Experimentul inedit al unui regizor de documentare. A dus la New York şi Chicago un ţăran surdo-mut şi analfabet, pentru a-i urmări reacţiile

Experimentul inedit al unui regizor de documentare. A dus la New York şi Chicago un ţăran surdo-mut şi analfabet, pentru a-i urmări reacţiile

Dobrivoie Kerpenisan

Regizorul german Dobrivoie Kerpenisan, plecat din România, la vârsat de nouă ani, a prezentat, în permieră la noi în ţară, două documentare exepţionale, care prezintă Banatul la începutul anilor '90.

La ediţia a şasea a festivalului Ceau, Cinema! (care s-a desfăşurat în perioada 18-21 iulie) de la Timişoara, iubitorii de film au putut vedea şi două documentare realizate în Germania, de Dobrivoie Kerpenisan, la începutul anilor ’90. 
 
„Lumea lui Ioan” („Joane’s Law”, 1992) şi „Călătorul în timp” („The Time Traveller”, 1995), au fost prezentate în premieră în România, în secţiunea „Filme Bănăţene” din cadrul festivalului de film Ceau, Cinema!
 
Puţină lume ştie că povestea de viaţă a regizorului Kerpenisan începe tocmai România. S-a născut la Lovrin, într-o familie de sârbi, şi a copilărit în comuna timişeană Sânpetru Mare, aflat la 40 de kilometri de Timişoara. În 1974, la vârsta de 9 ani, a emigrat în Germania, împreună cu familia. 
 
„Tatăl meu a fugit din România, în 1972. Prima dată a ajuns în Iugoslavia, dar nu a avut drept să rămână acolo. A fost o înţelegere între Tito şi Ceauşescu, prin care sârbii îi trimitea înapoi pe fugarii care erau prinşi. Pe tata, sârbii l-au lăsat să plece mai departe. Noi suntem sârbi. Am avut şi rude acolo, putea să îşi găsească şi loc de muncă, dar nu i-au permis să rămână. După două săptămâni a fugit în Germania, la Koln. Eu şi cu mama am plecat deja legal, în decembrie ’74. Ne-am dus în Germania. Dar în 1976, am plecat cu toţii în Canada, să vedem dacă acolo viaţa e mai bună. Tatălui meu nu i-a plăcut, a fost prea departe de Europa, aşa că ne-am întors în Germania”, a povestit Dobrivoie Kerpenisan.  
 
A prins Revoluţia în direct
 
În calitate de cetăţean german, „Dobri”, cum îi spun apropiaţii, a revenit în România, de mai multe ori în timpul comunismului, şi s-a nimerit să prindă în direct revoluţia de la Timişoara. Şi nu oricum, ci cu aparatul foto la gât. El spune că venise în România pentru a petrece Crăciunul la bunici. 
 
„Tatăl meu nu s-a mai putut întoarce niciodată în România. Eu am tot venit, am stat la bunici, la unchi, care au rămas la Sânpetru Mare. În iarna anului 1989, am vrut să vin să petrec Crăciunul în România. Am ajuns la Sânpetru, pe 17 decembrie. La patru ore după ce am intrat în ţară, s-au închis toate graniţele. Eu a trebuit să mă prezint la miliţie, ca cetăţan străin. Dar veneau muncitorii de la oraş şi au povestit ce se întâmplă la Timişoara. Apoi, m-am dus şi eu la Timişoara”, a mai spus Dobri.
 
Dobrivoie şi Ionuţ Mareş, selecţionerul Festivalului Ceau, Cinema! 
 
A făcut fotografii la Timişoara
 
În 1989, „Dobri” era student în primul an la Facultatea de Arte din Essen. La venirea în ţară, a avut asupra lui un aparat foto. 
 
„Intenţia era să fac câteva poze cu bunicii, pentru tatăl meu. Am avut patru filme alb-negru. Şi m-a prins revoluţia. Am prins tot. Am fost în multe puncte din oraş, am fost şi în Operă. Am făcut poze. Dar nu am publicat niciodată pozele, nu le-am vândut ziarelor. Am făcut poze şi în sat, am surprins revoluţia de acolo. Au ieşit şi acolo oamenii în stradă. M-am întors acasă în 5 ianuarie 1990. Când m-am întors, profesorul de la facultate a rămas uimit când a văzut pozele. Am luat note bune pentru acele poze, dar nu aveam intenţia să devin fotograf. Am vrut să fiu grafic-designer. Am făcut peste 300 de poze, într-o săptămână. Am fotografiat din 18 până în 25 decembrie. Nu m-am gândit să fac bani de acele poze, deşi în 1990 aş fi avut ocazia. De ceva timp lucrez la un proiect multimedia, legat de Revoluţia din 1989, însă nu doresc să dezvălui mai despre asta. Deocamdată este un secret, dar o să aflaţi amănunte peste câteva luni”, a mai declarat „Dobri”.
 
Documentar în satul natal
 
În 1992, Dobrivoie Kerpenisan, s-a întors în Sânpetru Mare, pentru a face primul film său documentar despre satul bănăţean. 
 
„Am vrut să mă întorc în satul meu, unde am avut o copilărie foarte frumoasă. Am revenit cu drag şi emoţie. Era un loc special pentru mine, unde oamenii puteau trăi împreună, diferite etnii, diferite culturi, cu toleranţă mare.
 
Pentru mine era un fel de microcosmos. Sunt superfericit că am trăit aici, chiar şi pentru nouă ani”, a mai spus Dobri.
 
„Legile lui Ioan” reprezenta debutul său cinematografic, în care încerca să surprindă schimbările de după Revoluţie, din sat.
 
„Era cel mai simplu să fac acest film. În 1993 a fost premiera la festivalul de film de la Oberhausen. Aici e povestea mea. Cum mă întroc înapoi, ce găsesc, ce s-a schimbat după 1989, în ce direcţie se îndreaptă oamenii, societatea. Unii spun că au regăsit în filmul meu atmosfera lui Kusturica. Pentru mulţi filmul este şi trist. Am luat premii la Tokio, la Chicago”, a afirmat Dobrivoie Kerpenisan.  

Dobri la cinematograful sătesc de la Gottlob
 
„Legea lui Ioan” - realizat şi pe 16 milimetri, a fost laureat la Festivalul Internaţional de Film de la Oberhausen. 
 
Cu un surdo-mut în America 
 
După doi ani, în 1994, Dobri s-a întors la Sânpetru Mare pentru un nou film documentar de senzaţie, „Călătorul în timp”. 
 
Filmul este portretul tandru şi empatic al unui om special care pleacă spre o lume cu totul nouă, unde descoperă rase şi stiluri de viaţă diferite.
 
„Dobri” l-a luat cu el, într-o călătorie la New York şi Chicago, pe Miloş, un sătean surdo-mut, analfabet şi singur, care până atunci nu ieşise niciodată din satul natal Sânpetru Mare.  
 
„În al doilea film, am întors perspectiva. Am luat un om din satul meu şi l-am dus la New York şi Chicago. Urmăresc reacţia lui. Am trăit aproape şase săptămâni cu el. El nu a ieşit până atunci niciodată din sat. El era mut şi surd, era analfabet, nu ştia că Pământul e rotund. Era un fel de unchi, îl ştiam din copilărie. Când am ajuns la New York, s-a uitat la clădirea înaltă a hotelului. El a crezut că era casa mea. Nu înţelegea conceptul de hotel. Când am făcut chek-in, nu i-au dat cameră pentru că nu ştia să semneze pe hârtie. A trebuit să iau un suit, să pot sta cu el în cameră. Am fost ca un tată pentru el. Motivaţia a fost că el a vrut să se întâlnească cu sora lui, Olga, după 30 de ani. Ea trăia în America, nu s-a întors niciodată România. Aşa că nu s-au văzut, nu au vorbit – el e mut, cum să vorbească la telefon?! Am văzut la ei acasă nişte cărţi poştale, cam atât. Ea era singura rudă mai apropiată, Miloş a rămas singur în România. Deci, dorinţa lui era să îşi vadă sora. Altceva nu mai dorea, avea acsă de toate, porci, grădină...”, a afirmat Dobrivoie Kerpenisan.
 
În 1994, Miloş – personajul surdo-mut avea deja 63 de ani. A murit în urmă cu 15 ani. 

Dobrivoie Kerpenisan 

„Călătorul în timp” (şi acesta a fost realizat pe 16 milimetri) a fost bine primit, a participat în multe festivaluri. 
 
Dobri a descoperit festivalul Ceau, Cinema!
 
Interesant că cele două filme ale lui Kerpenisan, „Lumea lui Ioan” şi „Călătorul în timp”, nu au avut până acum nicio proiecţie în România. 
 
„Până prin 2007 nu am realizat că România poate să fie o piaţă şi pentru mine. Veneam, dar numai la Timişoara, la Sânpetru, la aerport. Şi la asta s-a redus pentru mine România. Şi acum, acesta de film, Ceau, Cinema!, eu l-am descoperit. Organizatorii nici nu ştiau de mine. Eu am descoperit festivalul pe internet. Puteţi să vă gândiţi că eu nu am dat filmul la nimeni, nu e pe internet, nu e nici pe Youtube. Mi-a atras atenţia că are o secţiune de proiecţie şi în comuna Gottlob. Eu sunt născut în Lovrin, lângă Gottlob, aşa că m-am gândit că poate vor să prezinte şi filmele mele. Le-am scris un e-mail. Aşa a fost”, a mai spus „Dobri” Kerpenisan. 

Dobrivoi Kerpenisan şi Ionuţ Mareş
 
Regizor pentru reclame
 
Artistul vizual Dobrivoie Kerpenisan a continuat să lucreze în domeniu, a mai regizat cinci filme, iar în ultimi ani este cunoscut mai mult ca regizor pentru reclame de televiziune. 
 
„Am început să lucrez în Germania ca regizor şi cameraman pentru reclame. Cred că am avut ceva succes. Aşa se face că o companie din Bucureşti, care a văzut ce face eu, m-a căutat, prin agentul meu. Asta era acum opt ani. Ei nici nu ştiau că eu sunt originar din România. Pur şi simplu căutau un regizor pentru o reclamă. Atunci am realizat, ce prost am fost că nu m-am dus eu în Bucureşti, să fac o firmă pentru filme şi reclame. Toate agenţiile mari sunt acolo. De atunci, am lucrat cu toate marile agenţii, cu McCann Erickson, Saatchi şi altele. Am mai lucrat şi cu alţi regizori, ca şi cameraman, pentru că oamenilor le-a plăcut stilul meu”, a mai spus „Dobri”. 
 
„Acest Sânpetru nu mai e acel Sânpetru al meu”
 
Sânpetru Mare nu mai e ce a fost, se întristează Kerpenisan.  „Acest Sânpetru nu mai e acel Sânpetru al meu. Societatea s-a schimbat, oamenii s-au schimbat, nemţii au plecat, mai sunt câţiva sârbi. În tot este vorba despre supravieţuire, nu despre viaţă decentă. Dacă nu ar fi copiii care au plecat în străinătate sau la Timişoara, care să-i susţină pe părinţi, nu ar fi nimic. Oamenii se duc să cumpere de la alimentară seminţe, chipsuri, ţigări...Nimeni nu lucrează, stau la bere. Pământul este lucrat, dar nu mai aparţin sătenilor. Au vândut totul la firme din străinătate. Comparând viziunile mele iniţiale cu realitatea din prezent, am sentimentul că pentru o parte din societatea românească aşteptările unei vieţi mai bune sunt încă vise îndepărtate”, a concluzionat Dobrivoie Kerpenisan.  
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: