Istoria unui proces de renume între doi ierarhi. Mitropolitul Atanasie Mironescu, acuzat că a avut relaţii cu mai multe femei
0
Procesul dintre episcopul de Roman, Gherasim Safirin, şi mitropolitul Atanasie Mironescu a fost unul de răsunet. Conflictul dintre cei doi a pornit de la implicarea politicului în treburile bisericii. Mitropolitul Atanasie Mironescu a fost acuzat de legături cu femei şi chiar de faptul că era tatăl unui copil ilegitim.
În anul 1909, prin lege, se înfiinţa Consistoriul Superior Bisericesc, cu atribuţii care până atunci fuseseră doar de competenţa Sfântului Sinod.
Potrivit acestei legi noul organism urma să fie compus, pe lângă cei 17 episcopi, membri în Sfântul Sinod, din doi preoţi profesori la Seminar şi, respectiv, Facultatea de Teologie, doi stareţi ieromonahi precum şi din alţi 17 clerici numiţi din toate eparhiile. În desemnarea ultimilor, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice avea ultimul cuvânt.
„Sub pretextul democratizării, se iniţia astfel un amestec politic la nivelul conducerii bisericeşti, lucru care contravenea tuturor dogmelor şi canoanelor. În plus, pe lângă faptul că acest Consistoriu căpăta dreptul de a decide în toate problemele materiale şi administrative, ceea ce însemna o restrângere a autorităţii Sf. Sinod, toate actele emise trebuiau să fie semnate şi de ministru. (...) Încă din timpul discuţiilor de la Senat legate de adoptarea legii, episcopul de Roman combătuse cu multă energie proiectul iniţiat, pe motiv că legea era necanonică şi propusese ca noul organism să aibă doar rol consultativ. Cu toate acestea, legea fusese votată şi aplicată trecându-se chiar la alegerea membrilor Consistoriului“, precizează istoricul Liliana Beu, de la Muzeul Judeţean Vâlcea.
Episcopul de Râmnic a ajuns Mitropolit şi şi-a schimbat opinia
La deschiderea sesiunii Sfântului Sinod din toamna anului 1909, disputa a fost reluată încă de la prima şedinţă. Episcopul de Roman, Gherasim Safirin, a dat citire unui memoriu de protest în care arăta că „drepturile Dumnezeieşti date episcopilor să fie luate de autoritatea civilă şi trecute asupra preoţilor şi diaconilor care au puterea lor numai de la episcopi”. El spunea că, dacă membrii Sinodului aprobă legea, se fac părtaşi la încălcarea canoanelor. Episcopul Gherasim Safirin a părăsit sala şi a refuzat să mai participe la vreo şedinţă a Sinodului.
În şedinţele următoare, s-a hotărât alegerea unei comisii care să meargă la episcop pentru a-l convinge să revină la şedinţe pentru că, în caz contrar, conform regulamentului, scaunul episcopiei de Roman se declara vacant.
„În urma a numeroase dispute, acuzaţii şi presiuni de care nici ministrul Cultelor, Spiru Haret, se pare că nu era străin, se ajunge, în 13 ianuarie 1910, la o înţelegere: episcopul acceptă să revină la şedinţe şi să reia raporturile cu cei trei ierarhi afurisiţi care se făcuseră vinovaţi de susţinerea legii în Senat: mitropolitul primat, episcopul Moldovei şi Sucevei şi cel al Huşilor, cu condiţia ca Sf. Sinod să intervină la guvern pentru a modifica dispoziţiile din lege care erau antidogmatice şi anticanonice.
Cum cererea fusese acceptată în unanimitate de Sinod, Gherasim Safirin s-a conformat celor decise. Însă, apropiindu-se sfârşitul sesiunii şi neexistând nici o tentativă de modificare, episcopul de Roman face, în 3 februarie 1910, o interpelare în Senat pe această temă în care arată că atunci când a fost adusă prima dată în discuţia Sf. Sinod această lege, doar doi au fost episcopii care s-au opus: el şi, pe atunci, episcopul de Râmnic, Atanasie Mironescu.
Între timp, după alegerea sa ca mitropolit primat, la 5 februarie 1909, Atanasie Mironescu îşi schimbase părerea, aşa încât, în martie 1909, când proiectul ajunsese în discuţia Senatului, acesta s-a declarat pentru aprobarea lui. Şi, deşi acceptase o înţelegere pentru a se ieşi din această tristă situaţie, mitropolitul nu făcuse nimic pentru a o respecta. Ba mai mult, pornind de la interpelarea făcută de el, la cererea ministrului, mitropolitul Atanasie Mironescu a înaintat o adresă din care rezulta că modificarea cerută cu rugăminte de episcopul de Roman urma să se facă «când acesta va crede de cuviinţă (ministrul – n.n)».
Din această declaraţie reiese clar că Î.P.S. a nesocotit votul Sf. Sinod şi «a încercat să denatureze caracterul păcii puse la cale la 13 ianuarie 1910». De altfel, contrar celor convenite, mitropolitul afirmase în Senat că deja Consistoriul Superior Bisericesc se întrunise şi începutul fusese cât se poate de promiţător, ceea ce-l determinase pe ministrul Cultelor, Spiru Haret, să susţină că nu va aduce nici o modificare legii până nu va fi aplicată o vreme, «ca să i se cunoască defectele de aplicaţiune»“, mai arată istoricul Liliana Beu.
Din acest motiv, episcopul de Roman, Gherasim Safirin, cerea ca mitropolitul primat să fie judecat de Sf. Sinod deoarece nesocotise şi încălcase dogmele şi canoanele bisericeşti, pentru că, deşi votase în cadrul Sf. Sinod modificarea legii, nu a susţinut-o şi nici n-a iniţiat-o aşa cum se angajase. Episcopul se punea şi el la dispoziţia judecăţii Sinodului.
„În consecinţă, în opinia lui Gherasim Safirin adeziunea şi susţinerea legii de reformă sinodală a fost un element de şantaj pentru mitropolit care, ştiindu-se plin de păcate şi ambiţie, şi-a vândut credinţa şi a mers până la susţinerea în Senat a legii pe care, când nu era mitropolit, o combătuse“, menţionează istoricul.
Cine sunt principalii combatanţi
Mitropolitul Atanasie Mironescu, pe numele de botez Alexandru Mironescu, s-a născut în 12 august 1856 la Tohan, în judeţul Vaslui. A absolvit, în anul 1877, Seminarul Veniamin Costachi din Socola, după care a urmat cursurile Facultăţii de Teologie mai întâi la Bucureşti şi apoi la Cernăuţi, unde a şi obţinut doctoratul în teologie. A fost director al Internatului teologic din Bucureşti şi apoi profesor suplinitor la Seminarul Central şi profesor de Morală la Facultatea de Teologie din Bucureşti.
„La 27 iunie 1895 este ales arhiereu titular şi călugărit la mănăstirea Cernica sub numele de Atanasie, iar trei ani mai târziu va fi numit episcop al Râmnicului Noului Severin. La 5 februarie 1909 este ales mitropolit primat. (...) Membru de onoare al Academiei Române din 25 mai 1909“, menţionează Liliana Beu.
Episcopul Gherasim Safirin, pe numele de botez Gheorghe Safirin, s-a născut în luna octombrie 1849 la Izvorelu, judeţul Romanaţi. A urmat clasele primare şi liceul la Craiova, iar în 1870 este numit profesor de franceză şi director al gimnaziului din Târgu Jiu. În 25 decembrie 1873 se călugăreşte sub numele de Gherasim la mănăstirea Tismana.
„Un an mai târziu este hirotonit diacon pe numele Episcopiei Râmnicului, şi mai apoi, în 1874, chiar Atanasie Mironescu, în calitate de episcop, îl ridică la gradul de arhidiacon. În perioada cât a activat la Râmnic, a fost profesor la catedra de Morală, Liturgică şi Pastorală de la Seminarul Teologic iar apoi, începând cu 1878, timp de opt ani, a fost şi directorul acestei instituţii. A studiat în Grecia unde a obţinut titlul de licenţiat în teologie (1890-1894). În 1899 devine arhiereu vicar al Eparhiei Râmnicului şi, rămânând vacant scaunul de la Roman, la 17 februarie 1900, este numit episcop“, prezintă Liliana Beu.
S-a ajuns la proces între episcopul Gherasim Safirin şi mitropolitul Atanasie Mironescu
Clerul s- ascindat în două tabere rivale, în frunte cărora se aflau episcopul şi mitropolitulul primat. Şi politica a jucat un anumit rol în acest conflict: episcopul de Roman era susţinut de către conservatorii aflaţi, la momentul aprobării legii, în opoziţie, iar mitropolitul era susţinut de liberali cărora, aşa cum sunau unele acuze, le datora numirea în fruntea înaltei ierarhii bisericeşti.
Conflictul se amplifică pentru că a fost implicat clerul din teritoriu, dar şi cadrelor Facultăţii de Teologie, studenţii şi alte persoane din anturajul înaltelor feţe bisericeşti. Subiectul face şi deliciul presei vremii.
„Trecutul şi activitatea ambilor ierarhi devin intens mediatizate şi ambele tabere scot la iveală amănunte cât mai picante, atât în ceea ce privea viaţa particulară şi pregătirea profesională, cât şi modalitatea în care cei doi dobândiseră înaltele dregătorii. Revista «România creştină», încă de la sfârşitul anului 1909, face o amplă mediatizare a scandalului anunţând difuzarea contra sumei de 70 bani în plus la abonament şi a broşurii «Vinovăţia Mitropolitului Atanasie şi preoţii acuzatori. Acte, documente şi fapte».
Apoi, în numeroase numere ale revistei, cu litere de-o şchioapă, apărea în mod repetat citatul:
«Pe scaunul păstorit cu cinste şi vrednicie de marii ierarhi Grigore şi Antim, tronează azi, din pomana politicii liberale, „berbantul” Atanasie, plagiatorul, imoralul şi ereticul Atanasie. Până când marele vinovat din fruntea Bisericii nu-şi va da socoteală în faţa judecăţii, orce încercări de moralizare, de regenerare în Biserică sunt cu desăvârşire imposibile şi absurde. Câtă vreme vinovatul cel mai responsabil stă nepedepsit în fruntea Bisericei, orice pedeapsă s’ar aplica altor vinovaţi este nedreaptă şi ineficace».
Redacţia ziarului declara că aşteaptă de la guvernul conservator, recent instalat, o rezolvare imparţială a conflictului în Sinod unde, mitropolitul, al cărui preşedinte era, după ce combătuse o lege şi o declarase eretică, se făcuse susţinătorul ei.
Cum nu se putea ajunge la nicio înţelegere pnetru a se încheia conflictul, Sfântul Sinod a decis, în şedinţa din 20 mai 1911, să se treacă la darea în judecată a ambilor ierarhi şi conexarea proceselor într-unul singur.
„Certificate de moralitate şi acte de spovedanie“
Procesul a durat aproximativ o lună de zile, iar dezbaterile au fost incendiare.
„Amănunte picante şi numeroase incidente din trecut au fost aduse la lumină. Presa, care şi ea a fost divizată în două tabere, a contribuit la amplificarea scandalului. Conexarea proceselor aducea în discuţie existenţa a doi acuzaţi şi a doi acuzatori şi presupunea necesitatea unui cortegiu de martori care să probeze fie în favoarea, fie împotriva înalţilor ierarhi. Pentru a se elimina tot felul de suspiciuni privind capacitatea acestora de a depune s-a mers până acolo încât li s-au cerut certificate de moralitate şi acte de spovedanie. Potrivit acuzelor episcopului Gherasim Safirin, căruia i s-au alăturat ulterior şi alţi clerici, Atanasie Mironescu se făcea vinovat de erezie, de plagiat, de faptul că făcuse concesii unor papistaşi pentru a scăpa de un proces literar, că era legat de pofte trupeşti şi că, pe vremea când fusese episcop de Râmnic, participase la sfinţirea unei biserici în stare de necurăţenie“,
prezintă istoricul.
