Scrisorile de dragoste în versuri trimise soţiei sale de un soldat român de pe frontul din Caucaz: „Dragă nevasta mea,/ Haine negre nu purta“

Un ţăran simplu din judeţul Mehedinţi, cu şapte ani de şcoală, şi-a exprimat iubirea şi dorul faţă de soţia sa prin două scrisori în versuri trimise de acesta de pe frontul din Caucaz din cel de-Al Doilea Război Mondial.

Versurile sunt deosebit de emoţionante şi îi aparţin soldatului Ioan Frunză, născut în 29 aprilie 1915 în satul Cernaia, Comuna Corcova, judeţul Mehedinţi, si decedat, probabil în vara anului 1943, pe frontul de răsărit din regiunea Caucaz, la vârsta de 28 de ani.
 

Profesoara de istorie Jana Daniela Raţ, din municipiul Motru, judeţul Gorj, a ajuns în posesia celor două scrisori. „Recent, două scrisori trimise de pe frontul de răsărit din Al Doilea Război Mondial şi un ordin de serviciu au fost donate cabinetului de istorie al Şcolii Gimnaziale nr.1 Motru, prin amabilitatea familiei Bejinaru Aurel si Elisabeta din Motru. Aceste documente au fost moştenite de familie pe linia feminină, aparţinătorul de drept fiind doamna Vetuţa Frunză din Cernaia, judeţul Mehedinţi, soţia soldatului Ioan Frunză şi mătuşa după mamă a doamnei Elisabeta Bejinaru“, arată Jana Daniela Raţ în lucrarea „Mărturii ale trecutului: două scrisori de pe frontul din Caucaz din cel de-Al Doilea Război Mondial“, publicată în volumul „Litua“.

A plecat la război la puţin timp după ce s-a căsătorit

Potrivit profesoarei de istorie, Ioan Frunză a terminat şapte clase în satul natal, Cernaia, apoi a lucrat în agricultură, alături de membrii familiei. S-a căsătorit cu Simion Vetuţa, în iulie 1941 şi nu a avut urmaşi direcţi. 

„Soldatul Ioan Frunză a făcut parte din Regimentul 13 Călăraşi, escadronul I, contingentul 1937, conform ordinului de serviciu numărul 1178 din 27 noiembrie 1938 şi a fost încorporat la război imediat după căsătorie. Plecat pe front, în răsărit, alături de armata română, Ioan Frunză a ţinut legătura cu familia prin scrisori, drama tânărului soldat fiind evidentă din versurile compuse pe linia frontului, mai ales că acasă îl aştepta tânăra soţie“,

menţionează Jana Daniela Raţ.

Poezii scrise sub ameninţarea morţii

Soldatul Ioan Frunză îşi exprimă prin scrisorile poezii compuse de el chiar pe front, sub ameninţarea morţii, sentimentele de dragoste faţă de soţia sa, dorul care îi apăsa sufletul, dar şi gelozia, pentru că nu a primit un răspuns de la persoana iubită. 
 

„Din analiza celor două scrisori-document, „Scrisoare dipe front” şi „Suvenire” se evidenţiază modul ordonat de exprimare, caligrafia atentă şi trăirile vis-à-vis de persoana iubită. Documentul „ Scrisoare dipe front” este datat din 4 iunie 1943 din ţinutul Caucaz, pe când scrisoarea în versuri „ Suvenire” nu este datată, dar, probabil este ulterioară deoarece mesajul este unul de rămas bun, pesimist, un adevărat testament în versuri, ceea ce ne duce cu gândul la o situaţie dramatică pe front. De remarcat este mesajul de la sfârşitul scrisorii, adresat celor de la poşta militară «Domnilor, va rog pe toţii dila poşta militară, săm orientaţi această scrisoare dipe adresa care e pe plic. Vă rog nu o faceţi pierdută», ultima propoziţie fiind subliniată“, mai precizează Jana Daniela Raţ.

Soţia nu s-a recăsătorit 

Povestea de dragoste dintre Ioan şi Vetuţa este impresionantă. Femeia rămasă văduva chiar din tinereţe nu s-a mai recăsătorit. „Împrejurările în care a avut loc sfârşitul tragic al soldatului Ioan Frunză din Cernaia nu sunt cunoscute de familie, probabil acesta este şi motivul pentru care soţia nu s-a mai căsătorit, păstrându-i vie memoria şi în acelaşi timp, păstrând cu sfinţenie ultimele scrisori trimise de soţ, inclusiv o hartă a frontului din Caucaz, decupată dintr-un ziar al vremii, cel mai probabil pentru a identifica locul unde se afla al său soţ“, prezintă profesoara de istorie. 

Soldatul Ioan Frunză şi-a presimţit sfârşitul: 

„Scrisoarea „Dipe front” este scrisă în versuri şi exprimă într-un limbaj simplu şi familiar sentimentul de dor care învăluie sufletul soldatului dezamăgit de soţia care nu-i răspunde («Nu am primit niciun răspuns»). Muzicalitatea versurilor este susţinută la nivelul elementar de prozodie, prin versuri scurte, cu măsură de 7/8 silabe, rimă pereche şi ritm trohaic care reflectă o stare de spirit optimistă. De altfel, la nivelul stilistic, textul scrisorii este sărac în figuri de stil, remarcându-se comparaţiile «ca şi un trandafir frumos», «ca grâul fără spic» şi epitetul «frumos aurite».

Dacă primul text este o scrisoare trimisă «dintr-o mare depărtare…..din ţinutul Caucaz», cel de-al doilea text, intitulat „Suvenie” reprezintă un adevărat testament adresat soţiei, scris într-un tranşeu, fără o localizare precisă.

Versurile acestei amintiri, «dar eu scriu o amintire», exprimă un profund sentiment de tristeţe provocat de iminenţa morţii, «astăzi sunt prin altă lume / poate mâine noi mai fi”. Alternarea timpurilor verbale prezent şi viitor, forma negativă, transformă aceste text al scrisorii într-un testament pentru soţie, căreia îi cere să nu-şi risipească tinereţea şi să nu poarte haine negre: «Haine negre nu purta / tinereţea nuţi usca». Pe de altă parte, verbele la modul conjunctiv „să citeşti”, „să aprinzi”, „să ei”, „să rogi”, „să dea”, răspund dorinţei soldatului, ca după moarte soţia să se gândească la sufletul lui şi să facă rânduiala creştinească de a-i aprinde o lumânare, aşa cum este ritualul creştin în lumea satului mehedinţean Cernaia, de pe Valea Motrului“, a mai adăugat Jana Daniela Raţ.