FOTO Fabuloasa poveste a şvabilor: „Primului îi era hărăzită moartea, celui de-al doilea munca, celui de-al treilea pâinea”
0
Aducerea coloniştilor şvabi în sud-estul Europei, de acum mai bine de 300 de ani, a fost un experiment economic, social şi cultural remarcabil al acelor vremuri. Din nimic, din zone mlăştinoase, din păduri dese şi munţi sălbatici, şvabii au lăsat în urmă sate şi oraşe înfloritoare. Au adus cu ei o cultură aparte, au dezvoltat industrii şi bresle.
O inedită expoziţie deschisă la Bastionul Terezia din Timişoara povesteşte despre venirea coloniştilor şvabi din urmă cu peste 300 de ani.
Aducerea coloniştilor şvabi în sud-estul Europei, de acum mai bine de 300 de ani, a fost un experiment economic, social şi cultural remarcabil al acelor vremuri. Din nimic, din zone mlăştinoase, din păduri dese şi munţi sălbatici, şvabii au lăsat în urmă sate şi oraşe înfloritoare. Au adus cu ei o cultură aparte, au dezvoltat industrii şi bresle.
Viaţa nu a fost uşoară la început. A fost un proces îndelungat, care nu a dat rezultate de la început. Există un proverb al şvabilor care spune: „Primului îi era hărăzită moartea, celui de-al doilea munca, celui de-al trelea pâinea”. Pentru ei, regimul comunist român a însemnat însă finalul, fiind nevoinţi să facă cale întoarsă lăsând în urmă munca şi sacrificiile strămoşilor lor.
Timp de aproape o lună, la Muzeul de la Bastionul Terezia s-a deschis o expoziţie excepţională despre povestea şvabilor dunăreni, bazată pe cercetări ştiinţifice de ultimă oră. Aceasta este realizat chiar de Muzeul Central al Şvabilor Dunăreni din Ulm (Germania), oraşul de unde a pornit călătoria de acum trei secole.
Expoziţia aduce la luminănă efectele colonizării, abordând teme precum viticultura, mineritul, construcţia de biserici, arhitectură şi urbanism, landscaping, construcţia de orgi, gastronomie, sărbători etc.
“Au existat foarte multe lucruri despre care în România nu sunt cunoscute. Spre exemplu, se ştie cei mai mulţi colonişti germani au fost aduşi de administraţia Habsburgică. În realitate, cei mai mulţi colonişti au venit la iniţiativele conţilor unguri. Din cei 400.000 de şvabi, cam 150.000 au fost aduşi de statul austriac, în timp ce 250.000 de conţii şi moşierii maghiari, cum ar fi Eszterhazi, Bathany sau Karoly”, a declarat Cristian Glass, directorul Muzeului Central al Şvabilor Dunăreni din Ulm.
Expoziţia de la Timişoara ilustrează prin exemple complete şi sugestive consecinţele aşezării lor în sud-estul Europei. Sunt ridicate o serie de întrebări referitoare la emigrare, pentru că noile cercetări pe această temă arată că diferitele concepte despre colonizare, care nu sunt pe deplin corecte.
De ce au emigrat de-a lungul secolelor XVIII-XIX-lea spre Europa de Est? Ce au adus cu ei din locurile natale, ce au găsit în noile regiuni în care s-au aşezat? Cum se explică proverbialul succes economic al coloniştilor? Care a fost soarta familiilor de emigranţi? Care au fost influenţele şvabilor asupra peisajului şi asupra culturii materiale în zona în care s-au aşezat?
Un număr mare de obiecte provenite de la nouă muzee oferă o imagine amplă privind emigrarea şvabilor din secolul al XVIII-lea.
Pe Dunăre în jos
În 1712, primul val de emigranţi germani a pornit călătoria pe Dunăre în căutarea unui viitor mai bun. Deşi proveneau din diferite regiuni, toţi au fost numiţi Şvabi indiferent de zona din care îşi aveau originile.
Emigranţii pornesc la lungul drum pe Swabenzillen (bărcile şvabilor, mici nave cu fundul plat), pe Platten (plute sau bacuri) sau Ulmer Schachteln (Cutiile de Ulm, bărci mai mari cu posibilităţi de înoptare pe ele, folosite pentru transportul comercial).
Toate erau fabricate la Ulm, pentru emigrarea populaţiei pe Dunăre în jos. În funcţie de mărimea lor, pe ambarcaţiuni aveau loc între 20 şi 150 de pasageri. Ambarcaţiunile, din cauza fundului plat, erau greu manevrabile. Erau din lemn brut, fără smolire, astfel că, la sosire erau desfăcute iar lemnul vândut, ca scândură pentru construcţii sau lemn de foc. Pe aceste ambarcaţiuni se construiau colibe sau barăci, care serveau ca adăpost sau de dormitor.
„Zonele de colonizare vizate au fost Banat, Satu Mare, Bacska (în Serbia), Srem (Croaţia), Suebia Turcească, în sud-vestul Ungaria, în zona Pecs, la Buda şi Pesta, la nord de Balaton”, a mai spus Cristian Glass.
Cine a adus primii şvabi?
Contele Sandor Karoly (1669-1743) este unul dintre politicienii cei mai remarcabili din timpul său. Până în 1711 luptă în calitate de general al armatei kuruţilor, cot la cot cu Ferenc Rakoczi împotriva Habsburgilor. El devine iniţiatorul tratatului de Pace de la Satu Mare, care crează premisele unei munci paşnice de reconstrucţie a Ungariei. Contele începe să colonizeze moşiile sale cu ţărani şi meşteşugari şvabi, ale căror cunoştinţe, metode economice şi mentalitate au contribuit în mod decisiv la dezvoltarea regunii.
Zona Satu Mare este colonizată prin aşa numiţii şvabi sătmăreni începând cu 1712. Mii de oameni îşi părăsesc ţinutul natal din Suebia Superioară şi coboară pe Dunăre, de la Ulm. Era un oraş unde se făceau numeroase căsătorii, pentru că doar perechile căsătorite primeau pănânt. Contele Karoly povesteşte că spre moşiile sale se îndreaptă 14.000 de colonişti.
„În 30 de ani, contele Karoly înfinţează opt sate colonizându-le cu 600 de familii romano-catolice provenite din Suebia Superioară. Încercarea din 1712 nu a avut succes din cauza numărului mare de colonişti, dar în 1720, datorită unor agenţi de recrutare agili şi a unor pregătiri mai minuţioase colonozarea decurge cu succes”, a mai povestit Glass.
Recrutorii în căutare de colonişti
În 1720, un recrutor din Ungaria ajunge în Suebia Superioară având sarcină de la arhiepiscopul de Kalocsa, care dorea să reconstruiască moşia arhiepiscopiei. În regiunea în care a ajuns oamenii îşi găseau cu greu de lucru, astfel că erau predispuşi spre emigrare. Pentru recrutor era o zonă potrivită, pentru că era populată de romano-catolici.
În 1722 a pornit primul grup de colonişti spre sud-estul Europei, pe una din navele Dunărene. În decursul aceluiaşi an au mai sosit la Hajos, în Ungaria, încă 25 de familii, iar anii următori alţi numeroşi colonişti au ajuns în acest loc.
În 1726, Anna Maria Hall, care şi-a urmat fiul care a emigrat cu doi ani mai devreme, a adus cu ea, într-o ladă de lemn, o statuie a Sfintei Marii, înaltă de peste un metru. În 1752 este mutată pe altarul principal al bisericii din Hajos, iar în 1753, fostul arhiepiscop Nikolaus Csaky, scrie despre statuia făcătoare de minuni, iar în 1794, Papa Pius al VI-lea ridică biserica la rand de basilica minor, devenin o ţintă pentru pelerinii din toată ţara.
Deoarece coloniştii aduc cu ei, din ţinuturile de origine, cunoştinţe de bază despre măsurarea topografică a terenurilor, în multe cazuri ei înşişi efectuează măsurătorile necesare reîmpărţirii pământurilor.
„Pe aici este cunosct termenul de <un lanţ de pământ>. Acesta vine chiar de la lanţurile aduse de ei, cu care mai întâi împărţeau terenurile, iar apoi începeau să le muncească”, a spus Glass.
O frumoasă simetrie
După eliberarea Banatului de sub ocupaţie otomană, a existat un peisaj depopulat, lipsit de oameni, în cazul Banatului a unui ţinut mlăştinos pustiu. Acest peisaj natural împădurit sau devenit stepă prin necultivare, s-a transformat într-un spaţiu cultural. Sunt însă numeroase aşezările ale coloniştilor care existau încă din perioada otomanilor.
Este şi exemplul satului Cservenka, unde înainte de colonizare stă mărturie o stradă „Razengasse” (Strada Sârbilor), un vechi clopot bisericesc dezgropat în 1827, precum şi o hartă din 1782. Primii colonişti germani ajung aici în 1784. Cu măsurarea topografică şi construirea noului sat este însărcinat inginerul Camerei Aulice Joseph Kis, care a studiat arhitectura la Buda. El a elaborat un sat sub formă de tablă de şah după moda epocii iluministe şi prevede toate clădirile importante: şcoala, primăria, casa parohială. Chiar şi fântânile şi plantaţiile de duzi erau prevăzute în plan.
Griselini, care realizează prima lucrare istoriografică despre Banat, descrie regiunea ca un ţinut depopulat, pustiit, în care s-au extins apele stătătoare şi mlaştinile. În opera lui Griselini sunt reproduse diverse planuri ale unor sate, precum şi schiţe ale unor case de colonişti, printre ele şi cel de la Charlotenburg, singurul sat bănăţean circular, înfiinţat în 1771 prin stabilirea unui număr de 131 de colonişti germani. Localitatea a fost colonizat de contele Clary Aldringen, care a numit saltul după soţia sa, Charlotte.
Lipova este cucerită de creştini de abia în 1718, iar din 1720 au început să sosească mai bine de 250 de familii germane care se mută în oraş. Ei fac Lipova un important centru meşteşugăresc, care devine vestit pentru produsele sale de olărit.
„Şvabii au venit cu know-howul lor tehnice, practice, economice. Nu erau doar simpli ţărani, ci şi meseriaşi care s-au apucat de reconstruit după alungarea otomanilor”, a explicat Glass.
Colonizarea Banatului de Munte
Colonizarea ţinutului muntos al Banatului se desfăşoară până la mijlocul secolului al XIX-lea şi a dus la dezvoltarea celui mai important centru industrial din sud-estul Europei.
Încă dn 1703 sosesc primii colonişti la Bocşa, unde încă de pe vremea otomană se făceau exploatări de minereu de fier şi cupru. Primul cuptor de topitorie începe producţia în 1719.
Primii colonişti din Tirol, Stiria, Crania şi Carintia sosesc începând cu 1703 la Oraviţa. Fac din această localitate un centru al producţiei de cupru. În 1817, aici se deschide primul teatru din Banat, construit după Burgtheatre din Viena. 24 iunie 1773 este data punerii pietrei de temelie a oraşului Anina, când aici vin tăietori de lemne şi cărbunari din Salkammergut şi Steiermark.
Deoarece randamentul de la Bocşa a fost scăzut s-a construit o uzină nouă la Reşiţa, pe 3 iulie 1771 fiind puse în folosinţă primele două furnale.
„Se spune despre colonişti că erau săraci lipiţi pământului. Nu este deloc adevărat. Moşierii nu primeau decât colonişti care sunt în stare să se intreţină cu mijloace proprii. Moşia Boly a primit mai bine de 600 de familii, iar fiecare dintre aceste familii era obligată să vină cu cel puţin 200 de guldeni. Cu doi guldeni puteai să cumperi o pereche de animale de tracţiune. Acele sume considerabile ale acelor vremuri au dus la investiţii în pământ, case şi ateliere meşteşugăreşti, ceea ce la rândul ei a dus la ascensiunea economică a zonei”, a declarat Glass.
Condamnaţii trimişi în Banat
Se ştie că în Banat au fost trimişi de austrieci şi numeroşi condamnaţi. Este şi cazul celor care au participat la revolta de la Pădurea Neagră. Încă din secolul al XIV-lea mocnea un conflict între ţărani şi cei de la mănăstirea Sankt Blase, care permanent îşi extindea drepturile. Astfel că au avut o serie de răscoale ale ţăranilor nemulţumiţi, care au fost înăbuşite de armată. Conducătorii răscoalelor sunt condamnaţi la moarte sau la deportarea în Banat, la muncă silnică şi contumacie.
În expoziţia de la Timişoara poate fi văzut şi un sicriu al unui copil, care aminteşte de perioada grea de la începuturi, când cele mai multe victime se aflau în rândul copiilor.
„Viaţa era dificilă în special în zonele în care colonizările nu era foarte reglementate, unde condiţiile alimentaţie şi ale spaţiului de locuit nu erau asigurate. S-au adăugat bolile căror coloniştii slăbiţi de efortul călătoriei şi de schimbarea climatică le cădeau repede victime. Bolile au decimat nu numai satele, ci şi oraşele. Era extrem de ridicată mortalitatea la copii, iar adulţii decedau la vârste considerate astăzi medii”, a mai spus Christian Glass.
Colonizări întinse pe mai multe generaţii
Trei valuri de imigranţi şvabi – acesta este metafora care sugerează imaginea sosirii coloniştilor. Este imaginea care se naşte în secolul XIX-lea, o dată cu imaginile coloniştilor în coloane de căruţe şi conturarea unei conştiinţe de grup ale şvabilor dunăreni. Colonizarea organizată este legat de cel finanţat de statul habsburgic, numită migraţia carolină, tereziană sau josefină. În urma acestor valuri ajung în sud-estul Ungariei istorice 150.000 de colonişti. Partea cea mai constistentă, în jur de 250.000 de emigranţi, ajunge pe noile tărâmuri pe baza invitaţiilor de colonizare particulară, pe moşiile private ale feudalilor maghiari.
„Proprietarii de pământuri reacţionează mai rapid decât statul sau instituţiile acestuia, căci provocările economice ale timpului le simt mai acut. Colonizarea din primele decenii ale secolului al XVIII-lea este în mod primar o chestie de care se ocupă stăpânii moşiilor private, nobilii sau mănăstririle. Familiile de moşieri se ocupă timp de mai multe generaţii de popularea moşiilor lor. Proiectul de colonizare început de contele Karoly început în 1712, în jurul Careiului de azi, este continuată de către urmaşi până pe la mijlocul secolului al XIX-lea
Colonizarea statală se axează în special pe cel din Banat şi Bacska”, a mai declarat Cristian Glass.
EXCLUSIV FOTO Neamul lui Gigi Becali, în conflict sângeros cu şvabii bănăţeni din Săcălaz
Se încarcă comentariile...