Acuzaţiile împotriva mitropilitului
Mitropolitul era acuzat de imoralitate, erezie şi plagiat. „Trebuie spus că importa şi ordinea în care se judecau aceste acuze întrucât, aşa cum arătase episcopul de Roman în timpul şedinţelor, potrivit Canonului 134 Carthagian, dacă la adresa unui episcop sau cleric se aduc mai multe învinuiri şi cea dintâi dintre ele nu este dovedită, toate celelalte nu se mai primesc. Prin urmare, Gherasim Safirin ceruse în mod insistent să fie judecată mai întâi învinuirea de plagiat şi abia apoi să se facă lumină în ceea ce privea viaţa particulară şi acuza de erezie. În mod voit însă, membrii Sinodului schimbaseră ordinea punând în discuţie la început învinuirea de imoralitate. (...)
Referindu-ne la acuza de imoralitate, trebuie să menţionăm că îndoiala care plana asupra mitropolitului Atanasie Mironescu fusese alimentată din plin de numeroase dezvăluiri în presă şi de citirea în faţa Sf. Sinod a unor petiţii incriminatoare prin care unii clerici afirmau că au fost martori la discuţii sau că deţin informaţii conform cărora Atanasie Mironescu se făcea vinovat de a nu fi respectat jurământul de castitate. Potrivit acestora, învinuirea de imoralitate viza pe de-o parte, faptul că în 1899 acesta ar fi suferit de o boală compromiţătoare (lucru probat şi de existenţa unei scrisori în care se făcea referire la procurarea medicaţiei pentru tratarea acestei boli), iar pe de altă parte că, deşi se ştia în stare de necurăţenie trupească, participase în acea perioadă la sfinţirea unei biserici din localitatea Tulburea.
Dar subiectul cel mai mediatizat a fost de departe o pretinsă legătură pe care Atanasie Mironescu ar fi avut-o înainte de 1906, pe vremea când era episcop de Râmnic, cu soţia preotului Vasilescu de la mănăstirea Govora. În petiţiile adresate Sf. Sinod de preoţii St. C. Păunescu şi Florea Drăghici, care se solidarizau cu cele făcute publice de preotul Vasilescu din Ploieşti (o simplă coincidenţă de nume), în 18 martie 1910 se arăta că, încă de când preotul Vasilescu era în viaţă, vlădica obişnuia să meargă deseori la Govora, unde acesta era primit în casele superiorului şi că, deşi se ştia că preotul era suferind de mai mulţi ani, soţia sa Olimpia Vasilescu, a dat naştere unei fetiţe care la scurt timp a decedat într-un sanatoriu din Bucureşti.
Motivul real al decesului se specula a fi boala de care suferea episcopul. Acuzaţiile nu se opreau aici. Chemaţi să depună în faţa Sf. Sinod, unii martori susţineau că pe timpul verii, când episcopul se afla la mănăstirea Cozia, fusese văzut în compania Olimpiei Vasilescu, că după moartea soţului, au călătorit împreună chiar şi în străinătate, că ulterior ar fi intervenit ca aceasta să urmeze cursurile unui institut de asistenţă socială din Sinaia, unde a fost recomandată ca fiindu-i nepoată, că au existat împrejurări în care chiar Olimpia Vasilescu s-ar fi lăudat cu această legătură în faţa soţiilor unor preoţi, chemaţi apoi şi ei să probeze în acest sens“, artată istoricul vâlcean.
Mitropolitul a fost acuzat şi de plagiat în două lucrări „Morala pentru copii” şi „Etica evoluţionistă”. Cea dintâi ar fi fost reprodusă după un studiu din limba germană „Sittenbüclein für die Jungend in dem Städten”, tradus în româneşte şi tipărit la Craiova încă din 1856 de G. Panoitescu sub titlul de „Moralul Copiilor”, compus de Kampe. În apărare, mitropolitul susţinea că încă din 1907 aceste suspiciuni de plagiat fuseseră lansate de preotul Cernăianu căruia îi refuzase, pe vremea când era episcop, publicarea a două cărţi, iar acesta încercase să-l şantajeze cu acuzaţia de plagiat.
Acuzaţia de erezie a fost greu de probat. „Celebrul avocat Constantin Dissescu, la care înaltul prelat făcuse apel şi cu alt prilej, chemat să-şi spună punctul de vedere declara în presă că Legea Consistoriului, aşa cum fusese adusă în discuţie era anticonstituţională (întrucât cf. art. 21 al.5 singura autoritate centrală pentru reglarea afacerilor spirituale, canonice şi disciplinare ale B.O.R. este Sf. Sinod), dar nu era antidogmatică pentru că nici un canon sau dogmă n-a stabilit organizarea Sinodului din anumite persoane.
Nici faptul că mitropolitul primat era acuzat că încuraja propaganda catolică nu a fost de natură să susţină învinuirea de erezie, cu atât mai mult cu cât pretinsa propagandă se rezuma la o simplă corespondenţă cu avocatul Marius Theodorian. Acesta, după ce publicase o lucrare asupra dreptului bisericesc oriental şi se manifestase ca fervent ortodox, fiind epitrop la biserica Sf. Nicolae din Prund, trecuse la grecocatolicism. Odată convertit, având o proprietate în apropierea schitului de maici de la Nămăieşti, a reuşit să determine pe două maici de acolo să treacă la uniţi şi să le trimită în Occident la pregătire.
Apoi, la întoarcerea acestora, a pus bazele unei comunităţi unite la Bucureşti şi, cu sprijinul publicităţii ce făcea prin ziarul propriu „Vestitorul”, a început colectarea fondurilor pentru ridicarea unei biserici greco-catolice. Faptul că în paginile acestui ziar au fost publicate şi articole denigratoare la adresa bisericii ortodoxe l-a determinat pe mitropolit să iniţieze o corespondenţă spre a sublinia cum cele scrise se reflectau în mod negativ asupra bisericii şi, dacă aşa cum susţinea Marius Theodorian, era nemulţumit de atitudinea unor clerici, corect ar fi fost să-i nominalizeze pe cei în cauză şi nu să arunce oprobriu asupra întregii instituţii.
Gestul însă îi fusese interpretat ca fiind un act de toleranţă faţă de catolicism, iar elcatalogat drept agent al propagandei catolice, lucru ce nu putea fi probat în nici un fel de cei care-l acuzau“, se precizează ân lucrarea „Un proces de răsunet la început de secol XX: doi înalţi ierarhi ajunşi în faţa justiţiei“.
Acuzaţiile împotriva episcopului
Nu doar mitropolitul a fost atacat în timpul procesului, ci şi episcopul de Roman. De exemplu, se spunea că episcopul ar fi nebun, deoarece la admiterea în Seminar declarase că ar suferi de teomanie, că ar avea o origine îndoielnică şi că „mama sa l’a născut pe acesta dintr’o împreunare necinstită cu un grec”, că pe vremea când fusese director al Seminarului din Râmnic se făcuse vinovat de numeroase abateri şi suspectat că ar fi hărţuit o femeie ce venise la locuinţa sa să-i ceară milostenie.
„În ciuda faptului că acuzele vizau lucruri care se petrecuseră cu mulţi ani în urmă, episcopul, punându-se la dispoziţia judecăţii Sinodului, a încercat să-şi probeze nevinovăţia făcând apel atât la depoziţiile unor martori, cât şi la acte doveditoare. Astfel, el a prezentat certificatul de naştere al părinţilor din care reieşea că este copil legitim al părinţilor săi, apoi a arătat că, declaraţia că suferă de teomanie i-a facilitat accesul în viaţa monahală întrucât, fiind mult prea tânăr şi neabsolvind un seminar, ci liceul din Craiova, nu întrunea condiţiile de admitere în monahism prevăzute de un Regulament rămas în vigoare din vremea lui Al. I. Cuza. În ceea ce privea ultima acuză, episcopul mărturisea că aceasta este rodul răzbunării profesorilor destituiţi prin venirea sa la conducerea Seminarului din Râmnic şi că învinuirea nu avea la bază decât o jalnică tentativă de înscenare asupra căreia fusese prevenit de doi dintre seminarişti în timp util“, explică istoricul.
Presiuni asupra martorilor
28 de persoane au fost citate în faţa Sfântului Sinod. Martorii au fost supuşi la tot felul de presiuni. „Au existat intimidări şi ameninţări la adresa acestora, schimbări de depoziţii, caterisiri în rândul preoţilor, arestări abuzive, tentative de asasinat şi încercări de sinucidere. Timp de o lună de zile până la pronunţarea sentinţei, opinia publică a asistat la un «spectacol de zile mari» în sânul uneia dintre cele mai creditate instituţii ale ţării. Clasa politică, direct implicată în conflict, a fost şi spectator şi actor al acestui eveniment. Astfel, chiar înainte de finalizarea procesului, surse din mediul politic anticipau deznodământul conflictului“, se arată în lucrarea „Un proces de răsunet la început de secol XX: doi înalţi ierarhi ajunşi în faţa justiţiei“.
Sentinţa
Înainte de pronunţarea sentinţei, membrii Sf. Sinod au făcut o ultimă tentativă de soluţionare amiabilă prin retragerea celor doi din funcţiile ocupate, dar aceştia au refuzat categopric. „Suspiciunea amestecului politic pe tot parcursul procesului a devenit evidentă cu ocazia pronunţării sentinţei, lucru anticipat prin numeroase articole din presă. Părerea generală că mitropolitul îşi va păstra scaunul circulase în toate mediile. Cum o demisie comună fusese respinsă, episcopul Gherasim Safirin se părea că va plăti pentru toate oalelesparte.
Astfel, încă din 15 iunie 1911 ziarul Dimineaţa se grăbea să aducă la cunoştinţa cititorilor soluţia agreată de unii prelaţi din cadrul Sinodului: absolvirea primatului Atanasie Mironescu, ca unul care era curat la trup şi la suflet şi caterisirea episcopului de Roman, ca unul care a dus pâra contra unui nevinovat şi, declarându-l nebun, să fie oprit de la păstorire. Prin urmare, aşa cum era de aşteptat, în 24 iunie 1911, era adusă la cunoştinţa opiniei publice sentinţa de achitare a mitropolitului Atanasie Mironescu pe motiv că acuzaţia de erezie «nu se poate sprijini pe nimic neexistând nici o erezie în legea pentru înfiinţarea Consistoriului superior bisericesc», acuzaţia de plagiat era «neserioasă», iar învinuirile de imoralitate «cu desăvârşire neîntemeiate şi neserioase».
În schimb, în decizia Sf. Sinod se arată că, potrivit canonului 6, acela care ridică acuzaţii nedrepte contra unui arhiereu urmează să fie pedepsit cu pedeapsa ce ar fi suferit arhiereul dacă acuzaţiile ar fi fost adevărate. Prin urmare, episcopul Gherasim Safirin se făcea vinovat de răzvrătire împotriva Sf. Sinod şi de faptul că, timp de doi ani, tulburase pacea din biserică, lucru pentru care era depus din demnitatea de episcop cu unanimitate de voturi“, prezintă istoricul Liliana Beu.
Demisia mitropolitului
Hotărârea Sfântului Sinod a stârnit vii nemulţumiri. Episcopul de Roman a fost primul care a contestat decizia susţinând că, potrivit canoanelor, Sf. Sinod avea dreptul să-l caterisească dacă-l găsea vinovat, dar nu să-l depună, fără însă a-l caterisi. Cel mult putea fi suspendat pentru o perioadă de timp.
Mitropolitul nu s-a bucurat mult timp de victorie, pentru că după numai câteva zile şi-a depus demisia, vorbindu-se de o înţelegere politică.
Alte informaţii arătau mitropolitul s-a întâlnit cu ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Constantin Arion, care îi sugerase că, având în vedere numeroasele reacţii din presă stârnite de condamnarea episcopului, ar fi fost bine să se folosească de prilej pentru a-şi depune demisia în mâna suveranului, pentru a se pune capăt tuturor speculaţiilor legate de un amestec politic. Atanasie Mironescu susţinea însă că decizia îi aparţinuse în totalitate.
Se încarcă comentariile...
