Cătălin Dorian Florescu: „Nu e tocmai plăcută viaţa într-o carte poştală“
0
Scriitorul Cătălin Dorian Florescu s-a întors în oraşul natal pentru a-şi lansa cartea. Autorul născut în Timişoara a părăsit România înainte de Revoluţie şi are o carieră literară de succes în Elveţia.
Volumul „Zaira", publicat la Editura Polirom, spune povestea de dragoste a unei femei care trăieşte în Timişoara. Cum ai cunoscut-o pe Zaira cea reală?
Eram la o masă cu mai mulţi prieteni din Timişoara şi ei mi-au spus povestea unei mari iubiri, al cărei personaj principal este chiar Zaira. Apoi am cunoscut-o. Nu eu am pescuit-o pe ea, ci ea pe mine. Am descris un secol întreg, care a început cu naşterea Zairei ca fiică de bogătaş, în Vestul României. Între timp, ea devine o renumită marionetistă şi păpuşărească. Trăieşte o mare poveste de dragoste, dar bărbatul este un erou pasional, sensibil, zbuciumat, care se îneacă în băutură. Atunci Zaira se decide să se despartă de el, deşi poartă în burtă copilul lui. La bătrâneţe, ea se va întoarce în Timişoara pentru a-i spune acestuia că este tată de 40 de ani.
Care sunt diferenţele dintre sistemul românesc de marketing al literaturii şi cel din spaţiul german?
În spaţiul german există lecturi plătite, prezentări de carte plătite. Este foarte important să ai un astfel de sistem, care să funcţioneze tot anul, să ai pe lună între una şi patru lecturi care să fie remunerate. Există o întreagă reţea alcătuită din biblioteci, librării, festivaluri literare. În şcoli există bani alocaţi pentru a aduce scriitori. Într-un fel îmi adun banii din toate acestea. Dar scriitorul trăieşte tot într-un mod precar. Ceea ce e şi bine, trebuie să fie aşa, să nu fie sătul autorul. Financiar, nu toţi putem trăi din lecturi. Eu trăiesc din asta de zece ani, fără familie, fără casă, într-un mod aproape studenţesc, cu mai mulţi tineri, într-un apartament. Sistemul nu funcţionează tot timpul, trebuie să produci o carte la doi-trei ani. Şi trebuie să o vinzi. Trăim într-un risc continuu. Frumuseţea e că scriitorii au un mare privilegiu, într-o societate globalizată descreierată, ne putem permite să dăm priorităţilor şi intereselor noastre un grai.
Care este raportul realitate-ficţiune al cărţii?
Înţeleg curiozitatea cititorilor de a destrăma realitatea de ficţiune, dar eu ca scriitor nu am văzut lucrurile aşa. Eu a trebuit să creez o a treia lume. Zaira mea este definiţia mea asupra vieţii ei, nu este în niciun caz adevărul. E o minciună adevărată sau un adevăr mincinos. Cu toţii ne ficţionalizăm viaţa cum vrem, sperând să fie dreaptă şi bună în ochii celorlalţi. Scriitorul minte oficial şi mai scrie şi cărţi. Un text îşi are adevărul în logica lui interioară, care nu are nimic de-a face cu adevărul sau cu ficţiunea. Dacă este o minciună spusă bine, textul are autenticitate.
Cât de dificil a fost să scrii din punctul de vedere al unei femei?
Nici acest lucru, această autenticitate, nu a fost preocuparea mea principală. Mult mai dificil a fost oglindirea unui secol întreg, diverse epoci şi diverse culise, dar mai ales Zaira care creşte. Vocile diferitelor vâsrte ale Zairei, de la Zaira din burta mamei până la Zaira bătrână, au fost mult mai dificil de reflectat. Am avut încredere că substratul uman comun nouă, bărbat şi femeie, este mult mai mare şi mai important decât ce ne desparte, restul sunt detalii. Frica de singurătate, lipsa mamei în copilărie, decizia de a paraliza dacă mama nu vine, curajul de a fugi dintr-o ţară sau frica de a spune lucrurilor pe nume, toate aceste teme sunt comune, le cunosc şi mi-a fost clar că ceea ce ne uneşte este mai mare decât ceea ce ne desparte. Cartea a apărut în spaţiul german în urmă cu doi ani. Trebuie o perioadă de timp între două cărţi, nu îmi place munca pe bandă rulantă.
Ai primit vreo ofertă de ecranizare?
Toate cărţile mele sunt filmice, pentru că mi-am cultivat creaţia în dialog cu filmul mai mult decât în dialog cu cărţile. Estetica scrisului meu ţine mult de modul cum prezintă o cameră de filmat. Ţin limba destul de laconică, simplă, mă retrag, lăsând loc imaginii şi aerului poveştii. Toate cărţile s-ar preta pentru ecranizare. La volumul „Maseurul orb" am şi un agent de film. Piaţa este foarte grea, nu e un lucru comun să ţi se ecranizeze o carte. Se poate întâmpla oricând ca un fel de magie, ca un fel de cadou, sau se poate să nu se întâmple niciodată. În România sunt în legături foarte bune, de exemplu cu Cătălin Mitulescu. Dar deocamdată totul e „pus pe gheaţă", la congelator. Mai aştept. Oricum, lumea filmului este una a iluziilor totale. Până nu ai semnat ceva, nu există cuvântul dat. Business-ul meu este să scriu proză. Oricum, „Zaira" este mult prea complicată, doua continente, x sisteme sociale.
Te gândeşti să te mai întorci vreodată în România?
Acum câţiva ani întrebarea ar fi fost foarte actuală pentru că nu eram foarte fericit. Între timp, sunt mai liniştit. În ziua de azi nu m-aş întoarce. Ideea de a părăsi Elveţia rămâne însă pentru toţi cei de acolo. Elveţia nu e neapărat un paradis terestru, multe funcţionează la suprafaţă, dar sub suprafaţă sunt multe niveluri. Nu e o ţară unde să îţi petreci viaţa de la început la sfârşit. La un moment dat te poate înăbuşi. Nu este tocmai plăcut să trăieşti într-o carte poştală. Problema plecării e că mi-aş pierde publicul german, pentru care scriu eu, în limba germană. Şi mai important decât locul în care să mă întorc este să am grijă de creaţia mea.
Ai terminat recent o altă carte. Despre ce este vorba?
Este o poveste mică şi una mare. Povestea mică e cea a lui Iacob, născut în minoritatea germană, într-un sat bănăţean numit Tomnatic, cu un tată care îl respinge, dictatorial, rău, bogat, care îl trădează ruşilor care vin în ianuarie '45 cu camioanele şi îi iau pe toţi nemţii şi îi duc în Siberia. Când se întoarce acasă, tatăl îl trădează a doua oară, de data aceasta românilor. Dar nu ca să plece fiul ci ca să rămână cu tatăl şi să fie deportaţi în Bărăgan. Este vorba despre marea deportare din anul 1951 din Banat. Într-o singură noapte, vagoanele de tren s-au umplut cu oameni, au fost duşi în Bărăgan şi acolo li s-a dat pământ delimitat cu creta, pe care au fost nevoiţi să îşi construiască locuinţele. E o imagine ireală, ca de vis, ca de coşmar. Povestea mare e istoria căutării fericirii la nivel mare, european. Cartea am terminat-o abia acum două săptămâni.
Pe parcursul scrisului i-ai arătat capitole Zairei?
Nu. Eu scriu în germană şi ea nu ar fi putut citi măcar o frază. Zaira a primit cartea abia zilele acestea, nici nu a apucat să o citească pe toată. Am sunat-o să îi cer o reacţie şi mi-a spus că e foarte amuzată să îşi descopere o doua viaţă.
Cât de des te întorci în Timişoara?
De câte ori mă trimite nostalgia. De câte ori e necesar, de câte ori vin să îmi caut poveştile. Şi merg în toată ţara. Am părăsit România la 15 ani şi mai apoi mi-am cunoscut ţara ca emigrant. Şi o cunosc bine. Nu e doar o Românie sentimentală, cum o văd emigranţii, formată din sarmale şi clătite, ci şi o Românie ancorată în prezent.
Te consideri elveţian sau român?
Nu există o formulă simplă. Momentele frumoase sunt acelea în care îţi dai seama că publicului îi este absolut egal definiţia ta, român sau nu. Din contră, cei din spaţiul german văd asta ca pe o îmbogăţire a propriei literaturi. E greu însă, pentru că mereu trebuie să te poziţionezi, să te explici, poate cititorii de limbă germană nu iau cartea crezând că e tradusă. Într-un fel, sufăr ca o gospodină. Munca ei de zi cu zi e mult mai ascunsă, nu e ca cea a bărbatului care vine acasă şi povesteşte ce face. Dacă gospodina a şters sau nu praful e o muncă ascunsă. Uneori, nu o valorizăm. Bărbatul are munca sa impunătoare şi proiectele sale, iar gospodina stă acasă şi face lucrurile zilei la fel de importante. Eu sunt un fel de gospodină literară, trebuie de două sau trei ori să accentuez că sunt scriitor de limbă germană, că am şters praful de pe literatura germană destul de prăfuită. Şi că nu sunt migrantul pe care să îl invite să vorbească despre migraţie, ceea ce se şi întâmplă uneori.
Ce te mai leagă de România în prezent?
De fiecare dată când vin în ţară merg pe strada de la gară, oftez în faţa blocului în care am locuit şi mă uit în sus ca un lup care vrea să cânte la lună. Cânt erai mic, totul era mare, te uitai la locul de unde striga mama şi credeai că vocea vine de undeva din vârful muntelui, din ceruri. Acum totul e mic, de dimensiuni umane. Cu timpul am observat însă că am o privire tot mai matură asupra oraşului. Chiar zilele trecute mi-am zic, tu nu mai oftezi? Stătam în faţa Parcului Central şi aşteptam să se întâmple ceva în mine, pentru că acolo mă jucam cu bicicletele în jurul unui monument alb. Apoi drumul spre casă părea ca unul printr-o ţară străină, părea lung şi cu tot felul de primejdii, smoala de pe bloc unde făceam adevărate întâlniri fotbalistice, nimic din toate astea nu mai are acelaşi efect, aceeaşi valenţă emoţională, în favoarea a ceva nou. Mai am aici şi o mătuşă care mă primeşte cu braţele deschise de fiecare dată când mă întorc. Ea este în continuare punctul meu de reper aici.
Te consideri elveţian sau român?
Nu există nici aici formula simplă. E o întrepătrundere de amândouă care fac un al treilea. Am avut nişte prieteni care mi-au spus că nu pot spune exact ceea ce sunt, român, elveţian. 15 ani a fost însă vârsta ideală pentru a putea deveni altceva. vorbesc germana, dar am un accent şi o melodicitate latină. Dacă aş fi ajuns la 12 ani în Elveţia, probabil nu aş fi avut nici această melodicitate. Momentele frumoase sunt acelea în care îţi dai seama că publicului îi este absolut egal definiţia ta, român sau nu. Din contră, cei din spaţiul văd asta ca pe o îmbogăţire a propriei literaturi şi spun: „Nu vă bateţi capul, este minunat, la noi nu povesteşte nimeni ca dumneavostră că nu au temele astea". E greu însă pentru că mereu trebuie să te poziţionezi, să te explici, poate cititorii de limbă germană nu iau cartea crezând că e tradusă. Într-un fel sufăr ca şi o gospodină. Munca ei de zi cu zi e mult mai ascunsă, nu e ca cea a bărbatului care vine acasă şi povesteşte ce face. Dacă gospodina a şters sau nu praful e o muncă ascunsă. Uneori, nu o valorizăm. Bărbatul are munca sa impunătoare şi proiectele sale, iar gospodina stă acasă şi face lucrurile zilei la fel de importante. Eu sunt un fel de gospodină literară care trebuie de două sau trei ori să accentuez că sunt scriitor de limbă germană şi că nu vreau să fiu migrant, şi că am şters praful de pe literatura germană destul de prăfuită. Şi că nu sunt migrantul pe care să îl invite să vorbească despre migraţie, ceea ce se şi întâmplă uneori.
Unde ai fi fost dacă ai fi rămas în România?
La balamuc probabil. Aş fi fost un tip care se cred poet. (Râde). Am eu o ipoteză. Aş fi studiat Filologie-Istorie, aş fi devenit profesor de limba română, cu un salariu mediu spre mic, i-aş fi înjurat pe cei care ar avea bani pentru că eu nu i-aş avea, aş locui modest, la bloc, aş scrie noapte, poate aş mai avea şi a doua meserie dacă aş fi învăţat limbi străine. Probabil că nu aş fi fost fericit, o altă nefericire, alta decât cea din Elveţia. Pentru că altuia îi merge mai bine, eu aş merge cu Dacia mea posomorâtă, s-ar fi întâmplat o mulţime de lucruri pentru care viaţa nu mi-ar fi fost fericită. Dar e doar o presupunere. Poate că de fapt aş fi fost foarte fericit. Nu am de unde să ştiu. Dacă aş fi rămas, însă, nu aveam aceeaşi importanţă ca unul din mulţii poeţi timişoreni care scriu şi apoi îşi scot cărţile pe unde pot, cum pot.
Zaira, literatura în carne şi oase
Elementul surpiză al lansării volumului „Zaira" în Timişoara a fost prezenţa personajului principal. Zaira Manta (foto) este pensionară şi locuieşte în Timişoara. Istoria zbuciumată a purtat-o însă pe mai multe continente, dincolo de oceane şi de timp. La o distanţă de 40 de ani, Zaira s-a întors în Timişoara pentru a-l regăsi pe Traian, bărbatul vieţii ei. A fost şi momentul în care scriitorul a cunoscut-o şi a ispitit-o pentru a-i afla întreaga poveste. „Mă simt ca o găină care a făcut un ou de aur. Cartea se potriveşte cu firea mea, în mine trăieşte un samurai. Ferească Dumnezeu să fie stârnit!", a exclamat Zaira.
Se încarcă comentariile...
