Cum s-a decis cu creionul soarta unor întregi comunităţi de la graniţa Banatului. Românii şi sârbii au negociat ani întregi pentru delimitarea frontierei

0
Publicat:
Ultima actualizare:

După destrămarea Imperiului Austro-Ungar, românii şi sârbii, care au împărţit Banatul, nu s-au putut înţelege pe linia de demarcaţie, care avea să se definitiveze de-abia după ani întregi.

La sfârşitul Primului Război Mondial, România şi Serbia (transformată în Regatul Iugoslaviei) au dat o luptă diplomatică pentru Banat. Marile puteri învingătoare şi-au asumat răspunderea de a trasa noile graniţe dintre statele Europei centrale şi răsăritene la Conferinţa de pace din 1919-1920. Unele decizii luate pot părea astăzi bizare.

În 1922, a doua comisie prevedea un schimb între cele două state: România ceda Gaiul Mare, Krivabara (Ujfalu) şi Şurian, în timp de sârbii au cedat Beba Veche, Pusta Kerestur şi Ciorda. Directivele după care linia frontierei trebuia fixată pe teren între comune sunt: limitele administrative şi interesele economice locale.

“S-a căutat un conses între români şi sârbi, pentru că părerile celorlalte naţiuni din Banat nu au fost luate în seamă. A existat şi tentativa de a forma Republica Banat, condus de Otto Roth, pentru a păstra Banatul întreg. Românii şi-ar fi dorit ei tot Banatul, sârbii la fel, spuneau că au dreptul la Banatul întreg. Au fost multe discuţii privind trasarea graniţelor între România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Era dificil să rupi Banatul, care funcţiona ca o unitate economică unitară. Era şi calea ferată. Spre exemplu, linia Timişoara – Baziaş trecea la un moment dat prin anumite localităţi din Serbia, pe la Vârşeţ şi Biserica Albă, iar apoi revenea în România. Românii ar fi vrut şi Vârşeţul, au luptat ani de zile pentru el. Pentru trasarea graniţelor au intervenit şi francezii, nu a fost o operaţie simplă”, a declarat istoricul timişorean Ioan Szekenyes.

Beba Veche şi Jimbolia au revenit României

În 1923, la Belgrad s-a semnat un nou protocol româno-iugoslav de delimitare a frontierei comune. România cedează definitiv localităţile Pardany, Modoş (devenit apoi Jaša Tomić), Krivobara şi Nagy Gaj, iar sârbii cedează: Beba Veche, Pusta Kerestur şi Jombolya (devenită Jimbolia în 1924, după alipirea României). Sârbii recunosc suveranitatea României asupra insulei Ada-Kaleh, iar România suveranitatea vecinilor asupra insulelor Plasievita şi Ogradina. Rectificarea Protoclolului s-a făcut în 1924. 

„În cazul Banatului, profitând şi de intransigenţa lui Ionel Brătianu, care nu dorea să discute nicio variantă a împărţirii acestuia între România şi Serbia, puterile occidentale au trasat o graniţă extrem de dureroasă prin mijlocul acestei regiuni, până atunci perfect unitară din punct de vedere economic, social sau cultural. S-a motivat această decizie prin criteriul etnic, adică acele zone şi localităţi ale mozaicului bănăţean care aveau mai mulţi sârbi au fost date Serbiei şi cele care aveau mai mulţi români au trecut la România (celelalte naţionalităţi bănăţene nu au fost luate în calcul). De pildă, dacă o localitate avea 90% populaţie germană, 5% români şi 4% sârbi, era dată României. Dacă sârbii aveau 5% şi românii 4%, era dată Serbiei. Aparent în aceasta a constat toată filosofia”, susţine istoricul Mircea Rusnac, pe blogul său  istoriabanatului.wordpress.com.

La o privire mai atentă se poate constata că nici principiul etnic nu a fost respectat de-a lungul întregii graniţe: "Românii, de pildă, erau nemulţumiţi, pe bună dreptate, că nu primiseră cercurile Vârşeţ şi Alibunar, unde deţineau majoritatea absolută a populaţiei, şi nici Banloc şi Jimbolia, unde predominau şvabii, dar elementul românesc era superior numeric celui sârbesc". (Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. II, Bucureşti, 1989, p. 480.).

„Prin acorduri bilaterale, s-au făcut unele schimburi de localităţi, astfel încât Banloc şi Jimbolia au trecut totuşi în posesia României. Dar şi sârbii ar fi avut motive să fie nemulţumiţi, întrucât şi astăzi zonele Clisurii de sus, între Baziaş şi Moldova Veche, şi Poliadia (cursul inferior al Nerei) sunt net majoritar sârbeşti, însă au fost atribuite României. Mereu ne-a mirat această decizie a Conferinţei de pace, întrucât acest teritoriu (colţul de sud-vest al judeţului Caraş-Severin), deşi separat de Serbia la sud prin Dunăre, ceea ce ar putea justifica argumentul găsirii unei frontiere naturale, se află însă într-o perfectă continuitate către vest cu teritoriul sârbesc, fiind uneori despărţite doar de râul Nera”, mai scrie Rusnac.

Mănăstiri sârbeşti la graniţă

Istoriul Mircea Rusnac a vizitat de mai multe ori zona de graniţă de pe Clisura Dunării, din dorinţa de a căuta explicaţii pentru unele decizii luate la nivel înalt.

„Chiar în apropierea graniţei se află patru mânăstiri sârbeşti străvechi, întemeiate după tradiţie de Sfântul Sava în secolul al XIII-lea: Baziaş, Zlatiţa, Cusici şi Kalugerovo. În ultimele două cazuri, mânăstirile sunt despărţite prin frontieră de localităţile cu acelaşi nume. Credem că aceste mânăstiri, care ar fi putut deveni centre de spiritualitate şi de patriotism sârbesc şi obiect al unor ample pelerinaje religioase, au fost trecute în mod forţat pe teritoriul românesc, împreună cu toate satele sârbeşti din spatele lor. Ele ar fi putut reprezenta pentru sârbi, la fel ca şi mânăstirile din Kosovo sau din Fruška Gora, un nucleu spiritual ortodox foarte puternic. Rămase izolate chiar pe graniţă, ele au devenit inutilizabile, degradându-se şi chiar ruinându-se în timp. Probabil ca o monedă de schimb pentru pierderea acestei regiuni, Serbia a fost recompensată cu cercurile româneşti Vârşeţ şi Alibunar”, crede Mircea Rusnac.
 

Multe generaţii de români din Serbia şi de sârbi din România au devenit victimele unor decizii luate cu creionul în urmă cu o sută de ani. 


Citiţi şi:

„Războiul Rece“ dintre România şi Serbia, pentru Banat. Evacuarea armatei sârbe şi instaurarea primei administraţii româneşti, în anul 1919

Timişoara



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite