Istoria zbuciumată a sării: taxa care a răsculat populaţia Indiei şi a condus la eliberarea de sub ocupaţia engleză

Istoria zbuciumată a sării: taxa care a răsculat populaţia Indiei şi a condus la eliberarea de sub ocupaţia engleză

Sarea are o istorie zbuciumată

Sarea este un aliment vital, care a început să fie consumat din perioada neolitică. Istoria sării este zbuciumată şi implică, printre altele, chiar eliberarea unui popor de sub ocupaţie străină.

Ştiri pe aceeaşi temă

Fără sare, organismul uman s-ar afla într-un mare dezechilibru. Astfel, sarea este un aliment vital. „Funcţia primară a sării este aceea a menţinerii echilibrului de lichide în corpul uman. Lipsit de sare acest echilibru este periclitat, iar organismul se află în pericol de deshidratare. Toate funcţiile vitale, inclusiv impulsurile nervoase şi bătăile inimii, depind de echilibrul corect între sare şi apă şi se poate spune, fără teamă de a greşi, că organismul uman este programat genetic să aibă nevoie de sare“, menţionează Ion Blăjan, cercetător la Muzeul Ţăranului Român.

Omul a început să consume sare din neolitic, atunci când a început să-şi diversifice alimentaţia şi să mănânce produse vegetale. „Omul a învăţat să folosească sarea şi a devenit dependent de aceasta probabil în neolitic, când s-a făcut trecerea de la un regim alimentar exclusiv carnivor la o alimentaţie în care şi-au făcut loc produse vegetale (care conţin în general puţină sare). Creşterea ponderii produselor vegetale în alimentaţie şi utilizarea unei noi tehnici de preparare a hranei, prin fierbere, uşurată de apariţia ceramicii, au făcut necesar consumul de sare provenit din alte surse. Acesta a fost practic momentul în care omul a devenit efectiv dependent de sare, vitală pentru supravieţuire. Cu toate acestea, au existat populaţii care nu au cunoscut sarea şi au dus o viaţă perfect sănătoasă, printre aceştia numărându-se aborigenii australieni, indienii americani şi inuiţii. Explicaţia este relativ simplă, aceste populaţii de vânători şi-au asigurat necesarul de sare din carnea şi sângele animalelor pe care le consumau“, menţionează cercetătorul.

Taxa pe sare

Pentru că a fost un aliment fără de care viaţa nu era posibilă, conducătorii ţărilor care aveau rezerve de sare şi pe care le explotau au impus o serie de taxe pentru a avea un câştig cât mai mare. Această taxă s-a aplicat chiar din Egiptul antic şi s-a menţinut timp de milenii în toată lumea. „Necesitatea procurării ei şi schimburile comerciale intense astfel ocazionate, au făcut din sare un articol extrem de important, care a fost supus unor taxe, încă în Egiptul celor mai vechi timpuri, dar mai ales în China, unde a fost impus, în secolul al VII-lea î.Hr., un adevărat monopol pe sursele de sare şi de distribuţie. În Franţa, Charles de Anjou a instituit, în anul 1259, ruinătorul sistem al gabelelor. Numele sugerează o formulă de coerciţie şi îşi are originile într-un cuvânt german însemnând tribut, dar, potrivit lui Margaret Visser, rădăcinile termenului trebuie căutate în cuvântul arab „al quabala”, taxă. Regii Franţei sunt cei care au impus această taxă, răspândită în întreaga Europă, încă din sec. al XIV-lea. S-a afirmat că odioasa impunere a fost la originea multor revolte şi chiar a Revoluţiei Franceze şi în adevăr, una dintre primele măsurii luate în 1790 a fost abolirea sistemului. Aceasta doar pentru o scurtă perioadă de timp, pentru că taxele au fost reinstituite apoi, de către Napoleon, în 1804, fiind menţinute până în anul 1945. Putem fi siguri că aceste taxe nu au fost acceptate cu docilitate şi o istorie a sării ar trebui să arate şi partea nevăzută, aceea a contrabandei şi a exploatărilor ilegale“, menţionează Ion Blăjan.

Revolta din India împotriva taxei sării a dus la eliberarea de sub stăpânirea engleză

Prima ţară din Europa care a renunţat la taxa pe sare a fost Anglia, dar nu s-a renunţat la aceasta în India, ţară care se afla sub dominaţia engleză. Din cauza acestei taxe, în India s-a declanşat o mişcare de protest de amploare, care a dus la eliberarea ţării de sub stăpânirea engleză.

„Primul guvern european care a renunţat la taxa pe sare a fost cel englez, în anul 1825, dar această măsură nu s-a aplicat în India, unde a fost impusă o ruinătoare taxă pe sare în 1863. Ea s-a dovedit însă extrem de nepopulară într-o ţară cu climat torid, unde majoritatea populaţiei avea un regim alimentar vegetarian monoton, care făcea necesar un consum sporit de sare. Acest fapt a stimulat una dintre cele mai mari mişcări politice din India. În anul 1930, Mahatma Gandhi a pornit în faimosul său marş, de mai bine de 300 de Km, către malul mării, unde, după ce a făcut o baie rituală, în compania aderenţilor săi, pentru a se purifica în apa sărată, a încălcat în chip simbolic legea, luând un pumn de sare cristalizată prin evaporarea apei de mare. Prin acest gest şi prin marşul său, liderul mişcării indiene a stârnit o reacţie care a fost urmată de mii de indieni, iar englezii au fost siliţi să îl invite pe Gandhi la o conferinţă, în 1931, ca reprezentant al Partidului Congresului Indian. Acesta a fost începutul mişcării de eliberare a Indiei“,

prezintă cercetătorul.

Sarea a fost principalul conservant

Sarea fost principalul conservervant pentu alimente. A fost înlocuită treptat după dezvoltarea industriei alimentare. „Rolul de agent de conservare care stagnează dezvoltarea bacteriilor şi împiedică distrugerea alimentelor a făcut din sare factorul esenţial în strategiile de preparare a alimentelor. Sarea a fost conservantul predominant până la începutul secolului al XIX-lea, când Nicolas Appert a descoperit o nouă tehnologie de prezervare, utilizând recipiente de sticlă pentru conserve. Treptat, odată cu apariţia industriei conservelor, dezvoltată mai întâi în Anglia, după deschiderea în 1813 de către Donkin, Hall şi Gamble a primei fabrici în care au fost conservate alimente utilizând canistre de metal, cu utilizarea gheţii (colectată în timpul iernii pentru conservarea peştelui, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tot în Anglia) şi cu dezvoltarea primelor dispozitive artificiale de producere a gheţii, sarea a început să îşi piardă din importanţă în industria alimentară. Dar ea rămâne în continuare o substanţă care stă la baza a mai mult de 14000 de produse industriale“, mai arată cercetătorul.

Sarea, o mare afacere

Comerţul cu sare a fost o mare afacere, care nu a fost întreruptă niciodată, nici măcar de războaie. „Rutele sării brăzdau întreaga Europă. Ţările protestante din nordul Europei au furnizat mari cantităţi de peşte sărat ţărilor catolice din sudul Europei, pentru consum în timpul postului Paştelui şi în restul anului. Nordul, în care pescuitul era foarte eficient, avea nevoie de sarea marină a sudului, pentru a trimite acolo heringul şi codul sărat. De la sfârşitul secolului al XV-lea, pescarii olandezi, englezi şi francezi au început să pescuiască codul din Newfoundland; acesta reprezenta cca. 60% din peştele consumat în Europa. Vasele erau încărcate cu sare din Spania şi Portugalia, după care traversau Atlanticul. Peştele odată prins era tăiat, curăţat şi sărat chiar la bordul vaselor“, precizează Ion  Blăjan.

Sarea asemănătă cu o femeie

Sarea a avut diferite simboluri în culturile popoarelor sau în anumite mişcări sprituale sau religii. A fost chiar asemănată cu o femeie. „În simbolismul francmasonic însă, sarea reprezenta viaţa, principiul feminin, creativ, opus celui masculin, distructiv, reprezentat de către sulf. Ea aduce gust şi savoare vieţii, oamenii nu pot concepe viaţa fără ea, iar faimosul basm al lui Ispirescu, Sarea în Bucate, nu reprezintă decât una dintre numeroasele variante populare din care Shakespeare s-a inspirat pentru Regele Lear“, prezintă cercetătorul de la Muzeul Ţăranului Român.

