Acum 23 de ani, s-a lansat Proclamaţia de la Timişoara: legea Lustraţiei şi descentralizarea au rămas vise

Manifestanţii din Timişoara au cerut continuarea revoluţiei în martie 1990

Proclamaţia de la Timişoara este un document adoptat la Timişoara în data de 12 martie 1990. A fost redactat în urma manifestaţiei populare din Piaţa Operei începute cu o zi înainte.

Populaţia Timişoarei a fost iniţiatoarea Revoluţiei române. Între 16 şi 20 decembrie 1989, ea a purtat, de una singură, un război cu unul dintre cele mai puternice şi mai odioase sisteme represive din lume. De-o parte populaţia neînarmată, de cealaltă parte Securitatea, Miliţia, Armata şi trupele zeloase de activişti ai partidului.

În 20 decembrie 1989, Timişoara a intrat definitiv în stăpânirea populaţiei, transformându-se într-un oras liber.

Din acea zi, întreaga activitate din oraş a fost condusă, de la tribuna din Piaţa Operei, de Frontul Democrat Român, exponent în acel moment al Revoluţiei de la Timişoara.

În 21 decembrie, în Piaţa Operei, peste o sută de mii de glasuri scandau: “Suntem gata să murim!”. O serie de fapte întâmplate în România îndeosebi după 28 ianuarie 1990, au venit în contradicţie cu idealurile Revoluţiei de la Timişoara.

Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice româneşti de către mass-media centrală, decât parţial şi confuz. În asemenea condiţii, participanţii la evenimentele dintre 16 şi 22 decembrie 1989, s-au văzut nevoiţi să explice întregii naţiuni pentru ce au pornit timişorenii Revoluţia, pentru ce au luptat şi mulţi si-au jertfit viaţa.

Idealuri neîmplinite

Proclamaţia de la Timişoara este un document adoptat la Timişoara în data de 12 martie 1990. A fost redactat în urma manifestaţiei populare din Piaţa Operei începută cu o zi înainte. George Şerban, mai târziu deputat PNŢCD de Timiş, iniţiatorul Proclamaţiei de la Timişoara şi al declarării zilei de 16 decembrie ca zi naţională de luptă împotriva totalitarismului, a fost inspirat în demersul său de colaboratoarea sa, Alexandra Indrieş.

Cele mai cunoscute cerinţe erau la punctual 8 şi 11. Prima cerea ca nici un fost membru al nomenclaturii Partidului Comunist Român sau al Securităţii să nu aibă dreptul de a lucra în funcţii publice pe o perioadă de 10 ani sau trei legislaturi consecutive, punând accent mai ales pe funcţia de preşedinte. Această interdicţie se numeşte lustraţie. Al doilea se referea la descentralizare.

În perioada următoare, documentul a fost recunoscut şi sprijinit de sute de asociaţii civice, iar aproape patru milioane de cetăţeni au semnat apeluri în favoarea introducerii punctului 8 în legea electorală. Aplicarea punctului 8 a fost şi una dintre principalele cereri ale Golaniadelor.

Proclamaţia de la Timişoara a avut 13 puncte, care au fost citite din balconul Operei, pe 12 martie 1990, la o zi după ce în piaţa Victoriei au reînceput mitingurile.

“Proclamaţia s-a născut din necesitatea de aduce la cunoştinţa naţiunii române adevaratele idealuri ale Revoluţiei de la Timişoara, unde s-a murit pentru ca activişti comunişti din rândurile doi şi trei să treacă în frunte şi unul din participanţii la genocid să fie numit de către aceştia ministru de interne.

Proclamaţia se adresa în primul rând celor care au primit revoluţia cadou şi se miră de ce suntem nemultumiţi, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste şi a mai apărut şi câte ceva în prăvălii.

Acum ştiu de ce suntem nemultumiţi: nu acesta a fost idealul Revoluţiei de la Timişoara. Noi, autorii acestei Proclamaţii, participanţi la evenimentele dintre 16 şi 22 decembrie 1989, nu considerăm Revoluţia încheiată.

O vom continua paşnic, dar ferm. După ce am înfruntat şi am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni şi nimic nu ne mai poate intimida”, au transmis timişorenii care au redactat Proclamaţia.