Cum au transformat cei de la Phoenix o fostă sală de cinema a armatei sovietice, devenită depozit de mere: „Făcusem din Lyra un fel de bâlci al răzvrătiţilor“
0
Sala Lyra din apropierea Pieţei Maria aparţine Primăriei Timişoara. Aici se află sediul Casei de Cultură a Municipiului, este locul unde repetă ansamblurile de dans şi de muzică populară. Aceasta a fost cândva sala celor de la Phoenix.
La scurt timp de la apariţia formaţiei Phoenix (care s-a numit iniţial Sfinţii), tinerii din Timişoara au fost pur şi simplu vrăjiţi de muzicieni. La concertele de la Casa Studenţilor veneau sute de persoane. S-a ajuns ca la un concert, strada să fie pur şi simplu blocată, tramvaiele să fie oprite, spre groaza organizatorilor. Cei de la Phoenix mai dădeau conerte şi la „Lola” şi la cantina Politehnicii. Erau vedete în Timişoara.
Nicu Covaci şi colegii său erau în căutarea unei săli adecvate pentru repetiţii. S-a întâmplat ca în anul 1969, Ion Tănase, directorul Casei de Cultură din Mehala, să le propună să viziteze o sală pe care acesta o avea în centrul oraşului, lângă Piaţa Maria. Nu departe de locuinţa lui Nicu Covaci.
Era un fost cinematograf, folosit de ruşi în perioada staţionării lor la Timişoara. După plecarea lor, fusese transfromat într-un depozit de Aprozar.
Despre ce au găsit muzicinii la acea vizită la sală Lyra a povestit Nicu Covaci, în cartea autobiaografică „Phoenix. Însă eu, o pasăre...”.
„Nu se poate descrie mirosul de putregai ce-a izbucnit pe uşă în momentul în care am desferecat lacătele ruginite. Am încercat să facem lumină. În momentul în care am apăsat pe primul comutator, fulgere au biciuit pereţii sălii. Cablurile întinse prin pereţii umezi şi mucegăiţi au sărit ca nişte şerpi din locaşurile lor şubrede, împroşcându-ne cu moloz. Ne-am folosit, de bine, de rău, de lumânările pe care le adusesem din spirit de prevedere cu noi şi ocolind cu greu movilele de cartofi şi mere putrede, am înaintat în acel cavou uriaş. Tavanul nu-l puteam vedea, trebuie să fi fost la o înălţime apreciabilă, petru că rezonanţa sălii sugera asta”, a povestit Nicu Covaci.
Au pus umărul la muncă
Nu intrase nimeni acolo de mult timp. Covaci povesteşte că s-au simţit ca într-un mormânt. Umezeala a pătruns în pereţi şi cu timpul au ruginit toate cablurile, de asta s-a făcut scurtcircuit.
„În scurt timp, cu nişte sârme improvizate şi, cu două becuri ce mai putuseră salvate, Schwarz (n.r. sunetistul trupei) improviză o iluminaţie cât de cât şi puturăm vedea catastrofa în toată măreţia ei. Scena era un culoar de doi metri lăţime, iar deasupra ei se afla un ecran imens, care mai mânca şi el din spaţiu. Sub scenă, am găsit o suprafaţă de vreau 12 metri lungime pe trei metri lăţime, la care se ajungea coborând nişte trepte făcute din butuci de lemn, putea fi folosită ca garderobă sau orice altceva”, a continuat Covaci.
Asta era tot ce a putut oferi Ion Tănase, directorul Casei de Cultură din Mehala. Le-a transmis muzicienilor că dacă pun umărul cu toţii, vor avea o sală a lor unde vor putea cânta de două-trei ori pe săptămână.
„Am găsit în sfârşit o sală care ar putea fi a noastră, unde puteam cânta cum vrem şi ce vrem, sub protecţia directorului de la Casa de Cultură din Mehala. E chiar lângă noi, dar mă tem că nuvom fi în stare s-o punem la punct...Nu ştiu câţi voluntari voi putea aduna să lucreze şi pentru cât timp”, îşi spunea Nicu Covaci.
O minunăţie de sală
Au fost însă destui voluntari din ceata de admiratori, care să ajute. Şi aşa s-au apucat de lucru la Lyra. Au făcut o minunăţie de sală. „Fiecare adusese ceva de acasă. Lanţuri, biciclete paradite, ba chiar şi o cască de război. Am atârnat toate obiectele pe unde am putut şi, încetul cu încetul, sala a început să arate a magazin de antichităţi. După câteva ore de distracţie, în care mai toţi aruncaseră câte o sticlă de cerneală sau de vopsea, pe ecranul imens apăruse un mozaic color fără sens, din care am încercat să sugereze o pasăre. Am mai atârnat în mijlocul ecranului şi o ramă aurită, pe care am luat-o de acasă. Imaginenea generală s-a dovedit satisfăcătoare şi eram cu toţii mulţumiţi. Ne descărcasem de toate complexele şi estetic şi făcusem din Lyra un fel de bâlci al răzvrătiţilor”, a povestit Nicu Covaci.
Sala Lyra avea să fie „casa” celor de la Phoenix. Aici se repeta, aici se ţineau „serile dansante”, de trei ori pe săptămână; joi, sâmbătă şi duminică. Încăpeau şi o mie de persoane. După fuga celor de la Phoenix, sala a fost preluată de muzicienii de la Clasic XX şi Progresiv TM. Aici se desfăşurau şi jamsession-urile jazzmanilor din Timişoara.
Au repetat în locuinţa maestrului-coregraf Frenţescu
Apoi a devenit sala principală a Casei de Cultură a Municipiului, aici s-au mutat birourile celor de la „Cultură”, s-amenajat săli de cursuri. Şi astăzi este locul unde repetă ansamblurile de dans şi de muzică populară din Timişoara.
„Înainte de a se muta era o mizerie de nedescris. Era depozit de mere. Dar toţi au pus mâna şi au amenajat sala. Au venit aici să repete şi să cânte. Ani de zile. Eu m-am angajat în 1969, anul în care au venit şi ei. Am prins un post de metodist, fiind maestru-coregraf de dans. Iniţial aveam şi noi birorurile la Primărie, mai târziu am venit aici. dar cei de la Phoenix au deschis uşile acestei săli abandonate. În curte sunt trei cămăruţe, unde am stat eu. Acolo am primit locuinţă, pentru că eram venit de la sat, de la Borlova, de lângă Caransebeş. La un moment dat, pentru o perioadă, cei de la Phoenix au fost interzişi, iar ca să nu repete la Casa de Cultură, s-au mutat în locuinţa mea. Eu dormeam printre boxe şi instrumente. Stăteau la repetiţii, plecau dimineaţa acasă”, a povestit maestrul-coregraf Toma Frenţescu, care a devenit şi directorul Casei de Cultură a Municipiului.
Toma Frenţescu a fost un apropiat al celor de la Phoenix, muzicienii au ajuns chiar şi în satul Borlova, la părinţii coregrafului.
„Era nebunie. Îmi aduc aminte că la Casa Studenţilor, după concertul <Cei ce ne-au dat nume>, era atâta lume încât nu se mai putea intra. Oamenii au oprit tramvaiele. Noroc că nu au fost incidente. Toţi vroiau să-i vadă. Erau 600 de oameni într-o sală de 400 de locuri. Când s-au mutat aici, băgam şi o mie de inşi la serile de dans. Dar nu se putea dana dansau, aşa mulţi erau. Stăteau ca la spectacol. Intrazu şi o mie de oameni, ştiu de la bilete, pentru că eu le vindeam. Iar muzicienii primeau bani. 25 de lei de instrumentist, solistul vocal lua până la 100 de lei. Îi puneam pe toţi solişti vocali, să primească mai mulţi bani. Le-am făcut şi nişte cămăşi. Biletul costa 5 lei şi ieşeau bani frumoşi, pentru că era de trei ori pe săptămână. Lipseau doar vara, când plecau două-trei luni la mare”, a povestit Toma Frenţescu.
După Revoluţie s-au mai făcut modificări în sală, s-au amenajat alte birouri. Proprietarul a revendicat toată clădirea, cu tot cu Sala Lyra, însă Primăria Timişoara i-a oferit în schim câteva apartamente, în casa vecină.
Se încarcă comentariile...
