trezeam dimineaţa sperând ca în ziua aia să scot cu o zecime mai puţin la proba mea sau la sprint. Era lupta cu mine, de a performa. De a alerga un pic mai repede, de a sări un pic mai mult. Scopul meu era să performez. Nu să fac muşchi. Cei care nu au niciun scop chiulesc. Eu eram disperat, nu aş fi mâncat să merg la antrenament. 

Te gândeai vreodată atunci că o să faci performanţă în alpinism?

Nu, pentru că îmi doream să fac performanţă în atletism. Însă ştiam că în atletism probele scurte sunt dominate net de alergătorii de culoare. Ştiam că nu am nicio şansă. Dar nu am ajuns nici măcar să fiu campion naţional. Ştiam că nu există o perspectivă. Dacă aş fi atins postura de campion naţional nu aş fi ajuns mai departe, pentru că asta este caracteristica sportului. Ştiam că nu ajungi să trăieşti din asta şi am decis să merg la Medicină, să am o meserie. M-a motivat mult să învăţ, pentru că eram în urmă, fiind sportiv. 

„EU AM VRUT SĂ MĂ FAC INGINER CONSTRUCTOR“

Cine te-a ghidat spre Medicină?

Tata a fost cel care mi-a pus nişte şabloane foarte rigide, spre drumul cel mai greu, calea cea mai abruptă. Mi-a spus că la sfârşit o să îi mulţumesc. Eu am vrut să mă fac inginer constructor, să fac ceva mai uşor. Şi fratele meu a dat la Stomatologie, ghidat de tata. Chiar recent a venit un prieten la mine la cabinet, este inginer constructor, şi mi-a spus că munceşte mult şi e prost plătit. Atunci l-am sunat pe tata să îi spun „mulţumesc“. Stomatologia mi-a asigurat şi o independenţă financiară, şi o independenţă fizică, pot să plec când vreau, nu am patron. 


 

Ai ajuns la Timişoara, la Facultatea de Medicină. Cum a fost viaţa de student?

 

Am avut viaţă de student, am stat în cămin. Am muncit mult. Am învăţat. Şi am început să merg pe munte.

„URSUL NE-A MÂNCAT CONSERVELE, PÂINEA“

Când ai mers prima dată pe munte?

A fost în clasa a XI-a, cu nişte prieteni. Am mers, cu rucsacul pe spate, în Bucegi. A fost o mare aventură. Ne-a alergat ursul, la Babele, unde am pus cortul. Ne-a mâncat conservele, pâinea. A fost ceva incredibil, pentru că am simţit independenţă pe munte. Mi s-a părut ceva fantastic. Atunci, excursiei de o săptămână îi spuneam „expediţie“. Excursiile la munte au pornit pasiunea spre alpinism. Însă 

de-abia în anul III de facultate am reuşit să merg la Româneşti, am ajuns într-un cerc de alpinişti şi am început să mă caţăr. Nu îmi plăcea să mă caţăr, eu voiam să umblu pe munte, pe picioare. Începând alpinismul, căutând vârfuri mai înalte, mi-am dat seama că nu am cum să le urc dacă nu ştiu să mă caţăr, pentru că poate apărea un perete cât de mic. Alpinismul nu există fără căţărat. Alpinismul începe din momentul în care pui mâinile pe stâncă. Până atunci e o plimbare.

 

STUDENT ÎN ANUL III PE ELBRUS

Când ai plecat în prima expediţie adevărată?

Era tot în anul III. Eu când mă pun să fac ceva, mă pun. Nu stau pe gânduri. Am mers atunci în 

Caucaz, în vacanţa de vară. Au fost câţiva cu care am mers. Ştiu că pe ai mei i-am fentat spunându-le că merg în Rusia, pe la Soci, cu un inginer şi un profesor. Inginerul era fotograful Cristi Ţecu, iar profesorul – Sorin Ciurariu, care a devenit inginerul-şef al Timişoarei. Cu ei am mers. Am mers pe vârful Gumaci, care are 3.850 de metri. Apoi am mers pe Elbrus, la 5.600 de metri. Asta a fost în 1998. Mi-au plăcut altitudinea, gheţarii, mediul alpin. Nu prea aveam nici echipamente, împrumutam de la prieteni. Am ars nişte etape. Până la urmă am fost primul care a urcat pe Elbrus. În mod sigur mă adaptam bine la altitudine. Toată expediţia de atunci a fost 200 de dolari. Mergeam pe low-cost. 
 

A SPĂLAT GEAMURILE BĂNCII FEROVIARE

De unde aveai bani de expediţie?

Eu am lucrat tot timpul în perioada facultăţii. Lumea cam stătea pe terase, iar eu eram pe bicicletă şi cu corzile şi cu flaxul pe spate. Făceam alpinism utilitar, am tăiat antene de pe blocuri, am spălat geamuri, am vopsit turnuri, poduri rulante, am reparat firme luminoase, am făcut orice era la înălţime şi nu putea un muncitor obişnuit. Se câştiga binişor. Prin 1998 am făcut într-o zi 100 de mărci. Am făcut alpinism utilitar până în primul an de stagiatură. Dar primii bani ca stagiar i-am făcut spălând geamurile Băncii Feroviare. ;

„Unii pacienţi nu ştiu că sunt alpinist“
 

Pentru cei care fac Medicina satisfacţia materială vine mai târziu?

E greu la început. Am trăit modest. Am stat la bunica, nu îmi permiteam o chirie. Ţineam banii pentru munte. Lucram şi la o şcoală, repartizat, lucram şi la un cabinet privat unde eram plătit. Lucram foarte mult. Zece ore pe zi, iar în weekenduri făceam utilitare. 

De ce medicină dentară?

Tot de la tata. El avea ideea să avem cabinetul nostru, să nu depindem de nimeni. Şerban, fratele mai mare, e dentist, şi avem cabinetul împreună. Iar fratele cel mic e tehnician dentar şi are cabinetul lui. Nu am stat foarte mult angajat. În 2002 am deschis cabinetul. Ştiam ce vrem. A fost şi o ocazie, am găsit de vânzare în Germania un cabinet întreg, destul de ieftin. Alţi prieteni aveau un spaţiu de închiriat. Am deschis cabinetul şi am început să lucrăm, într-o zonă mai modestă.

MICROSCOPUL CARE COSTĂ CÂT O MAŞINĂ

Am văzut că actualul cabinet este destul de hi-tech.

 

Nu se lucrează foarte mult cu aceste instrumente nici în Europa. Şerban a făcut un master lung în America, cred că e cel mai bun endodont din Timişoara, şi el avea nevoie de microscop pentru ce făcea. Eu m-am specializat mai mult în implanturi. Am făcut o hernie de disc cervicală, din cauza poziţiei de lucru, şi mi-am dat seama că remediul cel mai bun este să am o poziţie perfectă de a lucra, iar pentru asta am nevoie de un microscop (n. r. – aşezat pe un suport cu braţ articulat), care face el unghiurile. Costă cât o maşină, cam 10.000 de euro. Dar mai bine nu am maşină. E destul de complicat, mai ales acomodarea. Trebuie şase luni să te înveţi cu el, toate mişcările sunt în oglindă. Sunt singurul care face stomatologie generală cu microscopul. La mine preţurile nu-s mai mari decât cele medii din oraş, dar e confortul meu. 

Pacienţii ştiu că vin la un dentist-alpinist?

Da. Oamenii chiar mă aşteaptă să mă întorc când sunt plecat trei luni. Sunt şi unii care nu ştiu că sunt alpinist, dar filiera pacienţilor este recomandarea, aşa că majoritatea ştiu la cine vin. Tot timpul mă întreabă oamenii despre expediţii. Mai ales anul acesta cu Everestul, care a fost promovat bine. Eu le povestesc.

„AM ÎNVĂŢAT CA FRAIERII, ALŢII DĂDEAU ŞPAGĂ“

Cum te-ai descurcat la Facultatea de Medicină?

Am învăţat. A fost greu. Mai ales la rezidenţiat. Mi-a spus un prieten că la examenul de rezidenţiat încă din anii ’40 se dădeau locurile pentru cine trebuia. Tot timpul se vindeau locurile. Să nu îţi închipui că este altfel acum. Noi am învăţat ca fraierii, alţii dădeau şpagă. Dar nu m-am lăsat, am dat de trei ori şi până la urmă am luat rezidenţiatul. Eu nici nu am avut bani de dat, dar nici dacă aveam nu dădeam. Mi-am dorit să reuşesc. Sunt medic specialist stomatolog. Chiar dacă eram trişaţi. Nu ne băteam 1.000 de oameni pe 1.000 de locuri, ci ne băteam 900 de oameni pe 10 locuri. La un moment dat, oamenii care fac treabă ajung unde trebuie. Numai că oamenii care au dat şpagă şi nu au învăţat ajung în poziţii foarte bune, au cabinete private cu mare ştaif, iar clienţii nu ştiu. ;

 

Şapte vârfuri „optmiare“
 

Numele: Horia Colibăşanu

Data şi locul naşterii: 4 ianuarie 1977, Timişoara 

Starea civilă: căsătorit. Are doi copii, Mihnea (4 ani) şi Ştefan (2 ani).

Studiile şi cariera: 

 A absolvit Facultatea de Medicină Dentară din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş“ din Timişoara.

A cucerit şapte vârfuri de peste 8.000 de metri: K2 (8.611 m, în 2004), Manaslu (8.163 m, în 2006), Dhaulagiri (8.167 m, în 2007), Annapurna (8.091 m, în 2010), Makalu (8.481 m, în 2011), Lhotse (8.516 m, în 2013) şi Shishapangma (8.013 m, în 2014).

 

Este cetăţean de onoare al municipiilor Slatina (din 2005) şi Timişoara (2006).

Premiul „Sportivul Anului 2007 la Alpinism de Altitudine“, acordat de către Federaţia Română de Alpinism şi Escaladă.

Distincţia „Spirit of Mountaineering“ în cadrul premiilor „Piolet d’Or“, în 2009.

Premiul „Sportivul Anului 2010 la Alpinism“, acordat de către Federaţia Română de Alpinism şi Escaladă.  

Locuieşte în: Timişoara

„În Tian Shan am căzut din picioare pentru că am făcut hipoglicemie“

„Weekend Adevărul“: După Elbrus a început următoarea expediţie. Anual plecai pe munte. Aşa rău te-a virusat aerul rarefiat de munte?
 

Horia Colibăşanu: Anul următor am plecat în China, în Tian Shan, cu o gaşcă diferită, cu Cristi Ţecu şi Fane Tulpan. Eu şi Fane am reuşit să urcăm şi pe vârful de 7.010 metri. Era un munte tehnic, cădeau pietre, era o avalanşă. Am căzut din picioare pentru că am făcut hipoglicemie. Am fost atât de aproape de a nu reuşi, dar am reuşit din voinţă, din cap. Mi-am dat seama ce înseamnă antrenamentul, voinţa, şansa. Am şi o mentalitate de a mă lupta cu greutăţile încă de la atletism. Mulţi copii nu fac efort până să se înroşească. Eu alergam până mi se făcea rău, iar atunci vomitam. După care continuam. Nu exista limită. Era un sistem dur. Pe munte, dacă eşti obişnuit cu chestii dure de mic te ajută. 


 

Pe munte întâlneşti oameni foarte puternici?

Poţi să găseşti oameni foarte dârzi, foarte tari, cu calităţi fizice şi umane deosebite. Am întâlnit câţiva, m-am şi împrietenit cu mulţi dintre ei. Oricum, oamenii care se aseamănă se adună. Dar găseşti şi tot felul de ciurucuri şi acolo, ca în viaţa de zi cu zi. Unii se duc să fenteze, să tragă o clapă, să îşi facă o reclamă nemeritată. Unii şi să facă bani. 

Ce a urmat după Tian Shan?

Au urmat munţi de altitudini medii. Himalaya era imposibil, din cauza situaţiei financiare. Situaţia economică era destul de proastă şi am presupus că nu voi ajunge acolo. M-am preocupat să îmi rezolv partea profesională a vieţii, să am casa mea, locul meu şi un job stabil. Am reuşit să o rezolv cu cabinetul. În 2004 am avut ocazia să merg cu Fane Tulpan pe K2.
 

K2 „A FOST NOROCUL ÎNCEPĂTORULUI“ 

Şi ai devenit primul român care a urcat pe K2, considerat cel mai dificil munte din lume. Cum s-a întâmplat?

Pentru mine a fost totul sau nimic. Nu am început cu vârfuri mai uşoare pe Himalaya, ci direct cu cel mai periculos. Eram convins că e şansa unei vieţi. Dacă nu mă duc atunci, nu voi mai avea şansa. Eforturile au fost mari, am împrumutat bani, am vrut să îmi vând motocicleta. Cred că a costat în jur de 6.000 de euro. Am fost primul român pe K2. Au mai fost câteva expediţii româneşti, dar nu au reuşit. Teoretic ar fi trebuit să acumulez multă experienţă pe „optmiare“, dar pot să spun că a fost norocul începătorului. 

Cât a durat expediţia?

A fost foarte lungă, două luni şi jumătate. Am aşteptat după vremea bună. Jumătate din membrii expediţiei au plecat acasă. Inclusiv Fane Tulpan. E un munte foarte greu, foarte riscant. Au murit zece oameni în expediţia aia, un spaniol a murit de edem pulmonar, unul a fost lovit de o piatră. Singurul alpinist român care mai încercase K2, care era cel mai bun alpinist român la ora aceea, a murit acolo. A fost lovit de o piatră. De atunci nici nu am mai fost în Pakistan. Fane Tulpan fusese unul dintre cei mai buni alpinişti români, a urcat deja pe Himalaya, dar după K2 a renunţat să mai meargă la altitudine mare. După ce Fane a renunţat, m-am

cunoscut cu Iñaki Ochoa, unul din cei mai buni alpinişti din lume. Amândoi am rămas fără parteneri. Am fost foarte hotărât. A apărut o fereastră bună şi m-am dus în tabără să caut pe cineva cu care să urc, pentru că nu aş fi putut singur. L-am găsit pe Iñaki. 

Cum a reacţionat Iñaki, unul din cei mai buni alpinişti, când a văzut că un novice pe Himalaya îi cere ajutor?

A rămas perplex. Era şi el foarte obosit. Înainte a mai urcat un „optmiar“, pe Makalu. El avea opt vârfuri de peste 8.000 de metri, eu nu aveam niciunul. Ştia care sunt condiţiile, dar a fost şi şansa lui. Prima dată m-a refuzat, a spus că nu se poate. I-am spus că o să caut pe altcineva. M-a văzut cât sunt de hotărât şi a zis că vine în zece minute cu un răspuns. Şi a fost de acord. A fost un an jubiliar, se făceau 50 de ani de la prima ascensiune şi erau cam 150 de alpinişti, echipe foarte puternice. 

CUM TREBUIE SĂ ARATE UN ALPINIST
 

După K2 a urmat, în 2006, o expediţie inedită, pe Manaslu (8.163 de metri), în care l-ai avut ca partener pe omul de afaceri Romeo Dunca. Ai luat cu tine un partener total neexperimentat.
 

El era un mare amator de sporturi extreme. El nu făcuse alpinism. A fost un deal,

el era sponsorul principal al expediţiei şi şi-a impus planul de marketing şi management. Alternativa era să stau acasă. El dorea să îl duc pe munte. Puţini oameni sunt aşa hotărâţi ca Romeo Dunca. Sunt foarte mulţi oameni care cred că altitudinea e ca o cursă de maraton. Cu cât e mai lungă, cu atât e mai fain.

La altitudine apar probleme medicale, organismul nu se adaptează, oricât de multă voinţă ai avea, dacă organismul nu te ajută e greu. Dunca a suferit foarte mult, are masă musculară multă. 

Ca alpinist trebuie să fii mai mic, mai slab?

E un şablon al alpinistului, nu trebuie să fie neapărat foarte mic, dar nu foarte înalt. Nu e bine să ai peste 1,80 metri, nici să fii foarte solid şi cu muşchi foarte mari. Trebuie să ai fibră, iar muşchii să funcţioneze bine cu puţin oxigen. Nu să ai masă musculară, care consumă mult oxigen.
 

„LA ALTITUDINE APAR FOARTE MULTE BOLI“

Te-a ajutat în vreun fel pe munte faptul că ai făcut Medicina?

M-a ajutat că am înţeles cum stau lucrurile, cum funcţionează organismul. La altitudine apar foarte multe boli.

Imunitatea este scăzută, răceşti, faci bronşite, sinuzită. Aici nu le fac, dar acolo fac ce nu fac toată viaţa, din cauză că scade imunitatea. E bine să poţi să pui diagnosticul şi să reacţionezi rapid. Şi rişti să ratezi expediţia. 

Ai avut boli mai grave?

Anul acesta am prins un virus şi am fost foarte răcit. Mă durea gâtul, nu mai puteam înghiţi. Cred că am ajuns la o sinuzită în asociaţie cu o bronşită. Nu mai aveam forţă. Mergeam cu jumătate din viteză. A trebuit să coborâm, să luăm antibiotice. Anul trecut, pe Lhotse, am plecat cu un virus de la fiul meu. Am devenit praf doar când am urcat la altitudine mare. Acolo s-a acutizat. 

„Anul acesta am căzut în câteva crevase“

Te sperie ceva pe munte?
 

Te sperie foarte multe lucruri. Avalanşele, mai trece câte-o piatră prin cort, numai bine nu ţi-e. Noi când mergem nu există să nu simţim frica. Înseamnă că nu reacţionezi şi nu înţelegi ce se întâmplă dacă nu îţi e frică acolo. Trebuie să ţi-o controlezi. E important să nu te depăşească, să nu pierzi controlul. Într-o situaţie periculoasă dacă te panichezi s-a terminat totul. Începi să iei decizii grele. Nu ai voie să te laşi copleşit. Atunci ai pierdut. Se mai cade şi în crevase. Dacă a nins proaspăt nu le vezi. Anul acesta am căzut în câteva. Trebuie să fii atent. Mergi legat în coardă, altfel mori. Fostul partener al lui Peter, colegul meu, a murit acum cinci ani într-o crevasă.

Cum se pregăteşte o ascensiune pe Himalaya

Odată ce ajungi în Nepal care sunt următorii paşi?

De la aeroport mergem la hotel în Kathmandu. Primul lucru pe care-l facem este să ne vedem cu o doamnă de 70 de ani, ne întreabă unde mergem, pe ce rută. E un cronicar. E pasiunea ei. A fost înainte în serviciile secrete americane, în CIA. A fost chiar prietena lui Sir Edmund Hillary, primul om pe Everest. Ea este unul din cei patru rezidenţi străini care au viză permanentă în Nepal. Ambasadorul american nu are. Toţi rezidenţii trebuie să iasă după trei luni şi să intre din nou. E o practică a guvernului nepalez. Ei trăiesc în mare măsură din turism. Ei sunt şerpaşi sau porter-i (n.r. – hamali). Şerpa e o castă, ca şi lipovenii la noi. E o populaţie foarte mică, de provenienţă tibetană, cu arealul în zona gheţarului care merge spre Everest. Trăiesc la altitudine de peste 3.500 de metri. Cei mai mulţi au învăţat engleză, pentru că e o zonă turistică. Şerpaşii sunt doar doi la sută din populaţie. Unii dintre ei sunt tehnici şi foarte aproape de alpinişti. Porter-ul duce bagajele până în tabăra de bază, şerpa – de acolo în sus. Climbing şerpa pleacă până în vârf, cu oxigenul. 

„ANUL ACESTA AM FOST 4 DIN 150 FĂRĂ OXIGEN“
 

Cum se face că nu ai folosit niciodată şerpaşi şi oxigen suplimentar?

La început, pentru că nu aveam bani. Apoi am mers cu alpinişti foarte buni, care oricum nu luau, şi mi-au explicat că este vorba şi de etică, şi de performanţă, care este diferită. A merge cu şerpaşi şi oxigen e ca şi cum ai face Turul Franţei la ciclism cu motocicleta. Anul acesta am fost 4 alpinişti din 150 fără oxigen. E o chestie de etică. Sunt foarte mulţi care iau cocteiluri de medicamente. Tot felul de steroizi. Eu nu am luat. Noi avem un medicament bazat pe corticosteroizi, dar pe care nu îl folosim decât pentru salvare. Pe lista sportivă e ca doping, dar îl folosim doar pentru salvare, la coborâre. L-am folosit o singură dată, cu Iñaki, să îmi salvez viaţa. 

Din tabăra de bază ce urmează?
 

Taberele I, II, III şi IV. În general sunt cam patru tabere. Se numeşte „tabăra de bază“ pentru că e baza muntelui, e locul de unde pleci, acolo e bucătăria, acolo sunt echipamentele. E o bază logistică, de odihnă. De acolo urci pentru aclimatizare şi tot acolo cobori.

Cât costă să urci pe Himalaya şi când poţi urca?

Permisul de munte se obţine în Kathmandu, de la Ministerul Turismului. Permisul de vârf variază între câteva mii de dolari, la vârfuri mai uşoare, până la 10.000 de dolari, pentru Everest. Nu urci pe gratis. Poţi să urci de două ori pe an. Primăvara şi iarna, când nu e muson. Eu merg primăvara. Cam două luni, două luni jumătate stau. Cea mai scurtă a fost cu Romeo Dunca, o lună. Cea mai lungă expediţie a fost anul acesta pe Everest, două luni şi jumătate.

Aşteptaţi o fereastră de vreme bună?

În mod normal ai o prognoză de trei-patru zile de vreme bună. Începi să urci. Distanţa dintre tabăra de bază şi tabăra a III-a se face în trei zile. Mergi foarte încet, opt ore pe zi, apoi te odihneşti. 

Spuneai că pe vârf nu te bucuri încă.

E doar jumătatea drumului. Plus că eşti foarte obosit, deshidratat, ai pierdut multă energie. E ca la maraton, pe ultima parte. Cu resursele aproape epuizate. Pe vârf stai cât mai puţin. Cel mai puţin am stat 10 minute, cel mai mult 30, chiar acuma pe Shishapangma.  

E greu de respirat acolo?

 

Nu, pentru că pe vârf stai. Nu mai mergi. Poate fi o bucată plată de 10 metri sau poate fi o chestie ascuţită de care de-abia te ţii şi nu poţi să stai pe picioare. Faci poza şi cobori. 

Care a fost un alt vârf dificil?

A fost Kangchenjunga. Este al treilea vârf ca dificultate din lume, la 8.586 de metri e destul de înalt, foarte înclinat. Am avut şi o problemă de orientare, a trebuit să plecăm noaptea şi pur şi simplu am confundat ruta. ;

„Iñaki a murit sus, nici nu l-au adus jos. Familia a cerut să rămână acolo“

 

Episodul de pe Annapurna, din 2008, cu moartea lui Iñaki, a fost mediatizat în toată lumea. 

 

Iñaki era un om foarte iubit şi foarte bun, simpatic. Ne-am cunoscut în 2004. Eram prieteni. Mergeam la el acasă, mâncam din frigiderul lui, dormeam în patul lui. Nu am avut vreme foarte bună la începutul expediţiei din 2008. Eram la a doua tentativă pe Annapurna. Au fost semne că lucrurile nu merg bine. S-au făcut nişte erori cu alegerea partenerilor la Iñaki. Chiar ne-am gândit să renunţăm spre sfârşit. Cu ochii de acum, aş pleca acasă dacă aş mai ajunge într-o asemenea situaţie. 

 

„AM CREZUT CĂ ARE EPILEPSIE“

Ce a păţit Iñaki?
 

Era foarte deshidratat, foarte obosit. Nu a luat nici aspirină, era cam prea purist. A zis că a mers în 20 de expediţii şi nu a luat aspirină, de ce ar lua atunci? A fost expediţie lungă. A făcut accident vascular cerebral. Avea convulsii. Am crezut că are epilepsie prima dată. Nu mai aveai cu cine vorbi. Am bănuit apoi că are una din bolile de altitudine. Am crezut că făcuse edem cerebral. Fac foarte mulţi. 
 

Inaki Ochoa şi Horia Colibăşanu

Ce ai făcut apoi?

Am decis să rămânem acolo şi să cerem ajutorul celor de jos, prin radio, să vină cu medicamente. Să vină cu oxigen. Elveţianul Ueli Steck a fost primul care a răspuns, era cel mai aproape. Singurul care putea ajunge la noi. Nu aveam medicamente, îl ţineam în viaţă pe Iñaki cu apă. Îi făceam apă, pentru că aveam gaz. 

După ce a ajuns elveţianul ai decis să cobori?

S-a decis ca eu să cobor. Dar m-am dus în întâmpinarea lui Ueli să bat urme cam doi kilometri. S-a stabilit să rămân în capătul crestei, pentru că m-am simţit şi eu foarte rău. Nu mâncasem două zile decât un sfert de ciocolată. Nu aveam energie. Am reuşit să cobor în tabăra II. Unde a venit un elicopter de salvare. 

Ai sperat ca Iñaki să fie salvat?
 

Eu speram mult prea mult. Jos, aproape nimeni nu mai credea. Trecuse mult timp. Iñaki a murit sus, nici nu l-au adus jos. Familia a cerut să rămână acolo. Dacă era adus jos, practic foarte greu, ar fi fost puse multe vieţi în pericol. 

 

Pe acolo e posibil să găseşti schelete ale unor alpinişti?

 

Acolo corpurile se mumifică. Iñaki era într-o crevasă. Iar crevasele se astupă. E undeva adânc în gheaţă. Morţii rămân sus. Alţii ies la lumină după 30-40 de ani. Sau câteva sute şi mii de ani, cum a fost Otzi în Otztalul din Alpii Austrieci. Am întâlnit şi eu mulţi.

 

„AM MAI FOST LA SAN FERMIN SĂ ALERG CU TAURII“

Episodul s-a lăsat cu câteva distincţii pentru tine.

Am primit Medalia de Aur pentru merit deosebit din partea Regiunii Autonome Navarra, unde e Pamplona, oraşul lui Iñaki. Un premiu de prestigiu, printre cei care l-au primit e şi Miguel Indurain. 

Apoi s-a făcut un documentar de foarte mare impact în Spania. A urmat filmul „Pura Vida“, premiat la mai multe festivaluri drept cel mai bun documentar. E posibil în acest an să fie adus filmul la Timişoara, la Festivalul Plai. În România nu s-a difuzat filmul. Nu a fost nimeni interesat să-l cumpere.

Horia alături de Inaki, la San Fermin, unde au alergat cu taurii

Ai rămas într-o relaţie bună cu familia lui Iñaki?
 

Mai ţin legătura. Am mai fost la San Fermin (n.r. – festival care are loc anual între 6 şi 14 iulie, la Pamplona) să alerg cu taurii. O dată am fost şi cu Iñaki. Chiar acum începe. M-aş duce din nou. E un festival extraordinar. 

FACE WINDSURFING

 

Ce hobby-uri mai ai?
 

În general sportive. Mă dau cu windsurf-ul, cu rolele, sunt pasionat de istorie. Îmi place să bricolez, să mă dau cu motocicleta. Am un BMW de 650 (n.r. – de centimetri cubi) din 1996. Pe acela am vrut să-l vând când nu aveam bani de munte, dar a scăpat de tăiere.

„O bătaie cu şerpaşii în care raportul de forţe era de 200 la 3“

 

Un alt eveniment dur a fost anul trecut, pe Lhotse, când ai intervenit într-o bătaie generală. Ce s-a întâmplat acolo?
 

A fost interesant. Pur şi simplu, Ueli Steck, Simone Moro şi Jonathan Griffith au început să se caţere pe unde lucrau şerpaşii. Noi de-abia ajunserăm în tabăra II. Şerpaşii erau destul de agitaţi. Au venit foarte nervoşi şi a ieşit o bătaie în care raportul de forţe şerpa-europeni era de 200 la 3. S-au băgat în bătaie cam 40, restul filmau cu telefonul şi se uitau. I-au căpăcit foarte bine pe alpinişti, pe Ueli l-au prins în cort, după ce colegii lui au fugit. Am intervenit atunci cum am putut. I-am mai dezarmat pe unii şi pe alţii. Puteau să îi omoare. Erau în stare. Era o gloată dezlănţuită, care striga să îi omoare. A fost o neînţelegere şi, în loc să fie calmată, s-a pus gaz pe foc. Şerpaşii au fost scoşi de pe munte, au suferit penalităţi. Alpiniştii au fost amendaţi cu ciomege în cap şi au ratat expediţia. Au pierdut două luni, un an de antrenamente şi au pierdut bani.

 

Până la urmă, anul trecut, ai cucerit vârful Lhotse, nu şi Everestul în acest an.
 

Pe Lhotse (8.516 de metri) am reuşit. Până pe la 8.000 aveam rută comună cu Everest. A fost munte frumos, nu foarte dificil. Pe Everest nu am avut noroc cu vremea. Alţii au încercat de patru-cinci ori. Eu sunt la prima încercare, aşa că sunt relaxat. Nu pot avea norocul ca pe K2. Nu mă descurajează o nereuşită. Am o rată de succes de 60 la sută. 

Everestul este visul oricărui alpinist?

Pentru mine un vis era K2. Acolo mor cei mai mulţi. Dar alpiniştii de top vor să urce o rută nouă pe Everest, fără oxigen suplimentar. Asta e bătălia. Eu am vrut să încerc pe ruta clasică, dar puteam să riscăm, ne pierdeam degetele din cauza frigului. Aşa că noi, cei patru alpinişti fără oxigen, ne-am întors. Nu a fost anul care trebuia. A fost ghinion. Vârful era destul de aproape, am ajuns la 7.500 de metri. Dar mai aveam două zile jumătate. 

Cât timp mai ai de gând să faci alpinism la cel mai înalt nivel?

Nici asta nu ştiu. E clar că la 55 de ani începe să scadă power-ul (n.r. – puterea), dar mai am până acolo. Eu cunosc alpinişti care şi la 70 de ani urcă, cu şerpaşi şi oxigen.

 

Citiţi şi:

INTERVIU Emeric Dembróschi: „Am fost desemnat cel mai bun jucător român din Mexic, în România nu am fost nici măcar printre primii zece”