Sare era considerată sacră de către evrei, care îşi frecau copiii cu ea, pentru a fi sănătoşi şi feriţi de necazuri. „Sarea este o substanţă stranie şi chiar periculoasă, puternic contradictorie, datorită calităţilor sale chimice. Ea conservă, dar nu e mai puţin adevărat că, în cantităţi mari, corodează, iar aceste contradicţii nu numai că-i intensifică puterea, dar o leagă şi mai mult de experienţa sacrului. În jurul sării s-a creat o simbolistică ce poate fi explicată atât prin origine (provine din mediul marin în care s-a dezvoltat pentru prima oară viaţa), cât şi prin utilizarea practică: inhibă dezvoltarea bacteriilor. Deoarece împiedică putrezirea şi este puternică, sarea este pură, copil al mării şi al soarelui, după cum spunea Platon, două importante simboluri ale purităţii. Aici trebuie căutate rădăcinile obiceiului evreilor de a freca copiii cu sare, obicei comun întregului Orient. Cu aceleaşi puteri purificatoare, sarea a fost, până de curând, o parte importantă a ceremonialului botezului în biserica romano-catolică, utilizată alături de apă, pentru spălarea păcatului originar. De aceeaşi funcţie de purificare pot fi legate ritualurile romane şi evreeşti, prin care victimele sacrificiilor erau frecate cu sare, înainte de a fi oferite ca ofrande zeilor şi respectiv divinităţii“, arată Ion Blăjan.

Şi ţăranii români aveau aceeaşi credinţă şi foloseau sarea în apa cu care erau îmbăiaţi copiii. „Tot în aceleaşi scopuri, dar recurgând şi la funcţia de protecţie pe care o oferă sarea, ţăranii români o puneau în scalda cea dintâi a copiilor. Copilul trebuie spălat cu apă sărată pentru a fi ferit de vrăji şi deochi. Sarea a fost utilizată ca metaforă de către Isus, care şi-a numit apostolii „sarea pământului”, vrând să sublinieze că aceştia erau la fel ca şi sarea, de neînlocuit, în propagarea noii credinţe. În multe religii, sarea este un dar al zeilor, un aliment sacru. Sarea creează legături extrem de puternice, frăţiile de cruce se realizează cu ajutorul pâinii şi al sării“, explică cercetătorul.

Sarea, ca semn al ospitalităţii

În multe culturi ale popoarelor, printre care şi la cea română, se întâlneşte credinţa că sare este un simbol al ospitalităţii. „Sarea a fost asociată în multe zone ale lumii cu prietenia şi ospitalitatea, fiind oferită oaspeţilor alături de pâine (alt aliment cu valoare de simbol). În Rusia, termenul care desemnează ospitalitatea, „khleb sol”, înseamnă literal pâine sărată. Cele două alimente oferite împreună mediază practic întregul ritual de trecere, de integrare a străinului în cadrul comunităţii. Potrivit credinţelor româneşti „sarea e mama lui Dumnezeu, «sarea e dreptate, sfânta sare e sfânta dreptate», ceea ce explică prezenţa sării în actele rituale tradiţionale. Forţa ei constă în capacitatea magică de a ţine la depărtare duhurile rele. În satul românesc tradiţional cea mai importantă funcţie a sării este, de departe, aceea de protecţie.  Tot în acelaşi scop, era bine ca sarea să fie pusă pe fereastră. Omportanţa sării, ca articol necesar pentru creşterea animalelor reiese şi din alte credinţe: «Sare dacă-ţi fură de la vite, pot muri toate, e pricaz, îţi face între vite rău», «Când îţi fură sare de la oi sau de la vaci, ele vor muri». Afirmaţiile reprezintă o constatare practică, lipsite de sare animalele pot muri. Nu e lipsit de interes să menţionăm faptul că unii istorici au pus domesticirea vitelor pe seama legăturii de sare care s-a creat între om, ca furnizor de sare şi animalele care o primeau“, mai prezintă Ion Blăjan.

Anunţă o nenoricire

Vărsarea sării este un semn rău. Această credinţă este întâlnită la mai multe popoare şi are ca origine picturpa Cina cea de taină a lui Leonardo Da Vinci: „De departe credinţa cea mai răspândită în lume este aceea că vărsarea sării, este un semn rău, care atrage nenorocirea, exemplul cel mai relevant fiind Cina cea de taină a lui Leonardo Da Vinci, unde Iuda este pictat răsturnând solniţa cu sare. Superstiţia era atât de înrădăcinată încât, spune Saint Simon în Memoriile sale, marchizul de Montrevel, mareşal al Franţei, faimos pentru curajul său pe câmpurile de bătălie, a murit de spaimă când o persoană neîndemânatică a vărsat sare pe el. Soluţia de remediere a acestui pericol era relativ simplă, se aruncă sare peste umăr, pentru că se presupune că spiritele rele se adună în spatele celui aflat la necaz. În egală măsură, era la fel de periculos dacă sarea familiei era furată: «sare dacă furi de la o casă, ai luat dulceaţa, ai luat folosul din cas㻓, consideră cercetătorul.

.

 

citeste totul despre: