Cum a fost servit un american în Valahia: „Un lichid respingător, care ar fi trecut drept oţet în orice altă parte a lumii, era vin valah“
0
Volumul „România, ţară de hotar între creştini şi turci“ este o mărturie preţioasă a momentului istoric în care românii pătrund în conştiinţa Occidentului.
În anul 1854, atras de mirajul orientului, James Oscar Noyes, un tânăr doctor din Statele Unite, porneşte spre teatrele de luptă ale Războiului Crimeii, dornic să fie martorul marilor fapte ale timpului său. În călătoria de la Viena la Constantinopol face oprirea obligatorie la Bucureşti, unde Mazar Paşa îi găseşte un post de chirurg în armata otomană.
Patru ani mai târziu, întors acasă, va publica prima carte despre români scrisă de un american. Este o mărturie preţioasă a momentului istoric în care românii pătrund în conştiinţa Occidentului.
Din Serbia, James Oscar Noyes intră pe teritoriul Banatului, care în acea vreme interase sub administraţie militară austriacă după înfrângerea revoluţiei maghiare din 1849. Destinaţia era Orşova. Iată cum descrie Noyes acele momente.
„Districe întregi din Ungaria de Jos şi Transilvania au fost populate cu emigranţi din statele germane, aduşi aici de maghiari; li s-a permis să-şi păstreze limba şi instituţiile, o circumstanţă care a fost exloatată cu abilitate de casa de Habsburg. Greşeala ungurilor a fost întotdeauna generozitatea, iar istoria lor –un perpetuu martiriu! Pe liniştitele câmpii înconjurate de munţi semeţi, <unde-au luptat cu vitejie cetele lui Arpad>, ungurii s-au mulţumit să-şi dezvolte instituţii libere, niciodată ambiţioşi să cucerească pământuri străine, neştiind de maxima lui Corneille <C’est la mer qui donne l’empire>.
În aval de Semlin, pe malul unguresc al fluviului, am observat, la mici intervale, staţiile de graniţă, păzite tot timpul şi semnalizate noaptea cu focuri mari. Această pază armată, întinsă de-a lungul întregii graniţe tuceşti a Ungariei, este capabilă să furnizeze, în caz de urgenţă, două sute de mii de soldaţi. Teritoriul este sub administraţire militară. Fiecare bărbat este menit să devină soldat. Am luat cunoştinţă cu un vesel tânăr valah, pe nume Aristias, care tocmai se întorcea de la Paris, unde studiase medicina, apoi cu un ofiţer francez care călătorea spre Răsărit şi cu Reşid efendi, secretar al lui Sami paşa din Vidin. Un poet ungur scrie că nefericita sa ţară cuprinde oameni de toate rasele Europei; în sala cea mare a universităţii din Viena am numărat adesea reprezentanţi a 25 de naţii diferite”, scrie James Oscar Noyes.
În timp ce naviga pe Dunăre în jos, Noyes trece pe lângă stânca Babakai. „Pe această stâncă, un turc gelos şi-a părăsit nevasta, pe care o bănuia, spunându-i Babakai, Babakai! (căieşte-te, căieşte-te!); stânca poartă, de atunci, acest nume. În apropiere se află peştera Golubaţ, acolo unde, se spune, Sf.Gheorghe ar fi ucis balaurul...Iar acum vaporul pătrunde în cele mai măreţe chei din Europa, dacă nu din întreaga lume. Aici, ţi se pare că munţii pletoşi îşi înclină capetele sure peste torentul înspumat, iar mai încolo, că îşi zâmbesc în lacuri înalt împrejmuite, din care nu se văd nici intrarea, nici ieşirea. Cât de măreţ se sting ecourile între aceşti falnici munţi! Acest peisaj se întinde pe o distanţă de 70 de mile...
Pe malul austriac al fluviului se află un drum nou, constrit cu mari cheltuieli. Pe celălalt mal, am observat că în multe locuri se păstrează rămăşiţe ale drumului construit de Traian. O placă dăltuită în piatră poartă o inscripţie latinească în memoria acestei lucrări uimitoare. La Orşova ne-am urcat pe o mică ambarcaţiune ca să trecem de Porţile de Fier, cele mai periculoase cataracte de pe Dunărea de Jos, unde fluviul coboară 13 picioare în trei sferturi de milăă. Imediat în aval de graniţa austriacă mi-a fost arătat locul unde a ascuns Kossuth coroana Ungariei în 1849. (n.r. Coroana regală a Ungariei ar fi fost îngropată într-o pădure din apropiere de Orşova, unde ar fi stat până în 1853)
Traian a încins nobilul fluviu la Turnu Severin, la aproape o mie de mile de gurile lui, cu cea mai lungă structură ridicată vreodată, şi anume, potrivit măsurătorilor lui Marsigli, de trei mii de picioare între maluri. Arhitectul a fost Apolodor de Damasc. Dar mai impozante sunt ruinele Turnului lui Severinus, aflate la o jumătate de milă de Podul lui Traian. Tot ce a mai rămas, după distrugerile cauzate de vreme şi de barbari, este o porţiune înaltă şi instabilă din zidul străvechi, aflată pe o ridicătură artificială...”, a mai povestit americanul. Terminând călătoria pe Dumăre, Noyes avea să se îmbarce într-o calşeaşcă, cu direcţia Bucureşti, capitala Valahiei.
„Ne-am oprit un ceas în satul Călugăreni, ca să luăm masa. Hanul era plin de valahi cu căciuli frigiene din blană de oaie şi de ţigani zrenţăroşi. Am cerut să fim tratataţi cu tot ce era mai bun în casă, dar masa mea a fost alcătuită dintr-o omletă tare şi o coajă de pâine neagră, însoţite de un lichid respingător care ar fi trecut drept oţet în orice altă parte a lumii, dar pe care l-am plătit dept vin valah. Chiar în faţa hanului un ţigan tăia iezi....”, mai spune James Oscar Noyes.
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
