Polonezii de rang înalt care s-au refugiat la Băile Govora în Al Doilea Război Mondial. Cum le-a ajuns staţiunea balneară domiciliu forţat

Polonia a fost atacată şi cucerită de Germania la 1 septembrie 1939, iar după aproximativ două săptămânii URSS a ocupat partea răsăriteană a ţării. În aceste condiţii, o mare parte din populaţie şi armată a fost forţată să ia calea exilului.

Consiliul de Coroană a decis să deschidă graniţele ţării pentru refugiaţii civili şi miltari polonezi, dar şi pentru autorităţile guvernamentale şi militare evacuate. De asemnea, o parte din tezaurul Poloniei a fost adăpostit în România. Ca urmare a numărului mare al refugiaţilor a fost înfiinţat Comisariatul General pentru Evidenţa şi Asistenţa Refugiaţilor Polonezi, care funcţiona pe lângă Ministerul Afacerilor Interne.

Un număr important de refugiaţi au ajuns în judeţul Vâlcea, în localităţile importante sau în staţiunile cu ape binefăcătoare. La început, în Vâlcea au ajuns aproximativ 2.000 de refugiaţi. La Băile Govora au ajuns atât refugiaţi civili, cât şi cei militari, dar, ulterior, cei din urmă au fost trimişi la lagărul din Târgu Jiu. Toţi aveau obligaţia să se înregistreze la poliţiile locale. Fără biletul de identitate, niciun polonez nu putea să se stabilească într-o localitate, iar proprietarii spaţiilor de locuit nu puteau să le închirieze. 

Organizarea propriu-zisă a Centrului de la Băile Govora a fost destul de greoaie la început, mai ales că staţiunea era una sezonieră, prin urmare chiar dacă spaţii de cazare se găseau suficiente, condiţiile oferite, mai ales pentru anotimpul rece, nu erau din cele mai bune. În faţa acestei situaţii, Primăria oraşului Băile Govora a solicitat Prefecturii Judeţului Vâlcea, în 5 octombrie 1939, înfiinţarea în localitate a unui depozit de lemne de unde refugiaţii să-şi poată cumpăra cele necesare pentru încălzit. 

Într-o dare de seamă a reprezentantului Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România întocmită în urma vizitelor făcute la diferite centre de refugiaţi polonezi în cursul lunii octombrie 1939, se prezentau condiţiile în care trăiau aceştia. La Băile Govora, refugiaţii, în număr de 237, erau găzduiţi în camere fără sobe, nu aveau medicamente şi cabinete dentare, cantine, duceau lipsa lenjerie de corp, hainelor groase pentru iarnă, a încălţămintei şi păturilor. Propunerile acestuia vizau îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale refugiaţilor, prin acordarea de ajutoare de către Crucea Roşie locală, înfiinţarea de cantine în toate centrele unde erau cazaţi refugiaţi, pentru a le asigura o masă caldă pe zi“, arată istoricul Ionela Niţu în lucrarea „Prezenţa refugiaţilor polonezi la Băile Govora, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial“.

Şcoală pentru copiii refugiaţilor

Localnicii au fost impresionaţi de drama refugiaţilor. Şi autorităţile încercau o acomodare a polonezilor. Astfel, aceştia erau vizitaţi regulat de către un preot catolic, s-a organizat Pomul de Crăciu, au primit ajutoare şi, cel mai important, o şcoală primară şi gimnazială în clădirea unei vile. Şcoala era frecventată de aproximativ 50 de profesori, care erau în cea mai mare parte ofiţeri. 

Refugiaţii aveau acces la spitalele locale şi erau duşi regulat la cel din Rm. Vâlcea. De asemenea, li se asigurau şi medicamentele necesare. 

Alocaţii din partea statului pentru refugiaţi

Statul român le asigura refugiaţilor anumite sume, diferenţiate în funcţie de pregătirea şi funcţiile ocupate. „Pentru a asigura traiul zilnic al refugiaţilor polonezi, statul român a prevăzut plata unor alocaţii de întreţinere. Pentru refugiaţii poloni civili 80 lei/zi-adult şi 40 lei/zi –copii, iar pentru refugiaţii intelectuali se acorda un spor de 25% la alocaţie. Foştilor miniştri şi subsecretari de stat care au făcut parte din fostul guvern polonez, precum şi familiilor acestora li se acorda suma de 500 lei pe zi. În schimb, refugiaţii erau obligaţi să se stabilească în localităţile indicate de autorităţi şi să nu le părăsească decât cu aprobare. Pe parcurs, sumele respective au mai crescut la 100 de lei, respectiv 50 lei pe zi“, arată istoricul Ionela Niţu. 

Pentru că banii erau insuficienţi, mulţi dintre refugiaţi lucrau. În acest sens, autorităţile au întocmit un regulament, prin care polonezii erau obligaţi să plătească o cotă de 10%.

Miniştri polonezi care s-au aflat la Govora

La Govora au fost cazaţi şi o parte dintre foştii miniştri polonezi. „În judeţul Vâlcea, iniţial, o parte din foştii miniştri polonezi au fost găzduiţi la Olăneşti, până în toamna anului 1941, când le va fi stabilit domiciliul forţat în Băile Govora la vila Topârceanu, sub stricta supraveghere a poliţiei de siguranţă şi a jandarmeriei. Era vorba despre un total de 27 persoane, demnitari şi membri familiilor lor, care ocupau un număr de 18 camere. Camerele respective erau mobilate, chiria fiind cuprinsă între 50-90 lei pe zi de cameră, plătită de foştii miniştri din alocaţiile de întreţinere. 

Printre miniştri stabiliţi la Govora se aflau Kwatkowski Eugenius - ministru de finanţe, împreună cu soţia şi fiica, Ulrich Iulius - ministrul comunicaţiilor, cu soţia şi cei doi fii, Kalinski Emil - ministrul poştelor şi telegrafului, cu soţia şi fiul, Kasprsyki Tadeusz - ministru de război, cu soţia şi fiul, Chelmonschi Adam - subsecretar de stat la justiţie, cu soţia şi doi copii, Biarnaki Waclaw - ministru fără portofoliu, Maciszewski Severin -subsecretar de stat, Argasinski Tadeusz - subsecretar de stat, PrsybylowiczWojea - director în Ministerul Culturii, Litwinowici Alexande - general, Muszynski Leo - delegat în Ministerul Afacerilor Interne“, se menţionează în studiul „Prezenţa refugiaţilor polonezi la Băile Govora, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial“.