Cum au încercat bănăţenii să scape de înrolarea în armata austro-ungară: şi-au tăiat degetele, şi-au turnat sulf în urechi, şi-au pus substanţe toxice în ochi
0
Primii români care au intrat în primul Război Mondial, în 1914, au fost cei din Transilvania şi Banat, în armata Austro-Ungară. Istoricii vorbesc despre nenumărate încercări de dezertare ale militarilor bănăţeni.
Garnizoana principală a Banatului era oraşul Timişoara, unde îşi avea sediul Corpul VII armată austro-ungar. Subunităţile militare erau la Lugoj, Caransebeş, Oraviţa, Orşova, Becicherecu Mare, Vârşeţ, Chichinda Mare şi Szeged. Regimentele 43 Caransebeş şi 61 Timişoara aveau în componenţă 40 % militari de naţionalitate română. Numeroşi locuitori erau îngroziţi de gândul că urmau să lupte împotriva unor locuitori faţă de care nu aveau sentimente de ură. Istoricul timişorean Vasile Dudaş a adus informaţii preţioase în volumul „Banatul în anii primei mari conflagraţii mondiale”.
Declanşarea operaţiilor militare din 1914 a dus la deschiderea a patru mari teatre de război: frontul de vest, frontul de est, frontul de sud (balcanic) şi frontul transcaucazian. Pe frontul de est şi balcanic au fost dirijate majoritatea unităţilor bănăţene.
Printre ofiţerii români care s-au remarcat în mod deosebit se numără generalul bănăţean Gheorghe Domăşneanu, originar din Mehadia. Acesta a absolvit Academia Militară şi Şcoala de Război de la Viena. În calitate de general de brigadă a condus Statul Major al Armatei a X-a care opera pe frontul italian.
Conform istoricului Vasile Dudaş, un număr însemnat de militari români bănăţeni au dezertat în spatele frontului ori a trecut la inamic.
Soldaţii recurgeau la apucături ingenioase care să-i scape cu viaţă
Într-o scrisoare adresată fruntaşului român Ioan Mihu din Orăştie, unul din miile de soldaţi români aflaţi pe frontul din Galiţia relata amănunţit despre condiţiile grele şi mizeria de pe front, nedreptăţile de felul şi insultele pe care le îndurau din partea multor ofiţeri: „Fie-vă milă de copiii noştri care pier cu zilele acasă şi noi aici, că avem câte patru-cinci copii şi n-au ce mânca. Ne-am ruga, dacă aţi putea face cumva să ne scăpaţi de aici, că de nu, tot ne dăm prinşi” - consemna documentul menţionat, prezentat în volumul „Banatul în anii primei mari conflagraţii mondiale”.
„O formă riscantă şi foarte periculoasă de a scăpa de povara îndatoririlor militare era provocarea unor leziuni grave care-i făcea pe cei încorporabili ca necombatanţi. Cu toate prevederile aspre ale legislaţiei în vigoare, care mergea până la pedeapsa capitală, şi unii tineri din satele şi oraşele Banatului au recurs la acest procedeu. Acte de automutilare au avut loc atât înainte de încorporare, cât şi pe front. În calitate de locotenent de rezervă, în regimentul 23 honvezi, Octavian C.Tăslăoanu consemna peste ani că: «Soldaţii recurgeau la apucături ingenioase care să-i scape cu viaţă. Din acestea făceau parte şi împuşcăturile în mână. Ca să nu-i prindă, când căpătau pâine, o puneau între ţeava puştii şi mână şi aşa se schilodeau. Astfel, iarba de puşcă nu negrea mâna». Pentru a evita plecarea pe front, mulţi recruţi au folosit şi alte procedee. Din relatările ulterioare războiului, rezultă că unii şi-au provocat intenţionat unele leziuni sau boli. Printre acestea s-au numărat: introducerea sulfului în urechi, a unor substanţe iritante în ochi, a boabelor de porumb în încălţăminte, tăierea unor degete de la mâini sau picioare”, a consemnat istoricul Vasile Dudaş, în cartea sa.
Execuţii în curtea Tribunalului Militar din Timişoara
Datorită acestui tratament, mulţi s-au îmbolnăvit grav, unii au fost desconspiraţi, învinuiţi de tentativă de automutilare, deferiţi justiţiei şi condamnaţi.
„Presa vremii a relatat frecvent despre asemenea cazuri descoperite şi judecate de către instanţele militare, La 5 iunie 1915, gazeta «Volkswille» publica un articol intitulat «O execuţie statarială la Timişoara», în care relata că, în urmă cu câteva zile, în faţa Tribunalului Militar de pe lângă Divizia 34 Infanterie din oraşul de pe Bega fusese aduşi trei infanterişti ai regimentului 61 Infanterie: Toma Dumitru, Vichenţie Iovănuţ şi Lazăr Ruja, acuzaţi de crima automutilării. După rechizitoriul procurorului militar, care a propus moartea prin împuşcare pentru toţi trei acuzaţi, şi în urma pledoariilor apărătorilor, completul de judecată s-a retras pentru deliberare. Acuzaţii au fost găsiţi în unanimitate vinovaţi pentru crima de automutilare şi de aceea condamnaţi la moarte prin împuşcare.Dând dovadă de omenie, Rudolf Hess, în calitate de comandant al Corpului VII armată Timişoara, a comutat pedeapsa acuzaţilor Toma Dumitru şi Lazăr Ruja, la 15 ani temniţă grea, şi a confirmat numai executarea lui Vichenţie Iovănuţ. În aceaşi zi, în curtea Tribunalului, la ora 17, în faţa a două companii din regimentul 61, plutonul de execuţie, comandat de căpitanul Miron Şerb, a dus la îndeplinire sentinţa”, mai scrie Vasile Dudaş.
Autorităţile administrative bănăţene au primit dispoziţie să afişeze periodic listele cu cei care au trecut la inamic cât şi tabele cu cei reţinuţi. De asemenea, erau sistate ajutoarele acordate familiilor celor care se sustrăgeau obligaţiilor militare.
Se încarcă comentariile...
