Primul Cod Penal din Ţara Românească. Homosexualii şi medicii implicaţi în cazuri de malpraxis erau condamnaţi la moarte

Pedeapsa cu moartea era prevăzută în secolul al XVIII-lea în Ţara Românescă pentru o serie de fapte diverse, de la furturi şi tâlhării, şi se aplica chiar şi medicilor care erau găsiţi vinovaţi de malpraxis sau persoanelor cu înclinaţii homosexuale.

Moartea este cunoscută sub trei ipostaze din perspectiva justiţiei: „Dincolo de ambiguităţile şi de lipsa de rigurozitate a unei însemnate părţi a documentelor noastre vechi, pe care istoricul este în permanenţă obligat să şi le asume, legătura dintre moarte şi domeniul juridic se impune cu evidenţă. Ea cunoaşte cel puţin trei ipostaze: 1. moartea ca delict; 2. moartea ca pedeapsă (cu douã aspecte posibile, moartea ca «vendetã», ca rãzbunare personalã consideratã legalã în anumite situaţii de vechea justiţie criminalã şi moartea ca pedeapsã pronunţatã de judecãtor); 3. moartea inculpatului survenitã pe parcursul procesului, din cauze diferite (torturã, tratamente inumane în închisoare, condiţii precare de detenţie sau epidemii printre deţinuţi)“, se arată în lucrarea „«Crimã şi pedeapsã». Aspecte juridice ale morţii în Ţara Româneascã (secolele XVII-XVIII)“ a istoricilor Ligia Livadã-Cadeschi şi Laurenţiu Vlad, de la Universitatea Bucureşti.

Situaţia legilor care prevăd pedeapsa cu moartea, dar şi unele sentinţe care au fost date în acest sens, sunt analizate în studiul de faţă în perioada cuprinsă între jumãtatea secolului al XVII-lea şi ultimele douã decenii ale secolului al XVIII-lea. Cel care impune un anumit set de legi penale este domnitorul Alexandru Ipsilanti, la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

„Perspectiva politicã asupra dreptului şi a justiţiei, ca factori importanţi ce contribuie la buna administrare şi menţinerea ordinii în Ţãrile Române, apare de la jumătatea secolului al XVIII-lea (1765), la Mihail Fotino cu al sãu Manual de Legiuiri, care nu a fost niciodatã tipãrit, dar a fost aplicat în instanţele juridice. Din pãcate, în epocile trecute, distincţia dintre civil şi penal nu era foarte clarã, mai cu seamã în practica juridicã. De multe ori amintirea unor fapte penale e strâns legatã de aspecte civile relative la despãgubirea victimelor sau a urmaşilor acestora. O posibilã explicaţie a acestei situaţii, oarecum paradoxale pentru noi cei de astãzi, este faptul cã, pânã în secolul al XVIII-lea încã, judecata este un act care se îndeplineşte oral. Sentinţa nu se impune consemnãrii în acte speciale, acestea înregistrând doar tranzacţiile ocazionate de probabil destul de larg aplicatul procedeu al compoziţiei între pãrţi“, se precizează în studiul prezentat.

Furturile, pedepsite cu moartea

Furturile sunt clasificate în mari şi mici, în funcţie de diferite criterii, iar pedeapsa putea să ajungă chiar până la cea capitală în cazul repetării faptelor. „Ca regulã generalã, se prevedea «certarea hoţului atât în bucatele sale» (înapoierea a tot ceea ce a furat), cât şi asupra trupului «pentru greşalã şi rãutate ce va fi fãcut». Pedepsele prevãzute pentru diversele tipuri de furt sunt bãtaia (17 cazuri), moartea (9), mutilarea (5), surghiunul (3) şi ocna (3). Recidiva (a doua sau a treia) atrãgea dupã sine pedeapsa cu moartea, iar complicii se pedepseau ca şi hoţii. Adesea se puteau pronunţa pedepse cumulate; uneori apar pedepse contradictorii pentru acelaşi fel de vinã (de exemplu surghiun, ocnã şi moarte), iar opţiunea pentru una sau alta dintre penalitãţi aparţine judecãtorului. În cazurile mai puţin grave şi niciodatã în caz de recidivã, pedeapsa putea fi pronunţatã luând în calcul şi statutul social al fãptaşului“, prezintă istoricii Ligia Livadã-Cadeschi şi Laurenţiu Vlad. 

Cum se pedepseau crimele 

Crimele sunt de mai multe feluri, conform legilor penale din perioada respectivă: „«grabnice» (la mânie) sau «vajnice» (premeditate), «cu înşãlãciune», «cu nesocotinţã» ori «cu greşealã», dar indiferent de încadrarea lor acestea se pedepsesc cu moartea. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, domnul moldovean Alexandru Mavrocordat considera, într-un hrisov din mai 1783, cã «pedeapsa morţii ce se dã la un ucigaş înţelepţeşte şi înfrâneazã pe cei mai mulţi». Îndreptarea Legii prevede în caz de omor pe lângã pedeapsa capitalã şi plata unor sume de bani cãtre familia victimei: «ucigãtoriul încã fãrã de ce-l vor pedepsi cu moarte, iaste datoriu încã sã şi plãteascã rudelor celui ucis toate cheltuialele ce-au fãcut, cât au dat la vraci şi alte ce sã vor fi pãgubit pe ranele lui. Şi încã mai iaste datoriu sã plãteascã moartea rudelor, ce sã zice sã plãteascã pre zi câteva zile înainte, pe cât va fi voia judecãtoriului. Dreptatea aratã cât ar fi trãit acel mort în lume. Şi încã iaste datoriu sã hrãneascã şi coconii celui mort şi încã şi pre ceilalþi oameni ce va avea, carii i-au fost el hrãnind pânã au fost viu»“, se arată în lucrarea „«Crimã şi pedeapsã»”. Aspecte juridice ale morţii în Ţara Româneascã (secolele XVII-XVIII)“. 

Erau luate în calcul în stabilirea pedepsei circumstanţele, agravante sau atenuante.

„Alãturi de circumstanţele agravante (uciderea rudelor apropiate, a unui prunc sau omorârea prin otrãvire), existã şi o seamã de circumstanţe atenuante, care pot diminua pedeapsa pânã la absolvire totalã: bunãoarã, pãrintele sau soţul care-şi ucid fata respectiv nevasta adultere prinse în flagrant; legitima apãrare; crima «sãvârşitã fãrã voie şi din greşealã»; moartea provocatã la mânie, cu condiţia sã nu fie recidivã, de vreun boier mare, avut, «om de treabã şi de folos ţãrii”; uciderea hoţului prins în flagrant, cu condiţia ca obiectul furat sã fie foarte valoros sau ca vinovatul sã atace primul, altminteri fiind de preferat prinderea hoţului şi aducerea lui în faţa justiţiei; etc“,

mai susţin cei doi istorici. 

Circumstanţele atenuante şi agravante 

Pedeapsa cu moartea mai era aplicată şi pentru alte infracţiuni grave: bigamie şi proxenetism; rãpire şi viol (când fata sau femeia sunt cunoscute de cinstite, iar rãpitorul nu a avut asentimentul lor); sodomie; zoofilie sau întreţinerea de relaþii sexuale cu anumite categorii de persoane înrudite sau pentru falsificatori de bani. „O caracteristicã a primelor coduri româneşti tipãrite o constituie marea libertate de acţiune lãsatã judecãtorului. (… ) Circumstanţele atenuante prezente în lege pot micşora pedeapsa pânã la absolvire (în cazuri foarte rare, e adevãrat). Între ele se numãrã sãvârşirea faptei «fãrã înşelãciune şi hiclenşug»; «mânia», «sfada» sau «scârba» (rãspunzãtoare pentru o seamã de acte necugetate, mai ales dacã fãptaşul se cãieşte dupã aceea); «nevârsta» (care se referã la copii, la adolescenţi şi la cei foarte tineri, ca şi la bãtrâni); beţia; nebunia; «obiceaiul locului» (care prevaleazã atât asupra legii scrise, cât şi asupra legilor dumnezeeşti şi fireşti, astfel încât judecãtorii nu pot pedepsi fapte interzise de pravilã, dar permise de obicei, lãsându-le cu totul pe seama sancţiunii divine). În aceeaşi serie menþionãm incertitudinea asupra infractorului («mulþimea de oameni unde se pornesc cu toþii sã facã cea rãotate»); «ascultarea carea va face neştine spre domnul ţării sau spre stãpânul carele-i va sluji»; «neputinţa şi slãbiciunea firei» (care permite micşorarea pedepsei femeii sau a «ţãranului cel gros»); somnul şi somnambulismul, care «se închipuiaşte cu moartea»; dragostea, care «se închipuiaşte cu beţiia aşijderea şi cu nebunia»; poziţia socialã; priceperea deosebitã în vreun meşteşug de mare utilitate; un mare bine fãcut de vinovat locului unde trãieşte; schimbarea vieţii rele anterioare (…); surzenia sau muţenia, care îl fac pe om sã se asemene unui copil sau unui nebun“, se menţionează în studiul prezentat.

Pedeapsă cu moartea pentru medicii care greşeau grav şi pentru homosexuali

Pedeapsa cu moartea este prevãzutã pentru crima de înaltã trãdare; pentru aţâţarea poporului la rãscoalã; pentru omor premeditat (în cazul în care fãptaşul este om de rând); pentru cei care furã «prin cãlcare, cu arme ori fãrã arme»; pentru tâlharii cei mari şi renumiţi (şi pentru gazdele acestora); pentru cei care furã noaptea din bisericã sau pentru cei care, înarmaţi fiind, jefuiesc (deschid) mormintele; pentru incendiatori; pentru deţinuţi periculoşi evadaţi din puşcãrie; pentru «falşificatori»; pentru cei ce rãpesc orice fel de fatã sau femeie cu ceatã de oameni, înarmaţi şi cu violenţã; pentru unele categorii de fermecãtori şi vrãjitori; pentru blasfematori în contra lui Dumnezeu; pentru malpraxis medical («medicii ori hirurgii care din lipsã de ştiinţã îndestulã a artei lor» îşi omoarã pacientul); pentru incest şi pentru pederastie.

Instanţe pentru faptele penale şi cele civile 

Alexandru Ipsilanti introduce o serie de modificări majore în justiţie. Cea mai importantã este încercarea de despãrţire a justiţiei civile de cea criminalã. „Boierii judecãtori ai celor trei departamente de el înfiinţate («de şapte, de opt şi de cremenalion») erau obligaţi sã judece dupã pravilã, fãrã a diminua sau agrava pedepsele prevãzute de aceasta (atribut de care se bucura doar domnul) şi sã consemneze în scris anchetele ca şi sancţiunile propuse, indicând pravila şi capitolul folosit. Instanţele inferioare, de la judeţe, aveau voie sã judece «toate pricinile lãcuitorilor, însã cele ce sunt de lucruri de luat i de dat; iar pricinile cele vinovãţeşti, adicã de ucideri, de preacurviri şi hrãpiri de fecioare şi dei cei haini cãtre obşte, de furi de sfinte, de hoţi şi alte asemenea vinovãţii mari, n-au volnicie sã le judece, ci unii ca aceştia ce sã vor prinde cu acest fel de vinovãţii, sã trimitã aici la domnie de cãtre ispravnici împreunã cu eczamenile lor». Toate aceste vinovãţii mari urmau sã fie trimise spre cercetare Departamentului de cremenalion («criminalicesc», «al vinovãţiilor»), care la rândul lui urma sã îşi desfãşoare activitatea pe baza unei legi speciale, despre care domnul însuşi spune: «care pravili tãlmãcindu-se pre limba rumâneascã, le-am aşezat Domnia Mea în deosebit sintagmation, adicã carte». În general, departamentele criminale judecau, dar nu pronunţau hotãrâri; ele întocmeau anaforale care erau apoi supuse domnului“, se arată în lucrarea „«Crimã şi pedeapsã». Aspecte juridice ale morţii în Ţara Româneascã (secolele XVII-XVIII)“.
 

Micul Cod Criminal al lui Alexandru Ipsilanti prevedea pedeapsa cu moartea pentru sãracii ce îndeamnã norodul la apostasie, pentru plastografie gravã, pentru robul care „curveşte cu stãpânã-sa mãritatã“, pentru cei care-şi omoarã rudele, pentru jaful armat la drumul mare, pentru ucigaşul din „cuget“; pentru incendiere voluntarã, pentru cei care fac farmece la obraze mari şi cei care-l chiamã pe diavol. „Poate cea mai originalã inovaţie a Micului Cod Criminal este codificarea principiului cutumiar «compositio homicidii», care permitea rãscumpãrarea unor delicte grave (omoruri mai ales). Dacã în cazul «pricinilor judecãţii politiceşti» darea de mitã este delict şi se sancţioneazã în consecinţã, «la vinovãţiile ce aduc osândã dã moarte iaste slobod vinovatu a pleca pe pârâşul sãu prin dare»“, prezintă cei doi istorici. 

Cele mai multe cazuri judecate sunt furturi sau tâlhãrii sau procese pentru recuperarea obiectelor furate, recunoscute de pãgubaşi la terţe persoane. Între speţele instrumentate în aceste procese se numãrã furturi de obiecte de cult, de bani sau de obiecte preţioase, de vite şi de cai, de alimente. „Ca regulã generalã, prezentã în pravilele luate în discuţie în acest studiu şi aplicatã în mod real în practicã, pedeapsa obişnuitã pentru hoţii de condiţie modestã este bãtaia. Însã în cazurile grave de tâlhãrie, pedeapsa legalã prevãzutã în codurile româneşti din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, este moartea. Deşi bandele de tâlhari care terorizaserã Oltenia şi judeţele învecinate încã din 1792, fuseserã în cele din urmã anihilate, informaţiile din Condica de anaforale criminaliceşti se aglomereazã în jurul modalitãţilor de despãgubire a victimelor. Într-un singur rând este amintit un Dragul tâlhar care, prin hotãrâre domneascã, «s-au osândit de sabie la oraşul Craiovii». Dintr-un numãr de 63 de pricini inventariate de noi, numai şase se referã la crime propriu-zise. Dintre acestea, douã se referã la vinovãţii multiple: ucidere, siluire, furt“, se mai precizează în lucrarea „«Crimã şi pedeapsã»”. Aspecte juridice ale morţii în Ţara Româneascã (secolele XVII-XVIII)“.