Preotul care s-a luptat pentru supravieţuirea limbii române în Transilvania, sub ocupaţie maghiară. „Înţelepciunea curgea de pe buzele lui“

Petru Bran a fost un preot catolic din Maramureş care a militat pentru limba română, în perioada în care Transilvania era sub ocupaţia Imperiului Austro-Ungar.

Petru Bran, s-a născut la 21 ianuarie 1821, în localitatea Tohat, din Maramureş, şi s-a stins din viaţă la 10 octombrie 1877, la Budapesta. A fost unul dintre cei 12 copii ai preotului Bran. Între anii 1832 şi 1838, a urmat liceul la Baia Mare, apoi Facultatea de Filosofie la Cluj şi cea de Teologie - la Blaj. S-a căsătorit cu Terezia Pop, fiica preotului Andrei Pop din comuna Cig, judeţul Sălaj, şi au avut împreună şapte copii.

Petru Bran a fost hirotonit preot în anul 1844 şi a slujit în satele Chilioara, Hidig şi, ca protopop, în Craidorolţ. Din 1857, a devenit protopop în Satu Mare. „La scurtă vreme de la instituirea sa, P. Bran a înţeles să-şi pună în aplicare convingerile care îl animau. Înţelegând să acţioneze pornind de la o cât mai mare apropiere între Biserică şi şcoală, P. Bran a pledat în favoarea introducerii studiului limbii române la elevii români de la Liceul catolic regal din Satu Mare.

Momentul în care P. Bran decide să lupte pentru studiul limbii române şi înfiinţarea unei catedre în limba română este unul extrem de dificil: contextul istoric de după 1848, când în monarhia habsburgică a devenit mai puţin sensibilă la emanciparea popoarelor sale. Totuşi, între măsurile bune luate în acest timp de către guvernul de la Viena în favoarea şcolilor, este şi aceea de a trimite in provincii Comisari Ministeriali pentru a le inspecta. În urma rapoartelor acestora s-a reuşit o organizare a şcolilor conform nevoilor timpului şi a împrejurărilor de atunci.

Ca urmare, organele bisericeşti au putut să se întărească, iar diferite ordonanţe ministeriale şi guverniale acordă dreptul la o relaxare în ceea ce priveşte statutul folosirii limbii diverselor naţionalităţi. Din motive politice, habsburgii încercă să sprijine întrucâtva şi năzuinţele culturale ale românilor. Profitând de acest lucru, P. Bran încearcă să se folosească de această „relaxare”. La conferinţa protopopilor din Satu Mare la care participă şi P. Bran în data de 1 martie 1857, se decide ca episcopul să intervină la Curtea Împărătescă, pentru predarea sistematică a limbii şi literaturii române să se creeze la Satu Mare o catedră. Învingând nenumărate piedici, el a început să predea din 1859 primele lecţii de limba şi literatura română, obţinând definitivarea în 1863“, arată Robert Hart, de la Universitatea Babes-Bolyai, în lucrarea „Petru Bran (1821-1877), un preot în slujba culturii naţionale din Sătmar“. 

Catedră de Limba Română la Gimnaziul Catolic Ungar

Într-o scrisoare din 15 mai 1859, Petru Bran îi cerea ajutorul lui Ioan Pop de la Oradea pentru a înfiinţa o catedră catedră de Limbă Română la Gimnaziul Catolic Ungar: „Poporul Românesc din Satu Mare vrea să păstreze prin orice sacriciu cel mai scump tezaur - limba şi naţionalitatea românească. De asemenea cere sprijin frăţesc ca: (...)... în cadrul Gimnaziului Catolic Ungar din Satu Mare să ia fiinţă o catedră de Limba şi Literatură Română. Aceasta ar fi o condiţie esenţială pentru învierea din nou a elementului românesc”.

În regimentele româneşti din Satu Mare erau mulţi români, iar Petru Bran constată că nu ştiau să se roage în română la slujbele bisericeşti. Acesta a intervenit la episcop să numească un preot român care să oficieze în limba română. „Ca om cult era conştient că deşteptarea conştiinţei naţionale se putea realiza numai prin cultură. Lupta lui nu este numai un izvor al convingerilor, ci şi a unui om care îşi dă seama că acest lucru însemna timp. Dar el era conştient că numai un timp «istoric» asigura viitorul acţiunilor sale“, menţionează Robert Hart.

„Linişte şi moderaţiune şi-n cele mai grave momente“

Iată cu l-a descris pe preotul Petru Bran un fost elev de-al său: „Era un om de statură mijlocie, faţă brună arămie, barba rasă, vorba domoală, dicţiune clară, vorbea fără multe gesturi, părea că e adâncit în meditaţie. Înţelepciunea curgea de pe buzele lui, cum se rostogolesc valurile Someşului pe ţărmurile căruia s-a născut şi şi-a petrecut copilăria. Toată viaţa lui era muncă, prudenţă, calmitate, linişte şi moderaţiune şi-n cele mai grave momente. Lua parte la toate acţiunile de interes naţional cultural. La adunări şi conferinţe preoteşti în temeiul reputaţiei ce o avea, era ales în comisii şi delegaţii ca reprezentant al clerului. Apropiindu-se alegerile pentru dieta ţării, P. Bran a fost printre cei care i-au îndemnat pe românii din Sătmar să asculte sfatul preoţilor şi să-şi aleagă oameni de încredere, ca să nu fi amăgiţi şi înşelaţi. Pe preoţi îi îndeamna întotdeauna să nu fie lesne încrezători în oricine, să nu se lase amăgiţi de o strângere de mână prietenească, ci să judece interesele românilor şi pe cât se poate, să aleagă români“.

„Promova limba română în cadrul Bisericii“

Parohului sătmărean promova limba română în cadrul Bisericii şi a comunităţii pe care le slujea. Învăţmântul românesc nu era sprijinit de autorităţi şi funcţiona doar pe lângă biserici şi mănăstirile româneşti, unde preoţii şi călugării, cu dragoste şi credinţă în păstrarea fiinţei naţionale, asigurau şi pe această cale cunoaşterea limbii şi istoriei românilor. 

„Am venit aici văzând un câmp atât de larg deschis, pentru activitatea unui preot român, îndemnat de zelul de a mă sacrifica pentru interesele naţionale şi bisericeşti, într-o sferă mai largă. Incepui să-mi fac planurile, ce cugetam că voiu putea duce la îndeplinire cu toata uşurinţa, îmi măsuram arena de luptă ce-mi stătea înainte, având concursul energetic ce-mi imaginam, că mi se va oferi de la confraţi, impărtăşindu-mă şi eu din bucuria ce o vor simţi credincioşii, pentru că primesc – cum credeam că doresc – un pastor de limba română”,

scria într-un articol P. Bran.

Din anul 1863, P. Bran a depus eforturi considerabile pentru înfiinţarea unui al treilea post de învăţător la şcoala românescă greco-catolică, unde numărul de copii era de peste 200, iar cei doi învăţători nu mai putea face faţă. „În septembrie 1864, el îi convoacă pe părinţii care cer primăriei în unanimitate crearea şi remuneraţia postului. Înainte de solicitare, el precede această cerere prin vizite făcute din casă în casă pentru a putea demonstra prin petiţia formulată că Satu Mare fiind reşedinţă de judeţ, i-a sporit populaţia cu aproape două mii de locuitori de confesiune greco-catolică, iar numărul de copii supuşi şcolarizării a crescut cu peste 250. În data de 5 ianuarie 1865, magistratul oraşului suplimentează un nou post – la argumentaţia că şi comunitatea greco-catolică este plătitoare de taxe“, arată Robert Hart.

A avut o activitate publicistică intensă

P. Bran a mai ocupat următoarele funcţii: vice-arhidiacon şi inspector al şcolilor româneşti din districtul Sătmarului, asesor la sfântul Scaun Consistorial, comisar delegat în cauze matrimoniale, profesor de limba şi literatura română şi catiheţ greco-catolic la liceul catolic regesc din Satu Mare, parohul Sătmarului, membru în secia literară a diecezei. 

În Satu Mare, Petru Bran a înfiinţat o societate de lectură pentru elevi, la întrunirile căreia se recitau versuri de Vasile Alecsandri, Andrei Mureanu, George Sion şi alţii. Concomitent, acesta a desfăşurat o activitate publicistică intensă la publicaţii, precum: „Federaţiunea”, „Foaia pentru minte, inimă şi literatură”, „Amicul şcoalei”, „Amicul Familiei”, „Concordia”, „Albina”, „Sionul românesc”, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, „Familia”. Începând din 1851, P. Bran a publicat o serie de versuri, unele dintre ele fiind meditaţii pe teme religioase, altele versuri patriotice. În volumul „Mărgăritarie sau Sentinţe poetice, filosofico-moralo-estetice“ (1874), a prelucrat peste cinci sute de maxime aparinând lui Ovidiu, Horaţiu, Marial, Vergiliu, Terenţiu, Tibul, Juvenal, Cicero etc. 

A murit în Budapesta

P. Bran a avut un sfârşit tragic. După ce a fost destituit din funcţia de protopop şi de la catedra de Limba Română, s-a îmbolnăvit şi a fost internat într-un spital din Budapesta. Aici şi-a găsit sfârşitul în ziua de 10 octombrie 1877. Este înmormântat în cimitirul catolic din Budapesta.