Decanul de vârstă al fotografilor din Timişoara a împlinit 90 de ani: secretul de a fura din eternitatea timpului

Decanul de vârstă al fotografilor din Timişoara a împlinit 90 de ani: secretul de a fura din eternitatea timpului

Karl Szelhegyi Windberger a împlinit 90 de ani                    Foto:Ştefan Both

La aniversarea vârstei de 90 de ani, Karl Szelhegyi Windberger a organizat o expoziţie fotografică despre viaţa şi cariera sa fabuloasă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Karl Szelhegyi Windberger are 90 de ani şi a realizat fotografii până nu cu mult timp în urmă. Pentru că nu mai vede bine, a fost nevoit să renunţe la o  îndeletnicire pe care a îmbrăţişat-o de la vârsta de nouă ani. Atunci a primit un aparat de fotografiat de la o mătuşă din America. 
 
“Cred că m-am născut cu asta. M-a interesat filmul, cinematografia şi fotografia, dar mai mult de atât am vrut să ştiu mereu ce se află în spate, cum apare imaginea. Eu încă am prins ultima perioadă a filmului mut. Mergeam la cinema şi mă întrebam cum din aparatul acela mic ajunge imaginea pe aceea pânză mare. Am avut dorinţa de a face şi eu aşa ceva”, a declarant Karl Szelhegyi Windberger. 

Bănăţeanul s-a născut la 14 ianuarie 1923, dintr-o familie de şvabi, la Reşiţa. A început clasa a I-a la Şcoala Evanghelică, iar a venit apoi la Timişoara, la Liceul Piarist. A susţinut examentul de maturitate în 1941. Tot în acel an a mers la Facultatea de Matematică din Cluj, dar din cauza războiului a fost nevoit să se transfere la Timişoara, la Politehnică. Timp de trei ani, a lucrat ca profesor de desen tehnic la Şcoala Profesională de Desen.  

Angajat la Ion Popescu Gopo

După de-al Doilea Război Mondial a ajuns în Bucureşti, la Institutul de Cinematografie, fiind director de imagine sub comanda renumitului Ion Popescu Gopo. 

“Din 300 de candidaţi am intrat primul, aveam cea mai mare notă la examen. Era un joc pentru mine. Din păcate, după doi ani am fost nevoit să mă întorc la Timişoara, pentru că m-am îmbolnăvit. Oricum nu m-aş fi putut obişnui cu felul de viaţă de acolo. Cât despre Gopo, a fost un om deosebit. Şi eu am lucrat la un film de-a lui. Se lucra cu creionul. Pentru zece minute de film se muncea trei luni”, a povestit Windberger.

La revenirea în Timişoara, s-a angajat ca fotoreporter la ziarul de limbă maghiară Szabad Szo. “Temele mele preferate au fost mereu copii şi oamenii. Nu prea există poze făcute de mine fără să aibă viaţă. Pentru mine a fost importantă viaţa, aşa că am arătat viaţă în fotografii”, a mai spus fotograful.
 
Pentru el aparatele nu aveau secrete. Spune că nici nu s-a bazat în totalitate pe performanţa lor, ci mai de grabă pe ochiul şi sensibilitatea proprie.

“Am considerat mereu aparatul doar un simplu obiect, pe care eu îl pun în valoare. Nu am dat mai multă imporatnţă decât trebuia. Le-am studiat cum funcţionează din punct de vedere tehnic, dar restul depindea de mine. Dacă vrei să ajungi de la Timişoara la Bucureşti poţi să mergi şi cu un Mercedes, darş i cu un Trabant. Dar de la unTrabant nu poţi cere ceea ce oferă Mercedesul”, a declarat fotograful. 

A pus pe picioare studioul medicinei

De numele lui Karl Szelhegyi Windberger se leagă întreaga cercetare pe suport foto-video de la Facultatea de Medicină din Timişoara. Şvabului i-a revenit sarcina să pună pe picioare studioul de la “Medicină”, unde a realizat, de-a lungul anilor, numeroase documentare şi filme. 

“Am lucrat 20 de ani acolo, timp în care am realizat 84 de filme de cercetare ştiinţifică în domeniul medicinei. Fotografiam în sala de operaţie, diferite cazuri de bolnavi, înainte şi după tratament. Au fost şi experimente realizate pe câini. Am participat la mai multe congrese internaţionale de cinematografie ştiinţifică”, a punctat Szelhegyi Windberger. 

După ce a ieşit la pensie, în 1983, Windberger a decis să îşi continue cariera de fotoreporter la Banater Zeitung, săptămânalul minorităţii germane din zona de Vest. 

Susţine că nu a avut probleme să se adapteze la schimbările tehnice, pornind de la un Kodak din perioada interbelică, trecând pe apoi la aparatele de filme, mai întâi alb-negru, apoi color, iar în ultima perioadă avea
un aparat foto digital.

“Din păcate fotografia artistică a decăzut. Astăzi fotografiază oricine, char şi cei care nu se pricep", a spus decanul de vârstă al fotoreporterilor din Timişoara. 
 
Ba ma mult, chiar şi la 90 de ani, calculatorul este un obiect de care nu se poate lipsi. Invitaţiile la expoziţia sa au fost trimise de el, pe e-mail. 
 
Specialist în graiul şvăbesc pe cale de dispariţie

A devenit cunoscut în breaslă ca un “dorf-fotograf”, pentru că îi plăcea să descopere viaţa satului. Pe lângă fotografii, Windberger scria şi texte în ziarul german, în grai reşiţean.
 
Pozele sale au fost publicate aproape 20 de ani în „zeitung”, până când maestul şi-a pierdut acurateţea văzului. De scurt timp a fost nevoit să renunţe la pasiunea de-o viaţă.

“Nu mai fac poze din cauza ochilor. Dar la fiecare două săptămâni, povestesc despre viaţa mea la Radio Timişoara. Şi o fac în graiul şvăbesc reşiţean, care este pe cale de dispariţie”, a mai spus Windberger.

Un bănăţean veritabil distins de Guvernul German

În anul 2003, Karl Szelhegyi Windberger a primit o medialie de onoare din partea Guvernului German, ca recunoaştere pentru eforturile sale de a promova cultura şi viaţa şvabilor din Banat. În 2009 a fost decorat cu medalia Adam Muller Guttenbrunn, de către Forumul Democrat al Germanilor din Timişoara. 

“Eu m-am simţit întotdeauna bănăţean. Pe vremuri a fost un lucru normal să vorbeşti trei limbi, română, maghiară şi germană. Nu îmi aduceam aminte un anumit cuvânt în maghiară treceam pe germană sau română, fără să ne dăm seama continuam discuţia în altă limbă. Era natural. Aici nimeni nu întreba ce eşti, german, maghiar sau român.  A contat omenia. În ziua de azi nu mai este aşa. Păcat e puţin spus...”, a afirmat Karl Windberger.

La împlinirea vârstei de 90 de ani, Windberger a organizat o inedită expoziţie, Casa Adam Muller Guttenbrunn. Nu lipseşte de aici prima fotografie, portretul naşei realizat în 1932, şi ultima fotografie, făcută la un kirchweich, la Gărâna.
 
citeste totul despre: