Cum prospera „la negru“ Timişoara în comunism. Legătura dintre bişniţarii sârbi, clanurile de romi, Miliţie şi Securitate

Magazinele din România erau goale, dar timişorenii aveau de toate FOTO Bărăganul de altădată/Valerică Butoe

Pentru că pieţele deveniseră prea mici, bişniţarii din Timişoara comunistă îşi întindeau marfa şi pe străzile apropiate. În Banat, cei descurcăreţi îşi rotunjeau veniturile. Era o mare debandadă stradală, fără control, cu un „regulament“ făcut de Miliţie şi de Securitate.

În perioada comunismului, între anii 1967-1980, a fost aprobat micul trafic al sârbilor în România. Cetăţenilor din ţara vecină, Iugoslavia, li s-a permis intrarea în România fără vize, astfel că aceştia au adus diverse produse de vânzare. 

De la cunoscuta supă sârbească Vegeta, la ciocolată, ţigări, gumă de mestecat, până la blugi, bluze, helănci sau pelerine din fâş. Erau produse la mare căutare, se vindeau ca pâinea caldă şi constituiau o mare sursă de câştiguri. În acei ani, în Timişoara, duminica erau zeci de mii de cumpărători ai produselor aduse din Iugoslavia. Pentru că piaţa a devenit prea mică, bişniţarii îşi întindeau marfa şi pe străzile apropiate. 

Ioan Mirescu, unul dintre liderii importanţi ai romilor din Timişoara, a scris o carte-document, intitulată „Romii. Drumuri şi popasuri”, în care un capitol este „Traficul sârbesc în România şi aurul romilor”.

„Duminică, la această piaţă veneau zeci şi sute de mii de oameni cu trenurile, cu maşinile, din toate colţurile ţării, pentru a cumpăra deosebita vegetă pentru gustul ei bun, elegantele helănci şi modernele fâşuri ce se îmbrăcau peste costum sau peste o haină elegantă, deosebitele feluri de ciocolată şi modernii pantaloni noi apăruţi: blugi, pe care nu oricine îi putea avea, din cauza preţului ridicat. În această mare de oameni din ţară şi din Banat, alături de miile de vânzători sârbi, miliţienii, fiind depăşiţi de situaţie, şi-au făcut legi speciale de şpagă de la vânzătorii români şi sârbi. Făceau acest lucru pentru că sârbii nu aveau dreptul la cantităţi mari de materiale pentru vânzare. Romii şi mii şi mii de români cumpăreau stocurile de materiale de la sârbi şi le revindeau, la preţuri mai mari”, a povestit Ioan Mirescu.

Aşa se face că, în Timişoara, cei descurcăreţi îşi rotunjeau veniturile, şi aşa destul de mici. Era o mare debandadă stradală, fără control, cu un „regulament” făcut de miliţie şi Securitate.  

„Mişcarea aceasta de sute de mii de oameni la piaţa din Timişoara era ilegală, însă, după cum se vede, şi din punct de vedere comercial Timişoara a arătat, încă o dată, că poate fi deschisă la acţiuni ce pot îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale populaţiei. Sârbii, buni comercianţi, văzând că aici, la Timişoara, este un vad bun de vânzare şi făcându-şi clientelă eficientă şi credibilă, după puţin timp, au început să aducă şi bijuterii de aur. Pentru haine vechi, era piaţa de vechituri de lângă spitalul Victor Babeş, acolo unde apoi s-a construit liceul energetic şi grupul şcolar UMT. Odată cu venirea sârbilor, locul imens al pieţei nu mai era suficient, de aceea vânzările se făceau pe cuprinsul străzilor din jur. Pe tot acest spaţiu al pieţei şi al străzilor din jur se făceau vânzări şi cumpărări după bunul plac, apărând de acum şi bijuteriile de aur, la început mai timid, apoi în cantităţi foarte mari, dar cam pe ascuns, să nu vadă Miliţia”, a mai scris Ioan Mirescu.

Filieră mafiotă
 

În scurt timp, Timişoara a devenit centrul întregii ţări de unde se puteau cumpăra produse ce nu se găseau în magazinele statului. Ioan Mirescu susţine că afacerea cu aurul le-a mirosit repede a câştig romilor, care au început să cumpere tot mai mult aur, în final creându-se o filieră mafiotă condusă de Securitate şi acoliţii săi romi. 

„Romii nu se mai mulţumeau să cumpere câteva bucăţi de bijuterii, ci s-au extins. Cumpărau poate chiar sute de kilograme de aur deodată. De acum, s-au creat în Banat şi în ţară relaţii şi filiere prin care oamenii cu bani cumpărau produsele sârbeşti, inclusiv cantităţi de aur, pe care le revindeau în diverse zone ale ţării la preţuri mai mari. Luând amploare aceste vânzări, Miliţia a început să fie ceva mai atentă, mai activă. Din mulţimea de oameni, Miliţia se mai făcea că arestează un vânzător sârb sau român, pentru activitate ilegală (anual milioane de oameni treceaz pragul pieţii din Timişoara), cărora uneori le confisca marfa, alteori se rezolva cu bine prin cunoscuta mită dată miliţienilor”, a povestit Mirescu.

Odată cu dezvoltarea bişniţului, s-au format adevăraţii „capi” ai afacerii: romi, miliţieni, securişti, dar şi „o zonă specială a filierei, oameni slabi, oameni de nimimc, folosiţi de acum de Miliţie şi securitate ca turnători”, adaugă Mirescu.

Deşi susţine că are numele multor persoane, Ioan Mirescu nu doreşte să le dea în vileag pentru că se teme să fie dat în judecată.

„Spiritul comercial şi banul au făcut ca aceşti capi din rândul romilor să fie analfabeţi, unii semianalfabeţi sau unii cu cel mault cinci clase, rare au fost cazurile când unii aveau mai multă şcoală. Aceşti capi, pentru a lucra nestingheriţi, au început o bună colaborare cu Miliţia, pentru că interesul tot mai mare al statului era de a confisca şi aur pentru visteria sa, nu numai haine şi alte bunuri de pe piaţă. Capii puteau şi ei da în gât, adică să pârască pe unii sârbi care aveau aur, iar uneori turnau câte un client care cumpăra aur de la ei. Aşa a luat naştere cota de aur pentru ţigani, prin turnarea periodică a unui client, care era obligat, evident prin abuzurile procuraturii şi Miliţiei, să plătească cota de la câteva zeci de grame la câteva kilograme de aur, în funcţie de afacerile sale. Pentru a se stabili cota, clientul era luat de acasă de către miliţie şi dus la sediul judeţului de miliţie Timiş, unde domnul Benga, adică dracul în ţâgăneşte, le băga minţile în cap prin metoda pumnului şi stabilea, după dorinţa sa, cota...În zona Banatului se ştia că singurul om care stabilea şi primea cota de aur era căpitanul Benga. Nu degeaba era asemuit cu dracul, el exagera tot ce făcea cu romii, îi bătea şi îi ţinea închişi ilegal la arestul Miliţiei, fără a fi tras la răspundere. Cred că importantă pentru sistem era cantitatea cât mai mare de aur, mană cerească pentru stat şi nicidecum dreptatea celor care nu existau în Constituţia ţării”, a arătat Ioan Mirescu, în volumul „Romii. Drumuri şi popasuri”.

Comerţul clandestin la Timişoara a continuat până la Revoluţie

Bişniţul în pieţe din Timişoara a continuat şi s-a dezvoltat şi puternic în anii `80, până la Revoluţia din 1989. Piaţa Ocska din Mehala, piaţa de pe strada Reşiţei, în Iosefin sau spatele magazinului Bega. Pe lângă marfa din Serbia, se puteau cumpăra produse din Ungaria, Turcia, Cehoslovacia, Polonia. Practic, într-o perioadă în care în toată ţara se făcea „foamea”, la Timişoara era un mic occident, unde nimic nu lipsea. 

În scurt timp a început războiul în Iugoslavia, iar odată cu embargoul la care au fost supuşi sârbii, roata s-a schimbat. Românii au început să meargă cu marfă în Serbia. Traficanţii, bişniţarii şi simpli oameni care vroiau să facă bani duceau de la benzină, motorină, până la haine, şuruburi, chei sau mobilier.